Moscova versus NATO, de la Stalin la Medvedev şi Putin

La 21 februarie 2022, în discursul prin care anunța că a semnat decretele de recunoaștere a independenței „republicilor populare” Donețk și Lugansk, preşedintele Vladimir Putin a dezvăluit – în premieră – că, în anul 2000, i-a vorbit omologului său american despre admiterea Federației Ruse în NATO. Era atunci aceasta o alianță benefică?

Iată ce a afirmat Putin: „Mai mult, voi spune ceva ce nu am spus niciodată public, voi spune acum pentru prima dată. Când președintele american în exercițiu Bill Clinton a vizitat Moscova, în 2000, l-am întrebat ce ar simți SUA cu privire la admiterea Rusiei în NATO. Nu voi dezvălui toate detaliile acelei conversații, dar reacția la întrebarea mea a fost, hai să zicem, destul de rezervată, iar adevărata atitudine a americanilor față de această posibilitate poate fi percepută, de fapt, din acțiunile lor ulterioare față de țara noastră. Mă refer la sprijinul deschis pentru teroriști din Caucazul de Nord, nerespectarea cerințelor și preocupărilor noastre de securitate, extinderea continuă a NATO, retragerea din Tratatul ABM și așa mai departe. Se ridică întrebarea: de ce? Despre ce e vorba aici, care este scopul? Bun, nu vrei să ne vezi drept prieteni sau aliați, dar de ce să ne transformi în dușmani?”

Poate părea surprinzător, dar gestul lui Putin nu este singular, ci se înscrie într-o lungă serie de tentative similare. De fapt, de la constituirea NATO, la 4 aprilie 1949, Moscova, fie ea capitala Uniunii Sovietice sau a Federației Ruse, a urmărit constant fie desființarea Alianței (sau măcar minarea ei prin crearea de breşe între aliați), fie transformarea ei într-o organizație de securitate lipsită de conținut. Dar care a fost evoluția relațiilor dintre Moscova şi Alianța Nord-Atlantică?

„Apărare colectivă” sau „securitate colectivă”?

Înainte de orice, considerăm necesar şi util să clarificăm distincția dintre sintagmele organizație de apărare colectivă şi organizație de securitate colectivă, care vor fi folosite în rândurile de mai jos. Lapidar exprimat, o organizație de apărare colectivă este o alianță militară. Apărarea colectivă angajează națiunile legate printr-un tratat să vină în ajutorul statului care este amenințat sau victimă a unui atac militar. Prin urmare, un atac venit din partea unui terț împotriva unui stat este considerat un atac asupra tuturor (orientare către exteriorul sistemului). Conceptul se aplică Alianței Nord-Atlantice – este practic enunțat în articolul 5 al Tratatului de la Washington, care a instituit NATO („principiul unul pentru toți, toți pentru unul”, sau „principiul muschetarilor”). Apărarea colectivă se bazează pe principiile realismului politic.

O organizație de securitate colectivă este o „structură internațională cu scopul de a elimina pericolul de război prin mijloace politice, în primul rând prin negocieri. Între membri nu există angajamente ferme de apărare colectivă, ca în cazul alianțelor”. Defuncta Ligă a Națiunilor a fost o organizație de acest tip. OSCE şi ONU, în zilele noastre, sunt, de asemenea, organizații de securitate colectivă. Securitatea colectivă este menită să asigure relații paşnice între statele membre (orientare către interiorul sistemului), nu să le apere de o agresiune. Securitatea colectivă se bazează pe principiile idealismului politic.

Pentru o cât mai exactă şi completă precizare a diferenței dintre cele două concepte, redăm şi formularea lui Henry Kissinger: „O alianță ia naştere atunci când un grup de națiuni hotărăşte să apere un teritoriu sau o cauză anume, trasând o linie de demarcație a cărei violare constituie un casus belli. În schimb, un sistem de securitate colectivă nu defineşte nici teritoriul care trebuie apărat, nici mijloacele sau aparatura care urmează a fi folosite; este în mod esențial un concept juridic. NATO este o alianță; Națiunile Unite reprezintă un sistem de securitate colectivă. […] Deşi termenii «alianță» şi «securitate colectivă» sunt folosiți adesea unul în locul celuilalt, cele două concepte sunt, de fapt, incompatibile”.

