Poveştile Cupei Mondiale. Victoria Iranului împotriva Statelor Unite

În 1998, Iran şi Statele Unite s-au întâlnit în unul dintre cele mai încărcate din punct de vedere politic meciuri din istoria Cupei Mondiale. A fost prima partidă dintre cele două echipe, iar victoria cu 2-1 obţinută de iranieni a declanşat o sărbătoare uriaşă pe străzile din Teheran.Bucuria spontană a iranienilor a avut mai puţin de a face cu faptul că era primul succes al naţionalei lor la Cupa Mondială şi mai mult cu faptul că adversarul învins era marele duşman al ţării, pe care politicienii din Iran l-au numit în numărate rânduri Marele Satan.Cu toate acestea, meciul disputat la Lyon, pe 21 iunie 1998, a reuşit să facă mai mult pentru relaţiile dintre cele două ţări decât au făcut politicienii în 20 de ani, aşa cum remarca fundaşul american Jeff Agoos.O scurtă istorie politică a fotbalului iranianÎn Iran, luptele reprezintă sportul naţional, cu o tradiţie de peste un mileniu. Deloc întâmplător, această disciplină a adus ţării cele mai multe medalii la Jocurile Olimpice. Dar, în ciuda popularităţii de care se bucură luptele, iranienii au trăit intens participarea echipei lor naţionale la Cupa Mondială din 1998, desfăşurată în Franţa, pentru că mulţi considerau că un sport de echipă, în care grupul este cel mai important, este testul adevărat al spiritului unei ţări. Entuziasmul uriaş al oamenilor trebuie însă explicat şi prin faptul că, în anii '90, autorităţile de la Teheran au început să aibă o atitudine mai liberală în privinţa fotbalului, după aproximativ un deceniu în care au încercat să i se opună.Fotbalul a ajuns în Iran la începutul secolului trecut, prin intermediul britanicilor care lucrau în şcoli misionare, în industria petrolului şi în armată. În 1920, a fost creată şi o federaţie, care avea ca scop popularizarea fotbalului printre iranieni. Până la jumătatea anilor '20, fotbalul devenise deja un simbol al modernizării ţării. Abia în 1945 însă Federaţia Iraniană de Fotbal a fost afiliată la FIFA, dar, în anii '50 şi '60, prim-planul a fost luat de rezultatele foarte bune obţinute la lupte.Fotbalul avea să devină un adevărat fenomen sportiv în Iran în 1968. În acel an, naţionala iraniană a învins Israelul în finala Cupei Asiei. Trecuse doar un an de când israelienii câştigaseră Războiul de Şase Zile împotriva vecinilor săi arabi, iar succesul Iranului a fost privit mai puţin ca unul sportiv, şi mai mult ca unul religios.Triumful din 1968 a fost repetat la următoarele două ediţii, în 1972 şi 1976, aceste victorii, alături de cea din 1974, de la Jocurile Asiatice, confirmând prima perioadă de aur a fotbalului iranian. Apogeul ei l-a reprezentat calificarea în premieră la Cupa Mondială, în 1978, unde naţionala Iranului a fost eliminată încă din prima fază, după două înfrângeri cu Olanda (0-3) şi Peru (1-4) şi o remiză cu Scoţia (1-1).Participarea la Mondialul argentinian a fost cântecul de lebădă al acelei generaţii, pentru că, un an mai târziu, a avut loc revoluţia care l-a înlăturat de la putere pe ultimul şah, iar Iranul a devenit o republică islamică. Sportul nu se afla iniţial pe agenda revoluţionarilor, dar noii lideri de la Teheran nu priveau cu ochi buni fotbalul, pentru că entuziasmul pe care îl genera intra în contradicţie cu religia islamică. De asemenea, fotbalul era considerat un sport al vestului şi un mijloc prin care capitalismul, căruia Iranul i se opune, încearcă să se impună.Astfel, noul regim a transformat multe stadioane în locuri de rugăciune, toate cluburile au fost naţionalizate, jucătorii nu mai aveau voie să poarte tricouri pe care să existe înscrisuri cu litere latine şi s-a apelat inclusiv la o propagandă puternică împotriva fotbalului, susţinându-se că problemele politice, economice şi culturale nu se pot rezolva prin sport, din cauza cheltuielilor mari care le presupunea. În aceste condiţii, naţionala Iranului a dispărut practic din lumea fotbalului în anii '80. Războiul cu Irak a făcut imposibilă participarea la preliminariile pentru Cupa Mondială, iar pe plan intern, efectele conflictului s-au făcut de asemenea simţite.Cu toate acestea, încercarea de a interzice fotbalul nu a reuşit, pentru că acest lucru intra în conflict cu dorinţa oamenilor, pe sprijinul cărora regimul se baza pentru a putea rămâne la putere. În acest fel, liderii ţării s-au văzut nevoiţi să accepte că fotbalul a devenit cel mai popular sport în Iran şi au decis să se implice în dezvoltarea acestuia. Rezultatele nu au întârziat, iar în 1990, naţionala iraniană cucerea medalia de aur la Jocurile Asiei. Progresul s-a văzut şi la nivelul echipelor de club, Esteghlal (1991) şi Pas (1993) devenind campioane continentale.Bazele pentru o nouă perioadă foarte bună a fotbalului iranian erau astfel puse.

Continuarea pe Antena3.ro.