Monștrii din adâncuri care au urcat pe continente. Mosasaurii și extinderea fricii în lumea dinozaurilor
Timp de zeci de milioane de ani, oceanele Cretacicului au aparținut mosasaurilor. Reptile marine gigantice, cu fălci armate și corpuri adaptate perfect pentru vânătoare, ele au fost prădătorii supremi ai mărilor preistorice. În imaginarul paleontologic, lumea lor era una clar delimitată: ape adânci, recife, mări calde. Pe uscat domneau dinozaurii. Între cele două regnuri exista o graniță naturală.
Noile cercetări sugerează însă că această frontieră nu era atât de sigură.
Un studiu realizat de cercetători din Suedia, Statele Unite și Țările de Jos indică faptul că, spre sfârșitul Cretacicului, unii mosasauri nu se mai limitau la oceane. Ei pătrunseseră adânc în interiorul continentelor, adaptându-se la râuri, estuare și câmpii inundabile — teritorii considerate până acum exclusiv ale dinozaurilor.
Dintele care nu ar fi trebuit să fie acolo
Punctul de plecare al investigației a fost o descoperire făcută în Dakota de Nord: un dinte de mosasaur găsit într-un sediment fluvial de apă dulce, alături de un dinte de Tyrannosaurus rex și de o mandibulă de crocodilian.
Contextul era problematic. Mosasaurii erau cunoscuți ca animale marine. Prezența lor într-un depozit continental ridica o întrebare fundamentală: fusese dintele adus acolo de ape, sau animalul trăise efectiv într-un sistem de râuri?
Dacă a doua variantă era adevărată, înseamna că unul dintre cei mai mari prădători ai planetei vâna nu doar în oceane, ci și în interiorul continentelor.
Dimensiunile estimate pe baza dintelui indică un animal de până la 11 metri lungime — comparabil cu o orcă modernă. Un prădător de talia unui autobuz, prezent nu în largul mărilor, ci în apele tulburi ale câmpiilor inundabile.
Urmele chimice ale unui habitat pierdut
Pentru a rezolva enigma, cercetătorii au recurs la un instrument central al paleontologiei moderne: analiza izotopică. Smalțul dinților păstrează semnături chimice ale mediului în care a trăit un animal. Raporturile dintre izotopii oxigenului, stronțiului și carbonului pot indica dacă apa era sărată sau dulce, ce tip de ecosistem domina și chiar ce fel de pradă consuma prădătorul.
Oxigenul este esențial în acest tip de analiză. Apa dulce și apa de mare au proporții diferite ale izotopilor ¹⁶O și ¹⁸O. Dintele analizat prezenta o semnătură clar compatibilă cu mediile fluviale.
Rezultatul a fost confirmat de alți doi dinți de mosasaur descoperiți în situri apropiate, ușor mai vechi. Toți indicau același lucru: existența unei populații de mosasauri adaptate la apele dulci.
„Aceste analize arată că mosasaurii au trăit în medii riverane în ultimul milion de ani înainte de dispariție”, afirmă Melanie During, paleontolog la Universitatea Uppsala.
Prădători de dinozauri
Izotopii de carbon au adăugat o dimensiune și mai neliniștitoare. Valorile ridicate de ¹³C din smalț sugerează că acești mosasauri nu se scufundau adânc, ca rudele lor marine, ci vânau aproape de suprafață. Mai mult, semnătura chimică este compatibilă cu un regim alimentar care includea animale terestre.
Cu alte cuvinte, aceste reptile fluviale se hrăneau, cel puțin ocazional, cu dinozauri — probabil cadavre aduse de ape, poate animale surprinse în timpul traversării râurilor.
Imaginea care se conturează este radical diferită de cea clasică: nu doar dinozauri care se apropie de ape cu prudență, ci dinozauri care intrau într-un teritoriu ocupat de prădători marini gigantici adaptați vieții continentale.
„Dimensiunea acestui animal îl plasează printre cei mai mari prădători cunoscuți, un pericol real într-un mediu care nu era asociat anterior cu reptile marine uriașe”, explică Per Ahlberg, paleontolog vertebrat la Uppsala.
O adaptare târzie, înainte de sfârșit
Cercetătorii sugerează că această tranziție către apele dulci ar fi putut reprezenta o adaptare de ultim moment. În ultimele sute de mii de ani ale Cretacicului, ecosistemele marine se schimbau, nivelul mărilor fluctua, iar presiunea ecologică creștea. Extinderea în mediile fluviale ar fi putut oferi noi surse de hrană și teritorii de vânătoare.
Dacă ipoteza este corectă, mosasaurii nu au pierit ca prădători limitați la oceane, ci ca o linie evolutivă aflată încă în expansiune, experimentând noi nișe ecologice chiar înainte de impactul care a pus capăt erei dinozaurilor.
O lume mai periculoasă decât credeam
Descoperirea schimbă o premisă veche a paleontologiei: separația relativ clară dintre ecosistemele terestre și cele marine din Cretacic. În realitate, granița era permeabilă. Râurile nu erau refugii sigure. Câmpiile inundabile nu erau doar teritorii ale erbivorelor și carnivorelor terestre.
Ele puteau ascunde monștri veniți din mare.
Studiul a fost publicat în revista BMC Zoology și deschide o nouă direcție de cercetare asupra ultimelor capitole din istoria marilor prădători ai planetei — o istorie care, se pare, nu se scria doar în adâncuri, ci și în apele tulburi ale continentelor.
