A apărut Historia Special de septembrie: Miţa Biciclista și epoca ei
Da, Miţa Biciclista a existat, nu e o plăsmuire. Și nu, n-o chema Miţa Biciclista. Porecla care a traversat anii, epocile e o pedeapsă administrată public unei femei care ieșea din norme, din așteptările societăţii și ale timpului cu privire la femei.
Aflaţi că pe Miţa o chema în realitate Maria Mihăescu, că se născuse la Diţești, în Prahova, în 1885. Și că a trăit până încoace, în 1967, așa că poate mulţi i-aţi fost, fără să știţi, contemporani.
La primele apariţii în presă – în august 1897, în „Universul“, când cutezătoarea biciclistă nu avea decât 12 ani – îi întâlnim numele redat ca atare,„d-ra Maria Mihăescu“, angajată în cea mai interesantă cursă de la Velodromul Român, pe tandem (bicicletă pentru două persoane) cu Stavri Niculescu.
În vara lui 1900, în „Adevărul“ se trecuse deja la „faimoasa Miţa Biciclista“ care făcea victime între adoratori. Și după ce apare în peisajul presei și „Furnica“, în 1904, nu mai e cale de întoarcere: Miţa Biciclista devine o ţintă predilectă a revistei conduse de G. Ranetti și N.D. Ţăranu, ea e „regina demimondului român“. Protagonista însăși l-a reţinut pe Ranetti drept plăsmuitor al poreclei, și nu în culorile cele mai calde, veţi vedea...
În aparenţă glumeţ, inofensiv, supranumele esenţializează o critică la adresa modernităţii Mariei Mihăescu și a modernităţii feminine în ansamblu: într-o lume a bărbaţilor, tânăra aceasta cuteza, între altele, să meargă pe bicicletă, auzi ce i se năzărise! Cu timpul, și alte femei care ieșeau din norme deveniseră și ele niște „miţe bicicliste“ și erau taxate ca atare.
Și mai face ceva acest supranume, cu toate variaţiunile sale, „miţiclista“, „polemista“ ș.a. Încadrează personajul într-o marginalitate a societăţii, alături de alte tipare feminine care erau în epocă admonestate: cheltuitoarea, petrecăreaţa, femeia ușoară etc.
E și motivul pentru care urmele Mariei Mihăescu în arhive sunt firave: era un personaj cu care nu se cădea să te asociezi, o „demimondenă“.
În debutul demersului nostru de recuperare ni s-a spus adesea: va fi greu să discerneţi mărturiile autentice în ceea ce o privește, în urma ei au rămas cu precădere cancanuri, legende, caricaturi. Va fi și mai dificil să găsiţi fotografiile ei în presa timpului sau în arhive.
Așa e: Maria Mihăescu nu e imortalizată la Hipodrom, în parcuri, la Șosea, alături de doamne și domni din lumea bună. Cu renumele ei se plătesc poliţe, se critică aspecte societale, se discută chestiuni de viaţă și de moarte. E un pretext, adesea un instrument politic. Pe scurt, în fotografiile lumii bune Miţa nu se arată.
Din fericire, Maria Mihăescu a avut ea grijă să-și păstreze (literalmente) imaginea. În memorialistică se fac referiri detaliate la somptuoasele ei albume cu fotografii din anii de glorie, iar câteva dintre aceste fotografii au ajuns până în timpurile noastre. Așa că v-o arătăm pe Maria Mihăescu și călătorim împreună prin publicaţiile timpului, volume de memorii, documente, ca să înţelegem cine a fost cu adevărat.
Și facem mai mult decât atât: cunoscând-o pe ea, cunoaștem epoca, societatea, statutul și situaţia femeilor la sfârșit de secol XIX – început de secol XX. Punem în mișcare și istorii despre începuturile ciclismului pe meleaguri autohtone, pe care le citim astăzi cu amuzament și înţelegere (bicicleta era pe-atunci o „bâzdâganie“, „dracu’ pe sârmă“, „dracu’ din Paris“) și o întâlnim pe Miţa Biciclista și în opera lui Caragiale. Cum altfel, ea era parte integrantă din tabloul României la 1900...
Începând de azi, 27 septembrie, „Historia Special” e la toate punctele de vânzare a presei, dar și online, pe platforma paydemic.
