Povestea școlii de plugari vrednici, în „Historia” de septembrie

În anul 1897, Ferdinand, principele moștenitor al României, s-a îmbolnăvit grav de febră tifoidă. Viitorul dinastiei era în pericol, iar îngrijorarea cuprinsese întreaga ţară. Momentul de cumpănă fiind însă depășit, Regele Carol I, în semn de recunoștinţă pentru mila lui Dumnezeu, a hotărât să ridice, din averea-i proprie, un orfelinat. Dosarul de septembrie spune povestea acestei strălucite inițiative. Revista „Historia” vă așteaptă începând de azi, 13 septembrie, la toate punctele de vânzare a presei și pe platforma paydemic.

Moșia regală de la Zorleni (lângă Bârlad), cu suprafața de peste 1.800 de hectare, fusese prima proprietate a lui Carol I achiziționată în Principatele Române, pentru a-și îndeplini obligația asumată de a se „împământeni”.

„La dispoziția orfelinatului, așezat sub directa ocrotire a regelui, au fost puse, din caseta personală a acestuia, 270.000 de lei pentru amenajări și dotări, împreună cu 25 de hectare de teren arabil, scutite de impozite. Așezământul se autofinanța din activitatea proprie, însă avea să primească subvenții anuale de 200.000 de lei tot din partea regelui, dar și ajutoare financiare de la diverși donatori”, notează autorul Dosarului, Sterian Pricope.

Cumpără acum

Orfelinatul oferea un model de organizare pentru combaterea ignoranței și a mizeriei în care trăiau clasele de jos, contribuind la dezvoltarea rețelei de școli agricole elementare, prin care se formau lucrători ai pământului (un model adus de Carol I din Elveția), precum și la rezolvarea individuală a unor cazuri sociale, cărora li se oferea astfel un viitor sustenabil. Dar filozofia orfelinatului avea să devină nu doar caritabilă și instructivă, ci și antreprenorială, căci – atunci când s-a pus problema viitorului pentru primii absolvenți – Carol I a înțeles că putea beneficia de muncitori agricoli calificați și educați, care să îi asigure forță de muncă superioară pentru moșia lui, cea de la Zorleni.

Copiii aveau un program de viață riguros (vara culcarea era la ora 20:30 și deșteptarea la 5:00, uneori și mai devreme, în funcție de muncile agricole) și un meniu strict (fără „mâncări rafinate, care le-ar putea deștepta poftele”). Până la 14 ani, li se preda programa școlară a cursului primar și erau implicați în activități practice și autogospodărești. Între 14 și 17 ani, la teorie se completau cunoștințele din cursul primar, iar la practică se însușeau deprinderi și noțiuni despre gospodăria țărănească prin cultivarea pământului, dulgherie, dogărie, împletitul nuielelor, paielor și al papurii, confecționarea de unelte etc.

Însă, de-a lungul deceniilor de existență, între teoria nemțească de la București și practica românească de la Zorleni nu o dată au apărut clivaje…

Nașterea Justiției în România

De la organizarea unui orfelinat în vremea lui Carol I, trecem la organizarea unui întreg sistem juridic, un pic mai devreme, pe vremea lui Cuza.

Unirea Principatelor, în 1859, și venirea sa în fruntea statului au impulsionat reorganizarea și modernizarea ministerelor, gândite ca mari servicii publice, al căror scop trebuia să fie satisfacerea intereselor generale ale societăţii, o sarcină a cărei realizare s-a dovedit însă dificilă și sinuoasă. Pentru a atinge obiectivul reformelor și în vederea unificării juridico-legislative, domnitorul a impus adoptarea unei serii de acte normative.

Prin legea din 24 ianuarie 1861 s-a înfiinţat Curtea de Casaţie și Justiţie, care avea în jurisdicţie toate tribunalele, curţile de apel și tribunalele militare. Membrii primei Curţi, procurorii și grefierii au fost numiţi direct de către domnitor, în schimb, funcţionarii au fost desemnaţi de instituţie, cu înștiinţarea Departamentului (Ministerului) Dreptăţii. „De remarcat că membrii Curţii aveau nevoie de solide cunoștinţe juridice: li se pretindea să deţină diploma de doctor sau, cel puţin, să fie licenţiaţi în Drept; să fi exercitat profesia de avocat sau de profesor universitar ori să fi îndeplinit funcţii juridice echivalente o perioadă de cel puţin șapte ani,” notează Alexandru Purcăruș.

Prima librărie de carte franceză din România

În anul 1826, Louis Hachette, un tânăr de 26 de ani, deschide o mică librărie lângă Universitatea Sorbona din Paris. Trei ani mai târziu, editează un abecedar care, ca urmare a unei noi legi a învăţământului (ce prevedea deschiderea unei școli primare în fiecare comună din Franţa), va fi tipărit, în 1833, într-un milion de exemplare, din comandă de stat. Așa a demarat concernul editorial Hachette, care, vreme de peste un secol, va domina piaţa de carte din Franţa și care a rămas, chiar și în zilele noastre, una dintre cele mai mari edituri din Hexagon.

Pe meleagurile noastre, în secolul următor, observând interesul crescând pentru cultura, limba și civilizaţia franceze, un întreprinzător român a hotărât să înfiinţeze la București prima librărie de carte franceză din România, pe care o va numi Hachette. 

Istoria acestei librării o veți descoperi în articolul lui Dodo Niță.

O mănăstire de legendă: Putna

De la povestea unei librării din centrul Capitalei trecem la istoria unei mănăstiri celebre, Putna. Piatra de temelie a fost pusă de Ștefan cel Mare în 10 iulie 1466 și că aici își găsește odihna veșnică marele voievod. Știați că există și o legendă?

 Ne-o împărtășește Ciprian Plăiașu, care a revizitat locul în vara aceasta: „Se spune că Ștefan cel Mare, fiind învins într-un război de turci și rătăcind, rănit, prin ţară, ar fi ajuns la chilia lui Daniil Sihastru de pe Valea Viţăului, unde pustnicul bătrân, cu barbă albă și lungă până la brâu, i-ar fi acordat găzduire și l-ar fi ospătat cu mălai fiert și rădăcini culese din pădure. La miezul nopţii, pustnicul l-ar fi luat de mână pe Ștefan, ar fi ieșit eu el din chilie și i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebându-l de trei ori dacă vede ceva într-acolo. A treia oară, voievodul i-ar fi răspuns că vede niște lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini, ci îngeri și că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmași, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ștefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi și-a strâns o nouă oaste din ţara de sus și a pornit din nou la luptă, și i-a învins pe dușmani. După biruinţă, și-a ţinut, desigur, făgăduiala, construind Mănăstirea Putna.”

Revelația sociopolitică nord-americană

După Putna lui Ștefan cel Mare vă invităm în Bostonul zilelor noastre, mai exact într-un road trip de la Montréal la Boston, în care ghid este George Rădulescu.

„Ceea ce ar putea părea un drum iniţiatic, de vreo șase ore de condus, cu tot cu pauza fiziologică de pe la vreo benzinărie, se poate transforma într-o revelaţie sociopolitică. Practic, treci de la un sistem socialist nătâng, aducător de mizerie pe termen lung, la un capitalism aparent crud, care te lasă lat dacă nu ai „meciuri în picioare“. Este vorba despre Canada, cu provincia ei francofonă, Québec, și de Statele Unite, cu Massachusettsul agitat și nonconformist.” 

*** 

La final de revistă, inspirați-vă din recomandările noastre de filme, cărți și expoziții, care merită descoperite la început de toamnă.

Lectură cu plăcere!