A existat o strategie comună de atac asupra României concepută de bolşevicii ruşi şi de Ungaria în 1919?
Anul 1919 a fost unul dintre cei mai dificili ani din istoria României. Deşi războiul se încheiase, armata română trebuia să facă faţă unor noi provocări. Bolşevicii ruşi ameninţau graniţele României la frontiera de Est. În Vest, trupele maghiare au atacat armata României. Nici în Banat nu era linişte. Trupele sârbeşti au ocupat Timişoara şi Aradul.
Pe plan politic, recunoaşterea Unirii din 1918 la Conferinţa de Pace de la Paris era prioritară pentru România. Ce plan aveau politicienii români la Conferinţa de Pace de la Paris? A existat o strategie comună de atac asupra României concepută de bolşevicii ruşi şi de Ungaria?
La aceste întrebări, dar şi la multe altele, vor răspunde istoricul Marius Diaconescu şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială a dezbaterilor „Historia” moderată de Ion M Ioniţă, redactor-şef „Historia” şi transmisă de adevarul.ro.
La mijlocul lunii noiembrie, guvernul de la Budapesta s-a confruntat cu o nouă problemă, bolșevicii maghiari s-au întors din Rusia. Pe 24 noiembrie, aceștia au înființat Partidul Comunist, o formațiune politică ce se deosebea de partidele similare din alte state europene, nefiind o ramură desprinsă din rândul social-democraților, ci o organizație distinctă, formată în jurul unui nucleu dur de indivizi instruiți în Rusia. Comuniștii maghiari erau conduși de lideri precum Béla Kun, József Rabinovits, Tibor Szamuely sau Mátyás Rákosi, personaje care au trăit experiența revoluției bolșevice și a luptelor din Rusia.
Secretarul noului Partid Comunist era Béla Kun, liderul comuniștilor maghiari din Rusia. Acesta a ajuns la Budapesta pe 17 noiembrie, cu un plan aprobat anterior de Lenin.
„Comuniștii maghiari urmăreau să demonstreze că politica externă a lui Károlyi era falimentară și că salvarea Ungariei putea să vină numai de la respingerea ideilor wilsoniene și acceptarea leninismului”, conform istoricului Peter Pastor.
Cu toate că erau internaționaliști, comuniștii maghiari susțineau la rândul lor integritatea teritorială a Ungariei. Atacurile comuniștilor se îndreptau asupra ideii de autodeterminare națională, considerată o noțiune burgheză:
„Nu există francezi, englezi, maghiari sau români, numai proletari francezi și burghezi francezi, proletari maghiari, români sau englezi și burghezi maghiari, români sau englezi”, scria ziarul oficial al Partidului Comunist din Ungaria („Vörös Ujság” - „Gazeta Roșie” - foto sus), tipărit începând cu data de 7 decembrie. Ziarul susținea că nu poate exista decât dreptul la autodeterminare al „tuturor proletarilor, indiferent de limbă”, adică „dictatura proletariatului”. Atacurile comuniștilor erau îndreptate și împotriva lui Károlyi, despre care spuneau că este un om onest, pacifist, care s-a opus războiului, dar care a „vândut țara imperialismului Antantei, în locul imperialismului german”.
Anul 1919 a început foarte prost pentru guvernul Károlyi. Ungaria pierduse Transilvania, Banatul și Slovacia, era privită cu ostilitate de vecini și de Franța, iar celelalte mari puteri erau, în cel mai bun caz, indiferente. Criza politică a fost o consecință directă a acestei situații. Situația s-a precipitat odată cu demisia ministrului educației, Márton Lovászy, un moderat care considera ideile lui Károlyi prea radicale. Demisia acestuia a divizat partidul lui Károlyi și a condus la retragerea sprijinului social-democraților din guvern. Ca urmare, Károlyi a demisionat din funcția de prim-ministru, pe 11 ianuarie 1919, pentru a fi numit în funcția nou creată de Președinte al Republicii. Prin această manevră, Károlyi și-a păstrat în continuare controlul asupra guvernului, numindu-l pe independentul Dénes Berinkey în funcția de prim-ministru.
