1 august 1943 sau ziua de celebritate internațională a orașului Ploiești

Al Doilea Război Mondial a izbucnit din dorința conducătorilor marilor puteri și au fost făcute pregătiri intense pentru obținerea dominației asupra întregii planete sau asupra unor sfere de influență. A fost o crimă cu premeditare și doar momentul declanșării nu era știut cu precizie. Au tot fost mutate piesele militare pe tabla de șah mondială până când s-a aprins pârjolul universal fără milă și îndurare.

Conducerea de la București nu avea astfel de ambiții și nici mijloacele necesare cuceririi altor popoare și state, dar teritoriul îi era râvnit de către Uniunea Sovietică, Ungaria, Bulgaria și Germania. Petrolul din zona Prahovei o făcea o țintă dorită de toate marile puteri implicate în conflictul european.

Se prefera cucerirea intactă a rafinăriilor pentru aprovizionarea propriilor trupe, dar se putea trece și la pulverizarea acestora cu ajutorul bombardierelor strategice pentru a lipsi inamicul de combustibilul lichid vital motoarelor termice din ce în ce mai însetate pentru a satisface poftele militarilor. Chiar dacă n-a participat la declanșarea ostilităților și nu s-a pregătit de atacarea vecinilor, tocmai cei vinovați au inclus statul din Carpați pe lista responsabililor de nenorocirile aduse de război și astfel a fost acoperită monstruoasa politică a celor care au fost la conducere în perioada interbelică.

Germania nazistă era acel stat dornic să ducă o politică de mare forță militară, dar nu dispunea de rezerve serioase de țiței pe propriul teritoriu. Mai exista ceva extracție în Austria ocupată, dar nu făcea față consumului în creștere. S-a apelat la metoda obținerii de benzină sintetică din cărbune, ceva obișnuit în Reich-ul înlocuitorilor.

Partea proastă era că produsul obținut nu se ridica la calitatea combustibilului adevărat și motoarele de aviație cereau tot clasicul kerosen aditivat. Singura sursă serioasă de petrol era în România și, după ce tancurile sovietice au ocupat Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, conducerea de la București a fost obligată să caute ajutorul Berlinului.

Zona a început imediat să fie apărată antiaerian cu tunuri de calibrele 20, 37, 88 și 105 mm de teama unor raiduri britanice și sovietice. Împingerea liniilor frontului adânc în spațiul stalinist și în Africa de Nord a împiedicat efectuarea unor misiuni periculoase pentru rezervele de combustibil ale Axei cu un număr sporit de avioane cu mare capacitate de transport bombe.

Intrarea în război a SUA în decembrie 1941 a adus o schimbare profundă în modul de purtare a ostilităților. Generalii de peste ocean dispuneau de bombardiere strategice din tipurile B-17 și B-24, cele ce erau capabile să pătrundă adânc în spațiul aerian inamic și se putea da câte o lovitură devastatoare împotriva unor obiective vitale pentru mașina de război germană. Rafinăriile din România au devenit o prioritate și se considera că apărarea românească era slab pregătită pentru a face față unui atac masiv.

Un plan inteligent pregătit

Colonelul Jacob E. Smart a gândit deosebit de profund și a ales pentru asalt o zi de duminică, de relaxare pentru cei ce stăteau lipiți de tunuri și de avioanele de vânătoare. A fost studiată din fotografii apărarea antiaeriană și s-a luat decizia trimiterii bombardierelor B-24 în zbor razant și astfel radarele și tunurile temute de calibrul 88 mm ar fi avut puțin timp să acționeze.

Au fost făcute și exerciții în nordul Africii cu machete ce imitau instalațiile românești de rafinare a petrolului. Au fost aduse motoare de rezervă pentru înlocuirea celor ce erau afectate de nisipul deșertului. Nu s-a dat voie la comunicări radio între echipaje. Avioanele aveau la bord mitraliere M2 de calibrul 12,7 mm pentru a trage în apărători sau în țintele inflamabile aflate la vedere. Încărcătura ofensivă era formată din bombe de 227 și 454 kg ce urmau să spulbere construcțiile metalice ale rafinăriilor și din mici bombe incendiare pentru a dezlănțui infernul flăcărilor.

Cum misiunea era efectuată până la o mare distanță de bazele de decolare, au fost montate rezervoare suplimentare în calele de bombe și astfel motoarele mai aveau 960 de litri de carburant și se ajungea astfel la 12.000 l de combustibil.

