Revolta anticomunistă din 1947, de la închisoarea din Piteşti
Între 1945 şi 1964, puşcăria din Piteşti şi-a câştigat un renume sinistru între temniţele de exterminare ale adversarilor regimului instaurat la 6 martie 1945, impus de forţele de ocupaţie sovietice. Stalin dorea să bolşevizeze România în 3 ani şi paşii de urmat stabiliţi la Moscova erau instaurarea unui guvern supus, cum a fost acela al doctorului Petru Groza, legitimarea acestuia prin alegerile de la 19 noiembrie 1947, abolirea monarhiei, realizată la 30 decembrie 1947, când s-a proclamat republica populară, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948), distrugerea proprietăţii private, cooperativizarea agriculturii şi, în paralel, exterminarea elitei neamului care se opunea acestor măsuri prin care se urmărea anularea identităţii naţionale.
România a fost singura ţară din lagărul comunist în care s-a înregistrat o rezistenţă armată. Teroarea dezlănţuită împotriva membrilor rezistenţei anticomuniste a fost de-a dreptul cumplită, un milion de români au înfundat puşcăriile, iar o treime din numărul total nu s-a mai întors acasă. Reeducarea în spirit comunist s-a aplicat în acea perioadă numai în ţara noastră. Ideea a fost preluată apoi în Coreea de Nord, Vietnam şi Cambodgia, unde regimul Pol Pot este responsabil de masacrarea a circa două milioane de oameni între 1976 şi 1979.Revenind la plaiurile mioritice, vineri, la Piteşti, cu prilejul simpozionului dedicat reeducării prin tortură, am discutat cu un supravieţuitor al revoltei din iunie 1947, despre care nu se ştia mare lucru. Mărturiile acestui om ajuns la vârsta de 90 ani, veteran de război, deţinut politic şi obiectiv de urmărire pentru Securitate sunt de-a dreptul impresionante.
“Am luptat la Oarba de Mureş!”
Dumitru T. Ioan s-a născut la Piteşti în 21 octombrie 1920 şi, după liceu, a optat pentru cariera de economist. În 1941, pe când era student la Academia Comercială, a fost concentrat cu mai mulţi colegi şi trimis la Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă, pe care a absolvit-o în 28 iulie 1942. A fost repartizat la Regimentul 4 Dorobanţi, în cadrul secţiei Antiaeriene (AA), după care a fost trimis pe linia Dunării, la Calafat. La 25 martie 1944, în ziua de Buna Vestire, a fost detaşat pe linia frontului antisovietic, la nord de Iaşi, unde a luptat până la 23 august, când s-a dat ordinul de retragere. Luptele au fost extrem de sângeroase, căci în 3 zile au căzut 30.000 soldaţi români. Semnarea armistiţiului cu sovieticii la 12 septembrie 1944 s-a soldat cu dezarmarea şi trimiterea în prizoneriat a 140.000 militari de-ai noştri, spunea căpitanul în rezervă Dumitru T. Ioan.În 29 august, Divizia 3 Infanterie a fost trimisă pe frontul de vest şi sublocotenentul Ioan a ajuns să lupte la Oarba de Mureş, un adevărat abator pentru trupele noastre comandate de generalii sovietici, care n-au ţinut seama de cererile generalului Dumitriu. Consecinţa:în zece zile, trupele româneşti au pierdut 11.000 soldaţi! Copleşiţi numeric, nemţii s-au retras şi după 25 octombrie, slt. Dumitru T. Ioan şi subunitatea AA pe care o comanda s-a angajat în luptele din Ungaria şi Cehoslovacia, luptând încă două zile după încheierea păcii, de la 9 mai 1945, până când trupele noastre ajunseseră la 30-40 km de Praga, oraş în care i s-a interzis intrarea de către sovietici. Drumul spre ţară s-a făcut pe jos, trupele de infanterie străbătând în marş forţat în etape de câte 30-40 km zilnic cei aproximativ 2.000 km, astfel că după o lună şi o zi, la 26 iulie 1945, au călcat din nou pe pământ românesc. Slt. Ioan a fost oarecum avantajat, căci subunitatea sa era motorizată. La 1 august a fost demobilizat, iar 17 ani mai târziu, cu totul întâmplător, avea să cunoască pe litoralul Mării Negre, un soldat german, venit în vacanţă cu soţia şi copilul, care-i fusese inamic la Oarba de Mureş şi purta pe trup semnele rănilor de atunci. Acesta i-a confirmat impresia că românii fuseseră trimişi la exterminare în faţa mitralierelor nemţeşti. Dumitru T. Ioan n-a păstrat cartea de vizită a fostului inamic, căci se temea că ar ajunge în puşcărie dacă i-ar fi descoperit-o securiştii...
