Cum este utilizat milionul de euro al Budapestei pentru documentarea video a unei „istorii sincere”

Așa cum preciza articolul „Bani din Ungaria pentru sporirea sincerității față de români”, în cadrul programului „O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România”, finanțat de Budapesta cu un milion de euro (!), reprezentanții Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR) au lansat un site dedicat promovării proiectului, precum și primul episod din filmul documentar „Maghiari în România – istoria a o sută de ani”. Documentarul va avea, la final, nouă episoade. 

Programul „O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România” se vrea o salbă de evenimente care să demonstreze că „maghiarii sunt o comunitate creatoare de valori pentru România”, fapt pentru care „trebuie să fie păstrate promisiunile făcute, atunci, la Alba Iulia”. Aceasta este ținta fixată de Kelemen Hunor, președintele UDMR. O redovedire a paradoxului că liderii și istoricii maghiari nu recunosc actul Marii Uniri de la Alba Iulia, dar doresc să se folosească de el, interpretându-l în cheie proprie. 

Dacă cineva se aștepta ca proiectul UDMR să promoveze conviețuirea interetnică și să reliefeze modul de integrare a comunității maghiare în societatea românească și aportul acesteia la dezvoltarea cultural-artistică, socială, sportivă sau economică a României, se înșală profund. „O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România” este o nouă demonstrație de dezangajare și izolaționism, pe care UDMR le promovează constant în ultimii aproape 30 de ani, sub oblăduirea și cu banii Budapestei, un program creat să încurajeze segregarea și nu integrarea, conflictul și nu concilierea. O nouă demonstrație a faptului că cei care ar trebui să susțină proiecte pentru bunăstarea comunității pe care o reprezintă, își urmăresc doar propriile interese financiare și livrează stăpânilor de la Budapesta (implicit celor de la Moscova) ceea ce aceștia doresc: provocare și alimentarea falsă a unor tensiuni menite să mențină această parte a Europei într-o zonă a conflictului înghețat. 

„Sărbătoarea lor, tristețea noastră” 

Partea cea mai interesantă a poveștii începute la 14 iulie 2018 este urmărirea și analizarea primei părți a filmului documentar „Maghiari în România – istoria a o sută de ani”. 

Filmul are o arhitectură specifică documentarelor istorice, cu succesiunea evenimentelor culminând cu semnarea Tratatului de la Trianon, prezentare realizată de un actor (versatil în transmiterea de stări emoționale, deci) și susținută de opiniile unor istorici. 

Începutul este realizat prin citarea unui paragraf din scriitorul condamnat pentru crime de război, Wass Albert, în care este descrisă distrugerea statuii Păzitorul Carpaților, de către soldații români, conduși de generalul Constantin Neculcea, în data de 24 decembrie 1918. 

Momentul nu este descris ca un episod al unui război (uciderea unor camarazi face odios simbolul militar al inamicului), ci ca întreruperea unei atmosfere pașnice, aproape idilice, despicată brutal de Armata Română, care intră în Cluj-Napoca, ca o armată de ocupație. Se folosesc izvoare istorice exclusiv maghiare, cu un comod aport al unui istoric român. 

Distanțarea față de români și România se promovează prin prezentarea românilor ca „ostași inamici”, iar momentului din decembrie 1918 i se atribuie dublă-conotație – o sărbătoare a altora (românii care își înființau statul național) și un moment apăsător/trist (maghiarii și-ar fi analizat postura nouă, de minoritari). 

Nu sunt deloc uitate de narator, care le transmite pe un ton de o apăsătoare tristețe, efectele evenimentelor istorice asupra populației maghiare din Transilvania: agresiuni fizice, evacuări de așezări, jafuri, așa-zise crime comise de ostașii români etc. 

Într-un mod destul de provocator - probabil pentru a demonstra că unele poziții sunt susținute și de istorici români - este prezentată și o intervenție a lui Lucian Năstasă-Kovacs, istoric din Cluj-Napoca, în care acesta susține că un important cărturar român, Bogdan Petriceicu – Hașdeu, ar fi „născocit” termenul de românism. Tot Lucian Năstasă-Kovacs susține ideea că proclamarea Marii Uniri „a fost o declarație unilaterală, într-o regiune multietnică, multiconfesională, în care cu siguranță populația românească era majoritară demografic”, vrând să pretindă, într-un mod eronat și chiar provocator, că reprezentanții celorlalte minorități nu ar fi susținut actul unirii. Năstasă-Kovacs afirmă că soarta Transilvaniei ar fi trebuit decisă printr-un referendum, însă nu aceasta a fost voia Marilor Puteri. 

Apropo de asta, în acest episod întâi al documentarului este prezentat un fragment din Proclamația (Kialto) politicianului interbelic Kos Karoly: „Deschis și plin de curaj, strig către România care a fost mărită cu noi: Noi, cetățenii României, de națiune, credință și limbă maghiară, vrem autonomie națională, în posesia căreia România Mare câștigă prin noi cetățeni de încredere. Nu vom negocia. (...) Strig scopul: autonomia națională a maghiarimii. Dar strig din nou: cine-i laș, cine-i leneș, cine-i dornic de compromisuri, acela nu are ce căuta printre noi, căci adevăratul nostru dușman este: trădătorul nostru. (...)” 