Nu s-a lăsat ceva la voia întâmplării și cele 178 de avioane ar fi fost mai mult decât suficiente pentru distrugerea completă a rafinăriilor din zona Prahova. Experții stabiliseră că misiunea putea să fie îndeplinită și cu 154 de aparate de zbor. B-24 Liberator a fost conceput să fie ușor de asamblat, rezistent, cu o capacitate mare de transport bombe și cu autonomie superioară rivalului B-17. Forma fuzelajului i-a adus porecla de Vaca însărcinată. Era tocmai aparatul potrivit pentru distrugerea rafinăriilor esențiale pentru Wehrmacht și Luftwaffe.

Desfășurarea acțiunii aeriene

Operațiunea Tidal Wave a început la 1 august 1943 cu 178 de avioane grele ce au decolat de la Benghazi, Libia, spre Ploiești, dar parcă soarta a vrut să glumească în mod sinistru cu cei ce făceau planuri elaborate și calculaseră la secundă deplasarea escadrilelor. Surprinderea n-a existat din moment ce radiștii germani au fost la posturi în Peninsula Balcanică.

Formațiile de avioane au încurcat localitățile românești din cauza peisajului asemănător și unele escadrile au ajuns în zona Capitalei. Confuziile erau normale din moment ce se zbura la joasă altitudine și reperele cunoscute nu erau vizibile la viteze mari. Chiar dacă se lucrează pe hartă, un echipaj nu este obișnuit cu geografia unei țări pe care o străbate prima oară.

Avioane B-24 Liberator zburând la joasă altitudine în apropiere de Ploiești (© U.S. Air Force)

A trebuit să se deschidă comunicațiile radio pentru a se corecta erorile din executarea planului. Surpriza mare a venit din partea tunarilor antiaerieni. Ceea ce erau căpițe de fân în pozele luate de avioanele de recunoaștere, s-au dovedit a fi în realitate tunuri antiaeriene de calibrele 20 și 37 mm, tirul rapid la mică distanță asupra unor ținte pline cu benzina și bombe făcându-le deosebit de periculoase.

Un tren plin cu arme automate a provocat probleme atacatorilor până când a fost distrusă locomotiva. Au intrat în hora traiectoriilor și tunurile minune de calibrul 88 mm, chiar dacă apărătorii fuseseră antrenați să lovească ținte la altitudini mari și nu la firul ierbii. Au apărut și escadrilele formate în special din avioane Me-109G.

Rezultatele bombardamentului

Rezultatul raidului a fost un eșec total în raport cu așteptările organizatorilor și cu pierderile suferite. S-a luat decizia ca până la sosirea unor avioane de vânătoare performante să nu se mai acționeze asupra rafinăriilor românești.

Aparatele Me-109G au demonstrat că pot trece prin focul de baraj al mitralierelor de calibrul 12,7 mm și să provoace apoi avarii grave sau doborârea coloșilor metalici ce aveau aripi subțiri. Pierderile au fost prea greu de suportat chiar și pentru o putere cu resursele SUA.

Au căzut la datorie 308 aviatori sau 17,5% din efectivul inițial. Alți 210 au fost capturați după ce s-au parașutat sau au aterizat cu avioanele avariate în Turcia. Pierderile erau amplificate de cei 54 de răniți de schijele proiectilelor.

Au fost pierdute 54 de bombardiere și alte 58 au fost avariate, unele fiind folosite doar pentru piese de schimb.

Un tsunami mic

Bombardierele B-24 au reușit să treacă prin tirul apărătorilor și au lovit ținte valoroase. A fost nimicit un tren plin cu muniții și 10 vagoane nu însemna ceva lipsit de importanță pentru Axa aflată sub asaltul Aliaților.

Rafinăriile au fost atinse totuși de bombe. ASTRA ROMÂNĂ a pierdut jumătate din capacitatea de producție, dar ORION în cel mult trei săptămâni urma să funcționeze normal. VEGA urma să ajungă în 10 zile la 100 de vagoane de petrol prelucrate zilnic. CREDITUL MINIER din Floresti și COLUMBIA din Ploiești erau scoase din uz. STEAUA ROMÂNĂ din Câmpina a rămas cu 30% din capacitate, dar putea fi refăcută cu ajutorul aliatului german. S-a ajuns chiar să se producă mai mult ca înainte de raid.

Rafinăria Columbia Aquila, după bombardamentul de la 1 august 1943 (© The Library of Congress)

Aviatorii americani au acționat haotic în urma tirului intens al apărătorilor de la Ploiești și au aruncat bombe prețioase pe unde s-a nimerit. Astfel, în comuna Gliganu din județul Argeș, așezare ruptă de industrie și de lumea nebună aflată în război, au fost aruncate 11 bombe explozive. Din fericire, n-au făcut pagube și victime.