Dintr-un război în altul
Revenit la viaţa civilă, tânăr fiind şi credincios jurământului către Ţară şi Rege, Dumitru T. Ioan s-a angrenat în lupta politică, ajungând şeful Tineretului Naţional Ţărănist-Maniu, filiala Argeş. Astfel, a participat activ la campania electorală pentru alegerile furate de comunişti în 19 noiembrie 1946, scăpând cu noroc din atentatul din 9 august, în care au murit doi fruntaşi ţărănişti, avocatul Mihai Gheorghe (fost coleg la “Brătianu”, secretar personal al liderului judeţean Nicolae Penescu şi trimis special al lui Iuliu Maniu în Spania şi Norvegia, pentru a negocia pacea cu aliaţii în 1944) şi vicepreşedintele PNŢ Argeş, Tică Popescu. Dumitru T. Ioan fusese “luat la ochi” şi la 5 mai 1947 a fost “invitat” să dea o declaraţie. Aşa a ajuns la puşcăria din Piteşti, unde era comandant căpitanul Alexandru Dumitrescu şi gardian-şef un oarecare Mîndruţă, oameni care n-aveau pic de milă faţă de deţinuţii politici, al căror număr tindea să devină majoritar faţă de cei de drept comun, din totalul de 8.000-spune Dumitru T. Ioan. Prima surpriză neplăcută a avut-o când printre caralii, cum li se spunea gardienilor, a descoperit un fost subordonat, sergentul Roşu, cu care fusese pe front şi pe care îl propusese pentru a fi decorat. Abia păşise în închisoare şi s-a bucurat să descopere un cunoscut, făcându-şi iluzii cum că l-ar putea proteja în lumea străină în care abia intrase. “Ce mai faci, mă, Roşule?” I-a aruncat o privire rece şi rea şi i-a răspuns scrâşnit:“Bă’, banditule, eu sunt dom’ sergent Roşu şi cu mine nu vorbeşti decât când eşti întrebat!” A rămas înmărmurit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor şi urechilor:un om alături de care tremurase pe front de frica morţii, cu care împărţise pâinea şi ultima ţigare, care-l respectase cel puţin aparent cât timp îi fusese superior, se purta ca şi cum ar fi fost un străin... Atunci, dar mai ales în zilele următoare, a realizat că dumnealui, ca şi ţara, picase dintr-un război în altul şi că frontul nevăzut era la fel, dacă nu mai dur decât cele din care scăpase cu viaţă de sub ploaia de gloanţe inamice.
“La revoltă s-a evitat un masacru!”
