18 iulie 1938: sfârșitul Reginei Maria
Regina Maria a României a murit pe 18 iulie 1938, la vârsta de 62 de ani. Regina s-a îmbolnăvit în vara anului 1937, însă tratamentele la care a fost supusă – în România, Italia și Germania – nu au avut niciun efect. Potrivit doctorului ei personal, Maria suferea de cancer pancreatic, însă diagnosticul oficial a fost de ciroză.
La începutul lunii iulie 1938, Regina se afla la tratament la Dresda. Simțind că nu mai are mult de trăit, Maria a cerut să se întoarcă în România. Drumul înapoi către țară a epuizat-o și mai mult, după ce Regele Carol al II-lea n-a acceptat pentru ea un transport cu avionul, obligând-o la o lungă călătorie cu trenul. Astfel, Regina Maria a murit la scurt timp după ce a ajuns la Sinaia.
Regina Maria a fost, teoretic, ultima regină a României, din moment ce Elena, soția lui Carol al II-lea, a divorțat de acesta înainte de încoronare și în anii 1940-1947 a purtat titlul de Regină Mamă, iar Regele Mihai s-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma după abdicare.
Despre moartea Reginei Maria în amintirile principesei Ileana:
„În Dresda am văzut-o pe mama pentru ultima dată, atunci când m-am întors să-i fac cu mâna, la despărțire, iar ea s-a ridicat din pat să ne facă și ea cu mâna. Din Dresda, încă foarte bolnavă fiind, mama a fost luată înapoi în România la începutul lui iulie, și de acolo am primit ultimul mesaj direct de la ea – o telegramă în care mă înștiința despre sosirea ei și care se termina cu «Domnul să vă binecuvânteze pe toți.» Una din măhnirile mele cele mai mari a fost faptul că, deși eram soră medicală, nu mi s-a dat voie să am grijă de ea. Neliniștită și nefericită fiind din această cauză, și fără să mă mulțumesc cu mesajele pe care mi le trimitea prin alți oameni, am amânat plecarea noastră de fiecare an la Wörthersee. În 18 iulie 1936 am primit un telefon care mă anunța că mama era pe moarte.
De data asta am trăit din plin dificultățile cauzate de situația politică din Austria, care oricum au fost tot timpul un motiv de neliniște pe lângă îngrijorarea în legătură cu mama. Puteți să vă imaginați cum este să primești un asemenea mesaj;poate că și voi, o dată în viață, ați primit un astfel de mesaj;dar în Statele Unite nu vă puteți imagina că s-ar putea să nu aveți cum să răspundeți acestui mesaj;și totuși, aceasta era situația mea. Austria fusese anexată de Germania, așa că nu mai exista ceea ce se putea numi cetățenie austriacă. Pașapoartele noastre austriece nu aveau nici o valoare, iar cele germane încă nu fuseseră eliberate. Nu numai că eram în imposibilitatea de a părăsi noul «Reich» fără pașaport, dar ar fi fost de-a dreptul imposibil să încercăm să traversăm frontiera ungară și să călătorim prin Ungaria fără pașaport. Doar disperarea m-a îndemnat să încerc să mișc acet sistem din loc:prin bunăvoința multor persoane care înțelegeau amărăciunea și disperarea mea și care, din pură omenie, au îndrăznit să se abată puțin de la linia oficială, astfel că pașapoartele pentru Anton și pentru mine au fost eliberate în decurs de o oră. [...]
Fără să mai avem vreo veste despre mama, am pornit împreună cu Anton într-o călătorie de nouăsprezece ore prin Austria, Ungaria și România. Dimineața, foarte devreme, am ajuns la frontiera românească și am întrebat grănicerii dacă aveau vești noi de la palat, dar ei au spus că nu aveau nici o veste. Când m-am întors în Austria, zece zile mai târziu, mi-au cerut iertare. «Dar nu puteam îndura să fim noi cei care să vă anunțe moartea reginei, domnița Ileana!», mi-au spus ei.
Totuși, în dimineața aceea cred că știam, în inima mea, ce se întâmplase, chiar dacă refuzam să recunosc față de mine însămi. Când am ajuns la Cluj, după răsărit, am văzut toate steagurile în bernă. Mama murise la ora cinci, în ziua precedentă, în timp ce eu încă mă luptam să obțin permisiunea să mă duc la ea.”