Alta a fost situația în Stolnici. Au fost incendiate două magazii pline cu turte de floarea-soarelui și au fost avariate 11 vagoane, pagubele fiind estimate la 3.200.000 lei. Mai grav a fost la Hârsești, acolo unde au fost trei morți și doi răniți. Calea ferată a fost afectată pe 150 m, dar a fost rapid reparată deoarece avea importanță strategică.

Vinovatul de dezastru

Atacul japonez de la Pearl Harbor a fost o surpriză neplăcută pentru Washington, dar după misiunea de la Ploiești au fost acordate decorații organizatorilor. Colonelul Smart a participat la numeroase misiuni de bombardament, a fost luat prizonier după ce avionul i-a fost doborât deasupra Austriei și după eliberare a ajuns general.

A trăit liniștit și fericit până la adânci bătrâneți. N-a fost tras la răspundere pentru că a făcut praf o formație de atac în care fiecare aparat valora peste 300.000 de dolarii în banii timpului, o adevărată comoară zburătoare.

Planul colonelul Smart de trimitere a bombardierelor de altitudine la rasul solului a fost o surpriză în sensul că era greu de crezut ca o persoană inteligentă să se gândească la o astfel de enormitate. Aparatele de zbor erau prea mari și zgomotoase pentru a nu atrage atenția observatorilor germani din Peninsula Balcanică.

Mai erau și multe. Deplasarea nu se făcea prin pustiu și erau șanse să fie interceptate de formații de avioane și de undele radio. Mai grav era că avioanele B-24 D erau încărcate până la refuz cu combustibil și bombe, adică erau ținte admirabil de vulnerabile pentru tunarii antiaerieni ce aveau la dispoziție tunurile automate de calibru mic, inutile în cazul unui atac clasic.

Chiar și mitralierele au putut să amplaseze lovituri în fuzelajele generos de mari. Aviatorii au fost condamnați la moarte în urma aplicării ideilor frumoase pe hârtie. Industria germană asigura mult armament motorizat, dar acesta putea să se transforme în simple piese de muzeu fără vitalul combustibil din Prahova. Raidurile următoare s-au desfășurat în mod clasic și artileria antiaeriană ușoară a făcut puține victime.

Colonelul Smart a fost salvat de faptul că artileriștii au fost dotați cu tunuri de calibru mic și proiectilele au produs avarii grave, dar aparatele masive s-au putut întoarce în bazele aliate.

Unde dai și unde crapă

Misiunea militară din 1 august 1943 n-a trecut fără consecințe deosebite. Pagubele produse sistemului defensiv au fost minime și nici consumul de muniții n-a fost important din moment ce durata expunerii aparatelor B-24D a fost scurtă și n-au fost folosite intensiv piesele puternice ale apărării antiaeriene. Nici distrugerea unui tren cu muniții nu putea să schimbe fundamental cursul evenimentelor militare.

Altceva s-a întâmplat, dar nu pentru americani conta. Dimpotrivă. Autoritățile de la București au retras tunurile antiaeriene de calibru mic de la trupele aflate pe front și au fost dispuse în jurul fabricilor.

O astfel de măsură a permis aviației sovietice să colaboreze mai bine cu tancurile T-34. În plus, piesele antiaeriene mai aveau o caracteristică interesantă: puteau să declanșeze un tir devastator împotriva infanteriei sovietice ce ataca în formații mari. Au fost aduse noi și noi baterii antiaeriene grele germane pentru tir la mare altitudine.

Ziua de 1 august 1943 a fost Duminica neagră a aviației americane și un moment de glorie pentru militarii români aflați în dispozitivul defensiv alături de cei germani. Au căzut la datorie 12 ostași români și trei germani, 86 de civili fiind uciși mai ales de bombardierele doborâte. Cea mai mare tragedie s-a întâmplat când un B-24 s-a prăbușit peste Penitenciarul Ploiești.

Raidul din 1 august 1943 a fost un avertisment despre potențialul aviației strategice și s-a demonstrat că lovirea obiectivelor industriale a devenit parte din arta războiului modern prin învăluirea pe verticală a pozițiilor terestre dificil de asaltat. Chiar dacă au înfruntat la gura țevii un număr sporit de arme antiaeriene și de avioane de vânătoare, bombardierele B-24D s-au dovedit a fi deosebit de rezistente și a devenit cel mai produs bombardier american din toate timpurile.

_{Foto sus:
Rafinăria Astra Română lovită de bombele aruncate de un avion
B-24 Liberator (© United States Army Center of Military History)}