Astăzi, Dumitru T. Ioan îl elogiază pe fostul senator Alimăneşteanu, care în acea zi de iunie a negociat din partea deţinuţilor cu forţele de represiune, evitând carnagiul. Practic, ce se întâmplase? În acel iunie canicular, conducerea închisorii, sub pretext că se deranjase alimentarea cu apă, i-a lăsat pe puşcăriaşi să sufere de sete timp de vreo 3 zile. Fiertura de buruieni zilnice a fost înlocuită cu alta din piei şi zgârciuri sărate de oaie, extrem de greţoase, care-i făcea pe oamenii lipsiţi de apă să turbeze de sete. Un sârb, fost luptător de circ, coleg de celulă cu Dumitru T. Ioan, a răsturnat cazanul cu masa de prânz, singura de altfel, gardienii au fugit şi acesta, turbat de furie, a îndoit gratiile, lăsându-i pe deţinuţi să iasă în curte. Între timp se dăduse alarma şi la poartă intrase în dispozitiv de luptă o companie de mitraliere. Senatorul Alimăneşteanu i-a oprit pe deţinuţi şi a negociat cu militarii, conducerea închisorii şi cu oficialii de la judeţeana de partid. Deţinuţii au cântat “Trăiască regele!”, imnul naţional şi mitraliorii au luat poziţia de drepţi, pentru că şi ei juraseră credinţă Ţării şi Regelui. Timp de 6 ore şi jumătate a durat revolta, care s-a încheiat la orele 19.30, fără să se tragă un foc de armă. Ea s-a terminat când au ajuns cisternele cu apă ale pompierilor, moment în care deţinuţii au ajuns în celule.După vreo 10-12 zile, 39 dintre revoltaţi, printre care se regăsea şi Dumitru T. Ioan, consideraţi periculos de agresivi, au fost transferaţi cu trenul, în aşa-zisul bou-vagon, la Aiud. “Ne-au pus claie peste grămadă, am suferit de sete, unul chiar a şi murit, de ne rugam cu cerul şi pământul de caralii să-l ia... Drumul, care în mod normal trebuia străbătut în 12 ore, a durat vreo 56 ore, căci trenul era tras pe linie moartă prin gări şi vagoanele se încingeau ca nişte cuptoare... De la Aiud am fost pus în libertate în 12 iulie 1948 şi trebuie să fiu recunoscător şi azi boierului Alimăneşteanu, care a evitat o tragdie la Piteşti. Fără el, eu şi o groază de oameni am fi muşcat în iunie 1947 pământul din curtea puşcăriei...”, spunea emoţionat Dumitru T. Ioan.
Contabil şef la TBC, obiectiv pentru Securitate
Până în 1950, interlocutorul nostru nu şi-a găsit de lucru. A avut noroc că postul de contabil şef la Spitalul TBC era ocolit de toţi. “Acolo nu mi s-au pus piedici la angajare;probabil sperau să mă infectez şi să scape de mine. N-am renunţat nicio clipă la convingerile mele şi poate că am fost singurul argeşean care a ocupat un post de conducere fără să fiu membru al PCR. Tot timpul am fost însă în vizorul Securităţii...”.Afirmaţia este dovedită prin copia unei hotărâri pentru preschimbarea dosarului de verificare nr. 1083 în dosar de acţiune informativă, obţinută în 15.01.2004 de la CNSAS. Agenţii care l-au avut în vizor au fost colegi de serviciu cu numele de cod Argeşanu Ion şi Alexandru David. Chiar şi în aceste condiţii, după căsătoria fiicei sale cu un evreu, Dumitru T. Ioan, care o vizita în oraşul Beer-Sheva, situat la circa 120 km de Tel-Aviv, colabora prin intermediul ziaristului Jean Steiger cu Europa Liberă, dându-i date despre dezastrul provocat în ţară de guvernarea comunistă, despre teroarea în care trăiau oamenii, oferind materiale pentru emisiunea “Actualitatea românească”. În 1985, argeşeanul solicită secretarului general ONU trimiterea unei echipe de experţi care să constate genocidul lent practicat de către dictatura ceauşistă în România. Totodată, a depus o cerere pentru a fi primit în rândul Uniunii Deţinuţilor Politici Români, cu sediul la Geneva (Elveţia), fiind validat ca membru în şedinţa plenară din 24 octombrie 1987. Abia după 1990 s-a liniştit cât de cât, iar acum spune că Dumnezeu l-a ferit de reeducarea lansată la 6 decembrie 1949 şi că lupta deţinuţilor politici a avut ca rezultat îmbogăţirea miliardarilor tranziţiei de după 1990 şi a politicienilor actuali. Sentimentul amărăciunii răzbate de dincolo de vorbe şi când îl asculţi, nu poţi să nu te întrebi dacă sacrificiile generaţiei lui Dumitru T. Ioan vor fi răscumpărate vreodată printr-o viaţă omenească a urmaşilor. Răspunsul este greu de dat, aşa că, deocamdată, trebuie amânat cine ştie până când...
SURSA:Argeş Expres