Zahoran Csaba, istoric din Budapesta, analizează modul în care a fost primit momentul 1918 – 1919: maghiarii s-au canalizat pe motivele și modalitățile de posibilă anulare/schimbare a consecințelor Trianonului, iar românii s-au concentrat pe dovedirea justeții acțiunii și a evenimentelor de la 1 decembrie 1918. 

Alte idei desprinse: 

- „Opinia poporului român nu este unitară în ceea ce privește ocuparea Transilvaniei, în politica românească existând și tabăra filogermană (...). Jocul sorții și fericitele coincidențe au adus după sine posibilitatea măririi substanțiale a României, în 1918”. 

- Zahoran Csaba readuce în actualitate starea părții maghiare a populației, care este pusă în situația de a renunța la poziția sa (dominantă), la propria administrație, la școli, privilegii etc. 

- Gido Csaba, istoric din Odorheiu Secuiesc, se raportează la „invazia română din 1916”, afirmând că au fost provocate pagube și instaurată dezordinea în comunitățile rurale, bine stratificate, ale acelor timpuri. 

Cui prodest? 

Dând dovadă de o calitate excepțională a realizării și a modului în care caută să dovedească ideea pentru care a fost creat (O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România), filmul jonglează cu pseudo-argumente istoriografice, care au o anumită forță simbolică. 

Deși are pretenții de obiectivitate, documentarul nu vizează decât atingerea propriei ținte, aceea a demonstrării unui fals istoric: România ar fi promis autonomia teritorială pentru minoritatea maghiară, la 1918. Teza din filmul UDMR este susținută, în primul rând, de cei mai radicali politicieni de la Budapesta, fiind, din nou, evident, că domnul Kelemen Hunor este, și de această dată, un proxy al intereselor Ungariei. Și cum să nu facă asta, dacă programul acesta, de „Centenar Altfel”, beneficiază de o sumă colosală din partea autorităților de la Budapesta! Nici nu mai are sens să amintim de principiul „ascultă și partea opusă”, esențial în istoriografie, care ar fi trebuit regăsit în documentar. 

Singurul care aduce a parte română este istoricul Lucian Năstasă-Kovacs, cunoscut pentru străduința de a fi „corect politic”, dar care aterizează într-o bălticică de intelectuali pentru care acest principiu nu valorează prea mult, după cum reiese din modul în care își livrează discursul și din folosirea spuselor românului. 

Obiectivele urmărite sunt abil susținute, prin asocierea referirilor (rupte din context) la puncte sensibile ale istoriei românilor, cu stilul discret-tendențios al vorbitorilor maghiari. Exemplul cel mai grăitor este discutarea ideii construcției și reconstrucției națiunii române, de către Lucian Năstasă-Kovacs, și menționarea „românismului” adus la viață și susținut de Bogdan Petriceicu - Hașdeu, ca parte a unui efort de a „născoci”. Toate acestea în condițiile în care afirmarea identității și trasarea unei „narațiuni naționale”, a cărei menire să fie încredințarea și instruirea tinerelor generații, a fost realizată de toate statele naționale, în diferite etape, pe parcursul secolului al XIX-lea, ca un efort firesc și argumentativ. 

Actul Marii Uniri nu este prezentat ca o confirmare a unei evoluții firești (până la urmă, valorile interioare și atașamentul față de idealul național i-au făcut pe români să lupte cu un eroism real, chiar în contextul lipsurilor crunte, bolilor și deprimării, care au însoțit retragerea din Moldova, din 1916-1918), ci nu ar fi decât rezultatul unei conspirații și al unor împrejurări norocoase. 

Sunt reluate vechile teze: 

- „pretenții teritoriale” din partea micului stat balcanic; 

- lipsa dreptului „istoric”, statul român fiind „tânăr”, dobânditor al independenței cu doar 40 de ani în urmă (1878). 

Filmul reia și alte puncte, mereu reactualizate, cum ar fi: 

- atragerea românilor în susținerea unor idei și obiective nu tocmai cușer, spre dezbinare; 

- „noi, maghiarii, care trebuie să stăm departe de ei”; 

- „noi, cărora ni s-a făcut atât de mult rău”. 

Este folosit un discurs de tip amorsator - bunii maghiari (scoși din căminul milenar) și românii feroce – autori de violuri, tâlhării și omoruri la instaurarea autorității în Transilvania, prezentată ca „invazia română”. 

Se ridică întrebarea: se vrea o adevărată apropiere, în anul Centenarului, sau păstrarea discursurilor diametral opuse în relațiile româno-maghiare? Răspunsul e însoțit de o altă întrebare: oare o apropiere reală ar servi intereselor UDMR? Vom vedea din episoadele următoare...