Stalin şi înființarea NATO

Revenind la tema noastră, trebuie spus că, în mod paradoxal, crearea NATO, în 1949, nu l-a îngrijorat foarte tare pe generalisimul I.V. Stalin, care a receptat în mod simplist alianța drept un instrument imaginat de Wall Street pentru subjugarea totală a Europei Occidentale. Întrucât americanii aveau, oricum, trupe staționate pe Bătrânul Continent, semnarea acordului de la Washington nu afecta în mod substanțial balanța de forțe Vest-Est. De aceea, liderul sovietic nu s-a grăbit să răspundă prin articularea unei coaliții similare, pe care o considera lipsită de conținut şi greu de administrat, din moment ce Moscova controla deja forțele armate ale statelor-satelit printr-o rețea de acorduri militare bilaterale. Astfel, Uniunea Sovietică dispunea de tratate bilaterale de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc cu Cehoslovacia (1945), Polonia (1945) şi, din 1948, cu România, Ungaria şi Bulgaria. În plus, conturarea unui aranjament instituțional multilateral ar fi adus URSS în situația de parteneriat, deci de egalitate oficială şi asumată cu țările aflate în sfera sa de influență. Stalin dorea să transmită un mesaj de încredere şi putere: Armata Roşie nu avea nevoie de ajutorul românilor sau al polonezilor într-un eventual război cu americanii; Armata Roşie, care nimicise Germania nazistă, se descurca singură. Cu atât mai mult cu cât, din 29 august 1949, Uniunea Sovietică dispunea de propria bombă atomică.

Nici serviciile secrete sovietice nu anticipau vreun pericol special din partea nou createi alianțe „capitaliste”. Acestea apreciau, eronat, că diferențele dintre statele membre sunt suficient de profunde încât să-i mineze eficacitatea. În aceste condiții, nu este de mirare că Biroul Politic sovietic nu a găsit de cuviință să discute despre nașterea NATO până în octombrie 1949.

În consecință, reacția sovietică a fost, inițial, una strict politică şi propagandistică, urmărind două scopuri: a) să formeze, în opinia publică internațională, o aversiune față de „alianța imperialiştilor” şi b) să încerce să creeze breşe şi divergențe între statele membre. Prin urmare, presa sovietică a început „să tune şi să fulgere” împotriva „ațâțătorilor la război” şi să proslăvească „dragostea de pace” a țărilor din lagărul comunist. Pentru a exemplifica, redăm un fragment din lucrarea lui B.M. Haloşa, Blocul agresiv al Atlanticului de Nord:

„O uriaşă însemnătate pentru demascarea esenței agresive a Tratatului Atlanticului de Nord a avut-o Declarația Ministerului Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice cu privire la Tratatul Atlanticului de Nord, publicată la 29 ianuarie 1949 şi Memorandumul guvernului URSS cu privire la Tratatul Atlanticului de Nord, remis la 31 martie şi la 4 aprilie 1949 tuturor semnatarilor acestui tratat cu care URSS avea relații diplomatice. În aceste documente ale politicii externe sovietice au fost demascate până la capăt adevărata esență a Tratatului Atlanticului de Nord, ca un instrument de agresiune al imperialismului american, precum şi strânsa legătură dintre Pactul Atlanticului de Nord şi întreaga politică externă expansionistă dusă de Statele Unite după război. În declarația Ministerului Afacerilor Externe al URSS acest pact era definit ca o continuare a politicii de expansiune imperialistă şi de pregătire a unui război împotriva Uniunii Sovietice şi a țărilor de democrație populară, care îşi găsise întruchiparea în planul Marshall şi în Uniunea Occidentală”.

În paralel, Cominformul a organizat între 20 şi 25 aprilie 1949, la Paris şi Praga, Congresul Mondial al Păcii. Evenimentul a reuşit să adune participanți din 72 de țări, fiind menit să scoată în evidență antiteza dintre „paşnica” Uniune Sovietică şi „agresiva” Americă. Un an mai târziu, între 15 şi 19 martie, o manifestare similară a avut loc la Stockholm. La ambele congrese au fost adoptate apeluri vizând distrugerea armelor nucleare.

Abia după ce, ca urmare a agresiunii comuniste în Coreea din 25 iunie 1950, Statele Unite au început să confere substanță militară Alianței Nord-Atlantice, numindu-l pe generalul Dwight D. Eisenhower comandant suprem al forțelor aliate din Europa, unde plănuiau să desfășoare alte divizii americane, Moscova a început să-şi modifice percepția. O altă consecință a conflictului din Coreea a fost remilitarizarea Germaniei Occidentale, existând deja semne că aceasta ar putea fi acceptată, la un moment dat, în NATO. În aprilie 1952, Grecia şi Turcia s-au alăturat Alianței sporind şi mai mult aprehensiunile Kremlinului. În acest context, la 25 iunie 1952, în timpul unei întrevederi cu noul ambasador francez la Moscova, Louis Joxe, Stalin ar fi evocat, în glumă, posibilitatea ca URSS să adere la NATO.

De la măsuri strict politice, stăpânul de la Kremlin a trecut la adoptarea unora în plan militar, convocându-i la Moscova, în ianuarie 1951, pe epigonii săi din statele-satelit, cărora le-a cerut să formeze, „în doi-trei ani, în țările de democrație populară, armate moderne şi puternice”.

Fragmentul face parte din articolul „Cum a încercat RUSIA să anihileze NATO de la Stalin la Putin”, publicat în numărul 243 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.