Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare
Dacă ar fi să numesc un loc în care să evadez după o perioadă obositoare sau dacă imaginar aş dori să găsesc o imagine care să mă liniştească există doar un singur cuvânt care mi-ar îndeplini această dorinţă-Aluniş.
Considerat de unii leagănul al creştinătăţii din România, numit de alţii Athosul românesc, numele ansamblului rupestru de la Aluniş-Nucu-Bozioru, din judeţul Buzău, nu spune multora dintre turiştii de la noi din ţară mare lucru. De ce? Dincolo de lipsa publicităţii, a informării (întrucât nu există un ghid turistic oficial) şi de greutatea cu care se poate ajunge la multe dintre dintre ele (o parte dintre locuinţe sunt ascunse în pădure), nici chiar autorităţile nu încearcă să le ofere adevărata preţuire de care un astfel de ansamblu ar avea nevoie.
O sălbăticie divină
În trecut pentru a se proteja de pericole, cât şi pentru a se apropia de Divinitate, oamenii au căutat cele mai ascunse locuri, uneori chiar şi în adâncurile pământului. Astfel au luat naştere pe teritoriul românesc bisericile şi schiturile rupestre, unele dintre ele fiind părăsite de mult timp, altele existând chiar şi azi. Aşezările rupestre sunt situate în general în locuri în care se poate patrunde cu dificultate, vechii sihaştri dorind astfel să fie mai protejaţi şi mai puţin tulburaţi de cei din lumea. Aici, în adancurile munţilor, în nişte locuri predestinate parcă reculegerii sufleteşti şi meditaţiei, primii creştini s-au simtit mai aproape de Dumnezeu.
Munţii Buzăului, respectiv zona Aluniş-Nucu-Bozioru, ascund aproximativ 30 de locuinţe rupeste între care cea mai cunoscută este biserica din satul Aluniş, care funcţionează de peste 700 de ani, fiind una dintre puţinele locaşuri săpate în piatră în care încă se mai slujeşte. Se pare că a fost săpată în piatră pe la 1274-1275 de către doi ciobani, Vlad şi Simeon. Legenda spune că unul dintre cei doi ciobani a avut un vis în care a fost indemnat să sape în piatră unde se află azi biserica de la Aluniş pentru că acolo va găsi o icoană. Acesta ar fi găsit icoană şi apoi cu ajutorul celuilalt cioban ar fi săpat biserica. Chiar dacă avem de a face doar cu o poveste este cert că pe la 1351 biserica exista şi funcţiona drept schit de călugări, deşi cercetările specialiştilor indică posibiliatea apariţiei acestui ansamblu în secolul IV. Până în 1871 situaţia a rămas neschimbată, de atunci însă aceasta este biserica satului Aluniş purtând hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezatorul".
Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii
De obicei când intru în curtea unei biserici de ţară unde cimitirul înconjoară locaşul trăiesc sentimentul „memento mori", însă aici, nu bucuria păgână a unui cimitir vesel, ci liniştea şi pacea divină se pogoară pe ramurile brazilor ce străjuiesc intrarea în pridvorul de lemn. Parcă fiecare liturghie oficiată aici are un liant cu mult mai puternic decât în oricare alt lăcaş cu divinitatea.
Cum dispare eternitatea
Pe lângă chilile neamenajate ce pot fi văzute în apropierea bisericii, amintim şi alte locuinţe ce sunt puncte de reper în istoria ansamblului: Fundul Peşterii, Anatonul Nou, Agatonul Vechi, Chilia lui Dionisie Torcătorul, Peştera lui Iosif, Piatra Îngăurită, Peşterea Gura Tătarilor, Uşa Pietrei etc.
Deşi toate locuinţele sunt încadrate pe bună dreptate în lista monumentelor istorice în clasa A de importanţă povestea celor mai multe dintre aşezări este complet necunoscută. De fapt unele dintre ele ascund amănunte încă necunoscute despre vechile civilizaţii. Din punct de vedere istoric, fiecare schit care compune ansamblul este un reper al unei perioade îndelungate, unele datând din secolul al VI-lea î.Hr., altele din perioada creştină sau din creştinismul timpuriu.
„Fundul Peşterii", mai cunoscut şi ca schitul „Peştera", este cel mai important din zonă din punct de vedere istoric. Lăcaşul a fost amenajat şi locuit în secolele VI - IV î.Hr. şi refolosit în evul mediu timpuriu de către călugării creştini. Pe pereţii schitului se află incizate săbii scurte de tip „akinokes", specifice sciţilor şi perşilor, desene ce datează din anul 2000 î. Hr. şi sunt probabil unice în Europa şi în lume[1].
Mai citeşte:
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO
Dacă unele locaşuri amintesc de începutrurile creştinismului, din secolul IV precum Biserica (peşterea) lui Iosif, altele precum cele două Agatoane sunt mărturii ale vieţuirii sihaştrilor în secolele XVI-XVII. Impresionantă este chilia lui Dionis, chilie săpată în piatră, la intrarea căreia se ajunge cu o scară.
