Crimă pe strada Ernest Broșteanu. Casa de la nr. 25 și misterul Arabelei Armășescu care bântuie

La capătul străzii Ernest Brosteanu, cândva numita Precupeții Noi, acolo unde Bucureștiul vechi încă respira printre fațade scorojite, se află casa de la numărul 25 – un parter neoclasic, ridicat în 1897, odinioară mândru, astăzi aproape în ruină. Puțini trecători bănuiesc că zidurile acestea, peste care timpul a curs fără milă, au fost martorii uneia dintre cele mai zguduitoare drame mondene ale Capitalei interbelice.

În martie 1929, presa vuia. „Crimă pasională la Precupeții Noi!” titrau ziarele. În micul dormitor închiriat de Domnița Arabela Armășescu – o frumusețe a orașului, pianistă cultivată, proaspăt despărțită de reputatul avocat Constantin Stravolca – tânărul Nicolae Urseanu, fost magistrat, actual secretar al soțului ei, fusese găsit mort, cu un glonț în tâmplă. Arabela, rănită și plină de sânge, susținea că bărbatul a încercat s-o ucidă, apoi s-a sinucis.

Casa de la nr 25 de pe strada Ernest Brosteanu, Bucuresti, credit foto Turism Istoric

Numai că lucrurile nu erau atât de simple. Autopsia profesorului Mina Minovici a aruncat totul în aer: tânărul era dreptaci, dar rana indica o împușcare de la stânga; arma, găsită pe noptieră, nu avea cum să fi ajuns acolo dacă sinuciderea era reală. Casa se transformase peste noapte în scenă de teatru negru, iar opinia publică, fermecată de amestecul de erotism, scandal, bani și politicieni liberali cu pedigree, urmărea procesul ca pe un serial.

Arabela – acuzați, suspine, mister. Urseanu – amant, victimă sau manipulator sentimental? Soțul, Stravolca – avocatul trădat, dar care totuși îi trimitea cei mai buni apărători. În final, după luni de dezbateri, femeia a fost achitată, în aplauzele unei săli electrizate. Capitala decidea: era victimă, nu criminală.

Casa de la nr. 25 a rămas însă prizoniera acelei nopți. Naționalizată în 1950, abandonată azi, ea poartă încă pe ziduri vechile plăcuțe de abonare la gunoi și sigla IAL – rămășițe modeste ale unui trecut în care, pentru o clipă, întreaga Românie privea către acest colț de București.

Și poate că nu doar tencuiala se ruinează: poate că moare încet chiar memoria orașului. Dar povestea Arabelei și a lui Urseanu încă bate în pereții casei, așteptând ca cineva să o asculte.