Misterul peșterilor de la Lascaux: „Capela Sixtină” a preistoriei

În inima regiunii Dordogne, în sud-vestul Franței, se află un loc ce pare desprins dintr-o lume de basm, dar care, în realitate, ne poartă cu 17.000 de ani în urmă. Peșterile de la Lascaux, declarate Patrimoniu Mondial UNESCO, adăpostesc unele dintre cele mai spectaculoase creații artistice ale omenirii. Numite adesea „Capela Sixtină a artei rupestre”, picturile de aici rămân o enigmă și o mărturie impresionantă a vieții oamenilor din Paleoliticul Superior. Iar anul acesta se împlinesc 85 de ani de la descoperirea lor – o aniversare care readuce în atenție unul dintre cele mai mari comori culturale ale umanității.

Descoperirea întâmplătoare din 1940

Pe 12 septembrie 1940, patru adolescenți din satul Montignac au pornit într-o mică aventură, urmărind un câine care dispăruse într-o vizuină de vulpe. Niciunul dintre ei nu bănuia că în spatele acelei deschizături se ascundea o lume uitată. Coborând cu lanterne improvizate, tinerii au pășit într-un sanctuar subteran împodobit cu aproape 600 de picturi și gravuri – cai, bizoni, tauri, cerbi giganți, mistreți și chiar feline, toate redate cu o expresivitate incredibilă.

Lascaux

Vestea descoperirii s-a răspândit rapid, iar arheologii au înțeles curând că se aflau în fața uneia dintre cele mai bogate și mai bine conservate colecții de artă parietală din lume.

Arta și simbolurile Lascaux

Ceea ce impresionează la Lascaux nu este doar numărul impresionant de picturi, ci și rafinamentul lor. Animalele par să prindă viață, cu trupurile lor masive redate prin linii sigure și culori surprinzător de vii – roșu, galben, negru, obținute din minerale naturale. Scenele nu sunt simple reprezentări ale vânătorii, ci compoziții complexe, unele dintre ele întinse pe mai mulți metri.

Cea mai celebră dintre încăperi, Sala Taurilor, adăpostește patru tauri uriași, dintre care unul măsoară peste 5 metri în lungime. În alte zone ale peșterii, vânătorii par să se confrunte cu animale mitice, iar simbolurile geometrice completează decorul, alimentând și astăzi dezbaterile specialiștilor.

Lascaux

Fragilitatea unui tezaur

Succesul turistic a fost, paradoxal, și pericolul cel mai mare pentru peșteră. În anii ’50, Lascaux era vizitată de peste o mie de persoane pe zi, iar căldura, dioxidul de carbon și umezeala aduse de vizitatori au început să deterioreze frescele preistorice. În 1963, autoritățile au luat decizia dureroasă, dar necesară, de a închide peștera pentru public.

Pentru a permite totuși accesul la această comoară, Franța a creat replici uimitor de fidele – Lascaux II, III și, mai recent, Lascaux IV – unde vizitatorii pot admira reproduceri ale picturilor, realizate cu o precizie de detaliu impresionantă, fără a afecta originalul.

Moștenirea culturală a Lascaux

Astăzi, peșterile de la Lascaux nu sunt doar un sit arheologic, ci un simbol universal al creativității și spiritualității umane. Ele ne arată că, încă din zorii istoriei, oamenii au simțit nevoia să lase urme, să comunice prin artă și să-și exprime legătura cu natura și cu lumea invizibilă.

Lascaux

Lascaux este mai mult decât o peșteră pictată. Este o fereastră către sufletul oamenilor preistorici, o dovadă că arta a fost mereu parte din identitatea noastră și un tezaur pe care generațiile viitoare au datoria să-l protejeze.

Curiozități despre Lascaux

În peșteră au fost identificate peste 6.000 de figuri, dintre care aproximativ 600 sunt picturi colorate, iar restul gravuri.
Caii domină reprezentările – aproape 60% dintre picturi îi înfățișează.
Există o singură scenă care include o figură umană, o raritate în arta paleolitică.
Pentru a crea nuanțe și umbre, artiștii foloseau pigmenți naturali amestecați cu grăsimi animale și aplicau culoarea cu pensule rudimentare sau prin pulverizare cu ajutorul oaselor goale.
Încăperi precum „Sala Taurilor”, „Diverticulul Felinelor” sau „Puțul Omului Mort” au primit denumiri moderne, dar ele păstrează o aură de mister, legată de scenele dramatice pe care le conțin. „Puțul Omului Mort”, de pildă, ilustrează un bărbat prăbușit lângă un bizon rănit, poate cea mai enigmatică și discutată scenă din toată arta paleolitică.
Localnicii din Montignac au creat de-a lungul timpului legende despre „picturile vrăjite” din peșteră, considerând descoperirea din 1940 un dar aproape supranatural.