Cu toate acestea, lipsa unui ghid turistic în zonă le face greu accesibile vizitatorilor. Necesitatea unei persoane responsabile în zonă este cu atât mai acută cu cât s-au înregistrat agresiuni asupra aşezărilor rupestre:o parte din pereţii schitului „Peştera" au fost coloraţi cu spray-graffiti, fapt ce face imposibilă descifrarea mai multor însemne[2].
Potenţial maxim, exploatarea la pământ
Potenţialul turistic al vestigiilor rupestre din zona Bozioru - Aluniş nu este exploatat, din păcate, la nivelul său maxim deoarece lipsesc traseele turistice, însemnările, indicatoarele şi chiar promovarea profesională a acestor locuri. În zona Aluniş, unde sunt peşterile rupestre, pentru a ajunge, de exemplu, la peştera lui Dinosie Torcătorul, precum şi la celelalte obiective, turiştii trebuie să treacă prin curtea unor săteni, fără a beneficia însă de vreun semn turistic adecvat, după care să se ghideze[3].
Într-o postare a celor de la turismbuzau.ro, singurii care au încercat să facă un fel de ghid turistic virtual al aşezărilor, acestia atenţionau că „zona e sălbatică şi foarte vastă, iar adesea marcajele şi hărţile se dovedesc inutilizabile. E greu de ajuns cu ajutorul GPS-ului. Telefonia mobilă nu acoperă decât zonele de culme, aşa că este extrem de riscantă o asemenea încercare. Sunt zeci de kilometri de străbătut doar pe jos în condiţii grele. Din ce cunoaştem există câteva persoane care pot face serviciul de călăuză, dar nu ştim în ce condiţii."
Chiar dacă multe aşezări rupestre sunt în pădure, departe de orice drum, ceea ce descurajează mulţi turişti, la biserica de la Aluniş s-ar putea ajunge în condiţii foarte bune. S-ar putea, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Principala ruta către zona Colţi-Aluniş este din Buzău pe Drumul Naţional 10 spre Braşov, în localitatea Pătârlagele (la aproape 60 km de Buzău) există un indicator la dreapta spre un drum judetean ce duce spre localitate Colţi. De la Colţi la Aluniş, cei aproape 7 km este un drum comunal, care la prima ploaie se desfundă.
Interesant e faptul că acest drum comunal a fost reabilitat din fonduri SAPARD şi inaugurat în 2004. Drumul suferă încontinuu lucrări de reparaţii, în principal datorită traficului cu utilaje de mare tonaj realizat de o firmă ce se ocupă cu exploatarea forestieră în zonă (S.C.M. Forest)[4]. Nici drumul de la Pătârlagele până la Colţi nu e mult diferit, astfel că după o zi ploioasă, cei aproape 15 kilometri pot deveni o piatră de încercare pentru mulţi şoferi.
Atât primarul din localitate, cât şi reprezentanţii Consiliului Judeţean Buzău nu au dispus măsuri în zonă, cu toate că localnicii au făcut mai multe sesizări în acest sens. Aşadar, accesul către vestigiile rupestre nu se poate realiza în condiţii civilizate[5]. Directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Buzău, preotul Constantin Cătoi pe care nu l-am putut găsi pentru până luni seară, când a apărut materialul de faţă, ne-a contactat în cursul zilei de marţi când a făcut o sumă de precizări cu privire la acest subiect.
Voiam să vă întreb care este importanţa bisericii rupestre de la Aluniş şi a celorlalte aşezări din zonă şi ce s-a făcut acolo pentru promovarea turistică? Din ce cunosc drumurile nu sunt chiar foarte bune şi că se ajunge foarte greu.Am înţeles, pentru punerea ei în valoare.Nu ne interesează doar punerea în valoare a monumentului, ci şi modul în care s-a făcut. Ştiu că s-a făcut o pensiune în zonă (construcţia a început prin 2008 n.r.), care nu respectă în totalitate legislaţia... În primul rând e prea aproape de biserică, care este un momument de patrimoniu şi apoi, nici din punct de vedere moral nu e binevenită o crâşmă (pentru că tereasa pensiunii este o cârciumă) lângă o biserică, nu-i aşa?Am înţeles. Această informaţie nu o aveam, mulţumesc că mi-aţi adus-o la cunoştinţă. O să facem o investigaţie în sensul acesta şi vom căuta o rezolvare.Există plăcuţe sau indicatoare ca să ajungem mai uşor?Din partea Direcţie de Cultură este mai greu să punem indicatoare pentru că este nevoie de aprobarea Consiliului Judeţean. Consiliu Judeţean ar trebui să ne ajute în sensul acesta. Noi am pus semne doar pe clădirile monument.Dar un ghid turistic există pentru zona respectivă?Din câte ştiu eu, de un an şi ceva s-a înfiinţat la nivel de Consiliu Judeţean o Direcţie de Turism, de punere în valoare a zonelor de atracţie din judeţ. Sunt şi ei la început, am înţeles că au făcut