Stadionul care urma să le „ia faţa“ sovieticilor
Gheorghe Gheorghiu-Dej a „ridicat“ în 1953, în cinci luni, cea mai mare arenă din Europa de Est pentru a arăta lumii de ce este capabilă România.
A celui vechi, care a purtat, timp de circa patru decenii, un nume, „23 August", preluat de la sărbătoarea naţională. Şi a celui nou, ce urmează a fi inaugurat la meciul cu Franţa (6 septembrie). Astăzi, chiar de 23 august, enumerăm motivele pentru care, în 1953, liderii Partidului Muncitoresc Român au decis să ridice în Capitală o arenă ce se dorea a fi cea mai impresionantă din ţările comuniste din estul Europei. Iar în zilele următoare vom zăbovi asupra modului în care aceasta a fost construită şi a evenimentelor sportive pe care le-a găzduit.
La începutul anilor '50, în Bucureşti nu existau foarte multe stadioane moderne. Cum de altfel nu există nici astăzi. Cel mai important dintre ele, ANEF (ulterior „Republicii"), se afla în cartierul Uranus-în anii '80, a fost dărâmat, o parte din structura sa fiind folosită la amenajarea parcării Palatului Parlamentului. Inaugurat la 9 mai 1926, în prezenţa Regelui Ferdinand I, la meciul de rugby România - Selecţionata Armatei Franceze 3-35, stadionul avea să fie afectat serios în timpul bombardamentelor din al Doilea Război Mondial. El avea să fie refăcut şi redat sportului la 3 septembrie 1948, când a găzduit prima ediţie a Campionatelor Internaţionale de Atletism ale României.
Atunci când s-a pus problema ca Bucureştiul să găzduiască Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, în 1953, regimul comunist a avut şi o mare dilemă. Aceassta era legată de stadionul unde urma să se desfăşoare festivităţile de deschidere şi de închidere. Cel mai simplu era ca întrecerile să fie găzduite de „Republicii" - mai existau variantele „Giuleşti", care fusese inaugurat în 1939, şi „Dinamo", ale cărui lucrări de amenajare tocmai se încheiaseră. Cum ambele arene aveau un număr redus de locuri, până la 20.000, iar un proces de mărire presupunea timp mai mare, s-a ales varianta care doar pe hârtie părea a fi mai dificilă: să se ridice un alt stadion!
La concurenţă cu Moscova şi Budapesta
Decizia luată de Partidul Muncitoresc Român, condus la acea vreme de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pare bizară la prima vedere. Explicaţiile ei pot fi însă mai multe, fără a exista însă şi una oficială - conducătorii de atunci ai României nu se remarcau prin transparenţă atunci când hotărau ceva. În primul rând, Stadionul „ANEF", chiar dacă îşi schimbase numele în „Republicii" - ba, mai mult decât atât, în septembrie 1944 găzduise o manifestaţie a PMR-ului în care se ceruse demisia Guvernului Sănătescu - era perceput ca un simbol al regalităţii.
În al doilea rând, comuniştii români se aflau în concurenţă cu omologii lor din celelalte ţări ale Blocului Europei de Est. Ei ştiau că sovieticii, ungurii şi polonezii ridicau, în acea vreme, stadioane impresionante în capitalele lor. Şi nu puteau rămâne mai prejos. Aşa că, din pământ (la propriu) şi iarbă verde, au construit într-un timp-record (februarie - iulie 1953) arena care avea să primească numele raionului în care se găsea, adică „23 August". Una care, având 80.000 de locuri, era printre cele mai mari din răsăritul continentului - iniţial, stadionul „Ferenc-Puskas" a depăşit-o (104.000), însă ulterior numărul de locuri al acestuia a fost redus la puţin peste 70.000.
S-a folosit mână de lucru ieftină
Timpul foarte scurt în care s-a ridicat Stadionul „23 August" nu trebuie să ne mire. Imediat după venirea lor la putere, comuniştii români au iniţiat acele şantiere ale tineretului, de fapt o formă prin care statul se folosea de mână de lucru ieftină şi disciplinată. Nu era totuşi o practică nouă pentru ţara noastră. În anii '20, ridicarea Stadionului „Republicii" se făcuse cu ajutorul armatei. Ulterior, în timpul lui Ceauşescu, pe majoritatea şantierelor ţării, îndeosebi la Canalul Dunăre - Marea Neagră şi la Casa Poporului, au lucrat atât tinerii, cât şi militarii.
Complexul Sportiv „23 August" nu a fost, de altfel, singurul obiectiv din anii '50 realizat cu ajutorul brigadierilor. Filmul „Răsună valea" (1950) prezintă munca titanică şi deseori neplătită a tinerilor care au săpat în stâncă, cu utilaje rudimentare, cele 35 de tunele ale căii ferate Bumbeşti - Livezeni. Iar exemplele pot continua cu Salva - Vişeu, Agnita - Botorca. Şi, din acest motiv, nu se ştie exact cât a costat ridicarea Stadionului „23 August".
Frenezia arenelor noi a cuprins „Blocul comunist"
Nu numai comuniştii români au început să ridice stadioane la puţin timp după venirea lor la putere. Acelaşi lucru l-au făcut şi vecinii bulgari sau unguri, dar şi polonezii, cehii şi slovacii sau est-germanii. Pe undeva, situaţia este explicabilă. Ţările Europei Răsăritene fuseseră zdruncinate serios de război, iar multe dintre bazele sportive afectate sau distruse de bombardamente.
Stadionul din Berlin era şi unul de atletism
Forţaţi să construiască un stadion
Cu doi ani înainte ca Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor să fie găzduit de Bucureşti, acesta s-a desfăşurat în Republica Democrată Germană, la Berlin. Şi cum arena olimpică era în acea parte a oraşului controlată de americani, a fost nevoie de un nou stadion.
Inaugurat în 1961, acesta a fost denumit „Berliner Sportpark" - apoi şi-a schimbat numele în „Friedrich-Ludwig Jahn", cu ocazia centenarului naşterii celui socotit a fi părintele gimnasticii din Germania. Dotat cu pistă de atletism, stadionul avea pe atunci o capacitate de 30.000 de locuri, care a fost redusă la 10.000 în 1988, când a fost renovat. Acolo şi-au disputat meciurile echipele de fotbal Hertha şi FC Dynamo Berlin.
Stadion transformat în piaţă!
Un alt stadion ridicat în anii '50 a fost „Dziesieciolecia" din Varşovia. Cu o capacitate de 71.000 de locuri, el a fost proiectat pentru a găzdui Jocurile Olimpice. Acolo, în 1968, în timpul unei sărbători comuniste, Ryszard Siwiec a protestat faţă de intrarea în Praga a trupelor sovietice. Şi tot pe aceeaşi arenă, dar în 1983, s-a ţinut o slujbă catolică în prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea. După căderea comunismului, stadionul a fost abandonat, fiind transformat de primăria oraşului Varşovia într-o... piaţă. Cea mai mare din Europa dintre cele sub cerul liber! În 2008, s-a decis demolarea arenei, în locul acesteia fiind construit, la fel ca la Bucureşti, Stadionul Naţional. Acolo se vor disputa meciuri de la Euro 2012, turneu pe care Polonia îl va organiza împreună cu Ucraina.
