Sfârșitul războiului din Irak: ce urmează?
Odată cu retragerea ultimilor soldați din Irak, vom afla, în sfârșit, răspunsul la principala întrebare cu privire la această țară:a fost Irakul așa cum a fost pentru că Sadam era cum era, sau era Saddam așa cum era din cauză că Irakul este cum este – o entitate formată din multe secte și triburi incapabile de a trăi împreună altfel decât conduse de o mână de fier. Acum vom afla răspunsul deoarece atât mâna de fier internă care a ținut Irakul la un loc (Saddam Hussein), cât și mâna de fier externă (forțele armate americane) vor dispărea. Acum vom vedea dacă irakienii se pot guverna singuri într-o manieră decentă ce va permite societății lor să progreseze, sau dacă vor ajunge din nou sub conducerea unei alte mâini de fier. Trebuie să sperăm la ce e mai bun, dar semne de îngrijorare apar deja.
Irakul a fost întotdeauna un război de alegere. Cum nu m-a convins niciodată argumentul potrivit căruia Saddam avea arme nuclare ce trebuiau distruse, decizia de a merge la război a fost, în opinia mea, luată în baza unei alte alegeri:putem colabora cu poporul irakian pentru a schimba traiectoria politică a acestui stat, de o importanță vitală în inima lumii arabe, pentru a-l orienta, împreună cu restul zonei, spre o cale democratică? După 11 septembrie, ideea de a ajuta la schimbarea contextului politicii arabe și de a se adresa direct cauzelor de bază ale disfuncției statelor arabe și ale terorismului islamist – identificate în 2002, de către Arab Human Development Report, ca fiind deficitul de libertate, de cunoaștere și de emancipare a femeilor – mi-a părut atunci ca fiind o alegere strategică legitimă. Dar a fost oare și o alegere înțeleaptă?
Răspunsul meu e dublu:”nu” și ”poate, într-un fel, vom vedea”.
Spun ”nu” pentru că orice s-ar întâmpla în Irak, chiar dacă va deveni un fel de Elveție, am plătit prea mult pentru asta. Și, din acest motiv, nu am decât regrete. Am plătiti prea mult în vieți, răniți, în valori alterate, în dolari și în pierderea atenției privind dezvoltarea Americii. Irakienii, bineînțeles, au plătit și ei prea mult.
Unul din motivele pentru care costurile au fost atât de mari este faptul că proiectul a fost atât de dificil. Un altul a fost incompetența echipei lui George W. Bush în purtarea războiului. Celălalt motiv a fost, totuși, natura inamicului. Iran, dictatorii arabi și, înainte de toate, Al Qaida nu au vrut să aibă o democrație în inima lumii arabe, și au încercat tot ce-au putut pentru a sădi frica și discordia pentru a face ca proiectul democrației să eșueze.
Așa că indiferent care au fost motivele inițiale pentru a merge la război, la sfârșit s-a ajuns la un o singură problemă:aveau americanii și aliații lor să învingă Al Qaida și pe aliați săi în inima lumii arabe sau aveau Al Qaida și aliații săi să-i învingă pe ei [pe americani]? Grație mișcării sunnite din Irak, America și aliații ei au învins și au pus bazele pentru cel mai important produs al războiului din Irak:primul contract social voluntar dintre sunniți, kurzi și șiiți pentru împărțirea puterii și resurselor și pentru autoguvernare într-o manieră democratică. America a ajutat la nașterea acestui contract în Irak, iar acum toate celelalte mișcări democratice din țările arabe încearcă să-l copieze – fără ajutorul american.
Ceea ce ne aduce la ”poate, într-un fel, vom vedea”. E posibil să fi plătiy prea mult pentru ceva ce este încă în proces de transformare. Irakul a avut beneficiile sale strategice:îndepărtarea unui dictator;înfrângerea grupării Al Qaida locale, ceea ce i-a diminuat capacitatea de a ne ataca;intimidarea Libiei, al cărei dictator a renunțat la programul nuclear;nașterea, în Kurdistan, a unei insule de civilizație și piețe libere și nașterea în Irak a unei prese libere diverse. Dar Irakul se va putea transforma doar dacă va deveni într-adevăr un [stat] model în care șiiții, sunniții și kurzii, secularul și spiritualul, musulmanii și nemusulmanii pot trăi împreună și împărți puterea.
După cum puteți vedea în Siria, Yemen, Egipt, Libia și Bahrein, aceasta este chestiunea care va hotâră soarta tuturor ”primăverilor arabe”. Poate lumea arabă să dezvolte politici consensuale, pluraliste, cu rotații regulate la putere, în care oamenii să poată trăi ca cetățeni fără a simți că tribul/secta/partidul lor trebuie să ajungă la putere sau altfel va muri? Asta nu se va întâmpla peste noapte în Irak, dar dacă se va întâmpla în timp va fi o transformare, pentru că este condiția necesară pentru ca democrația să prindă regiuni în acea regiune. Fără ea, lumea arabă va rămâne un loc periculos pentru mult, mult timp.
Cel mai bun scenariu pentru Irak este să devină o nouă Rusie – o democrație petriolieră imperfectă și coruptă care rezistă suficient pentru ca adevăratul agent al schimbării – o nouă generație, căreia îi trebuie 21 de ani să se dezvolte – să se maturizeze într-o societate pluralistă mult mai deschisă. Actualii lideri irakieni sunt rămășițe ale epocii vechi, la fel ca Vladimir Putin în Rusia. Ei vor fi trași în jos de trecut. Dar după cum descoperă și Putin – la 20 de ani după începutul ”trezirii” democratice a Rusiei – noua generație gândește altfel. Nu știu dacă Irakul va reuși. Șansele sunt foarte slabe, dar crearea acestei oportunități a fost un inițiativă importantă, și nu am decât respect pentru americanii, britanicii și irakieni care au plătit prețul pentru a face acest lucru posibil.
Sursa:THOMAS L. FRIEDMAN, The New York Times