aşa ceva pentru câteva zone, dar pentru zona asta nu am văzut să fi reuşit să facă cineva un ghid turistic.Din ce ştiu eu lucrurile stau în la modul următor, puteţi să îmi confirmaţi sau nu:până la Aluniş poţi să ajungi cât de cât cu maşina, deşi faci vreo 15 km într-o oră. Distanţa e calculată de la Pătârlagele (de când se iese de pe DN 10) până la acolo. Cei drept există câteva indicatoare.E cam greu drumul, dar merge cât de cât.Până aici suntem de acord, dar la celelalte aşezări rupestre precum Dionisie Torcătorul, Peşterea lui Iosif, cele două Agatoane există indicatoare?La aşezămintele rupestre e foarte greu, acolo se poate ajunge cu piciorul sau cu calul şi necesită destul timp. Şi nici nu se va putea realiza un drum, e mai greu. Aţi fost vreodată acolo?Am fost. Tatăl meu s-a născut în zonă şi am fost de mai multe ori acolo.Dacă sunteţi buzoian atunci cu mare plăcere de ce să nu ne întâlnim odată şi încercăm să facem o colaborare. Numai că din punctul acesta de vedere ne-ar mai trebui şi ceva sprijin, pentru că, din nefericire, în ultimul timp, Direcţia de Cultură este puţin limitată atât din punct de vedere material, cât şi din punctul de vedere al activităţilor. Avem angajaţi puţini, ne descurcăm destul de greu. Dar este o zonă deosebită în care şi noi, în colaborare cu Direcţia de cultură de la Galaţi vrem să facem un reportaj, şi alte câteva idei, doar că nu prea sunt sponsori şi finanţatori pentru ele. Dar o să verific informaţia pe care ne-aţi oferit-o şi vă mulţumim pentru ea, aceasta cu aşezarea unei cabane lângă biserica de la Aluniş.Voiam să vă mai întreb un lucru:am găsit o informaţie, infirmată de unii, potrivit căreia s-ar fi pus termopane la Biserica de la Aluniş?Informaţia dumneavoastră este reală, dar este veche. Într-adevăr acolo pentru protejare, cineva a montat nişte geamuri termopane, dar după ce Direcţia a luat atitudine şi la indicaţia Arhipiescopiei Buzăului acestea au fost înlocuite cu ferestre din lemn normale. Deci nu mai există această problemă. A fost într-adevăr, dar a fost rezolvată.Vă mulţumesc mult pentru informaţii
Şi când pornim de la zero, tot greşit plecăm
Pe vremea când am mers prima oară la Aluniş, prin 1999, nu aveai unde să înoptezi acolo. Puţinele case cu aspect sărăcăcios şi o crâşmă completau imaginea satului. Lucrurile s-au modificat în ultimii 3 ani.
O altă ameninţare pentru aşezările rupestre de la Aluniş este reprezentată de ridicarea unor imobile în ariile protejate. Micii antreprenori nu lipsesc de acolo de unde s-ar putea face un mic profit. Deşi ei reprezită un factor dinamic în stimularea economiei locale, care ar trebui încurajat, aceştia ar trebui făcuţi să înţeleagă faptul că pierderea monumentului respectiv, duce la falimentul afacerii sale. Astfel, în satul Aluniş, un localnic a ridicat o pensiune în zona de protecţie, fără să aibă avizele necesare. Cu toate că Direcţia de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Buzău s-a sesizat în acest sens, nu au fost întreprinse măsuri împotriva celor care au încălcat legislaţia în vigoare şi au construit în zonele protejate după bunul plac[6]. Poate ar fi fost bine ca această pensiune, de altminteri frumoasă în peisaj, să nu fie chiar poartă în poartă cu o biserică veche de sute de ani.
Mă gândesc dacă nu ar fi mai bine pentru acel loc să rămână departe de traseele turistice clasice, de publicitate şi de mii de turişti veniţi să se îndoape cu mici şi bere pe pajiştile din împrejurime. Apoi între două sticle să intre să vadă chiliile şi biserica sau chiar mai rău, să strice ceea ce natura nu a îndrăznit. Şi totuşi deja frumuseţea locului atrage suficient de mulţi oameni încât unica şansă, ca măcar o parte din atmosfera divină să se păstreze, ar fi investiţia umană în conservare şi prezerevare a acestei arii.
NOTE
[1] Opinia Buzău, „Semne de întrebare despre vechile civilizaţii din Munţii Buzăului, în urma desenelor din Schitul Peştera", 07.08.2009;
[2] Focus TV Buzău, „Misterul pietrei însemnate", 24.09.2009;
[3] Jurnalul de Buzău, „Deşi Buzău beneficiază de multe obiective turistice, lipsesc cu desăvârşire traseele către ele", 08.11.2010;
[4] Frontal de Buzău, „Ministru Orban a promis, dar uită să se ţină de cuvânt", 22.01.2008;
[5] Opinia Buzău, „Drumul către vestigiile rupestre de la Aluniş-Nuc, distrus bucată cu bucată de firma unui afacerist local", 10.09.2008;
[6] Şansa buzoiană, „Încercări de îngropare a istoriei", 22.08.2008;
