Ciuma nu a dispărut după Moartea Neagră. Cum a revenit în Europa timp de peste 400 de ani
Moartea Neagră nu a fost sfârșitul ciumei în Europa. Boala a revenit în valuri succesive timp de mai bine de patru secole, iar ADN-ul bacteriei păstrat în rămășițe umane îi ajută acum pe cercetători să reconstituie traseul acestor epidemii.
Un nou studiu, publicat în revista Proceedings of the National Academy of Sciences, arată cât de mult au contat migrațiile, comerțul, războaiele și, posibil, schimbările climatice în răspândirea bolii.
Moartea Neagră a fost una dintre cele mai devastatoare epidemii din istoria Europei. Între 1347 și 1353, ciuma a ucis milioane de oameni și a schimbat profund societatea europeană. Dar epidemia nu s-a încheiat atunci.
Timp de peste 400 de ani, Yersinia pestis, bacteria care provoacă ciuma, a continuat să reapară în diferite regiuni ale Europei. Comunități întregi au fost afectate în mod repetat, iar boala a lăsat urme asupra economiei, demografiei și vieții sociale.
Un studiu condus de cercetători de la Universitatea din Tartu, Estonia, oferă acum o imagine mult mai clară asupra acestei perioade. Oamenii de știință au analizat ADN-ul bacteriei recuperat din rămășițe umane descoperite în mai multe situri arheologice din Europa.
26 de genomuri, descoperite în cinci țări
Cercetătorii au reconstituit 26 de genomuri ale Yersinia pestis din 11 situri arheologice aflate în Estonia, Rusia, Anglia, Țările de Jos și Elveția.
Probele datează din secolele al XIV-lea până în al XVIII-lea și acoperă o mare parte din perioada cunoscută drept a doua pandemie de ciumă. Rezultatele arată că bacteria nu a rămas într-un singur loc după Moartea Neagră.
În schimb, ciuma a fost introdusă în mod repetat în diferite regiuni ale Europei. Aceste introduceri succesive au contribuit la apariția unor noi focare și rezervoare naturale ale bolii.
În Estonia, de exemplu, cercetătorii au identificat dovezi ale mai multor valuri ale epidemiei de ciumă începând încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea.
„Am găsit dovezi ale unor introduceri repetate ale ciumei în Estonia, începând încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și am identificat mai multe linii genetice necunoscute până acum, atât în mediul urban, cât și în cel rural”, a declarat autorul senior al studiului, prof. Kristiina Tambets, într-un comunicat al Universității din Tartu.
O schimbare importantă în jurul anilor 1450–1500
În perioada 1450–1500, unele dintre liniile genetice ale bacteriei s-au diversificat rapid. Yersinia pestis s-a împărțit în trei ramuri principale, care este posibil să fi format noi rezervoare ale bolii în populațiile de rozătoare sălbatice.
Cercetătorii iau în calcul și un posibil rol al schimbărilor climatice. Unul dintre factorii analizați este Marea Secetă a Renașterii, o perioadă de secetă severă care a lovit Europa în anul 1540. Studiile moderne arată că variațiile climatice pot influența puternic circulația ciumei în rândul rozătoarelor sălbatice.
ADN-ul poate rescrie cronologia epidemiilor
Studiul introduce și o metodă nouă pentru stabilirea momentului în care au avut loc anumite epidemii istorice de ciumă. Problema este una importantă pentru cercetătorii care studiază bolile din trecut.
În timpul pandemiei de COVID-19, oamenii de știință au putut urmări răspândirea variantelor virusului deoarece probele genetice erau asociate cu date precise. Pentru epidemiile medievale și moderne timpurii, situația este mult mai complicată.
Rămășițele umane sunt adesea datate prin metode arheologice care oferă intervale de timp foarte largi. În unele cazuri, acestea pot acoperi mai mult de 100 de ani.
„În cazul COVID-19, oamenii de știință au putut reconstrui foarte precis răspândirea diferitelor tulpini deoarece genomurile aveau asociate momente precise în timp. Pentru pandemiile istorice, aceste repere temporale lipsesc adesea sau pot acoperi perioade de peste 100 de ani, ceea ce ne limitează capacitatea de a interpreta datele genetice”, a explicat, în comunicatul citat, dr. Marcel Keller, autorul principal al studiului.
Pentru a rezolva problema, cercetătorii au analizat locul ocupat de fiecare genom în arborele evolutiv al bacteriei. Această abordare le-a permis să restrângă intervalele de datare pentru numeroase probe. Astfel, genomurile au putut fi asociate mai precis cu anumite epidemii și evenimente istorice.
Cercetătorii au aplicat metoda asupra a 64 de genomuri publicate anterior și a 11 genomuri secvențiate recent.
Rezultatul este prima încercare sistematică de a lega aproape toate genomurile de ciumă disponibile în prezent, datând din secolele al XIV-lea până în al XVIII-lea, de epidemiile consemnate în documentele istorice.
„Am reușit să îmbunătățim intervalele de datare pentru numeroase probe, ceea ce ne-a permis să le asociem cu anumite valuri epidemice și focare de ciumă consemnate de cronicari în orașele sau regiunile respective”, a declarat istoricul prof. Philip Slavin, autor corespondent al studiului.
Războaiele au deschis noi drumuri pentru ciumă
Analiza ADN-ului oferă și indicii despre rolul războaielor în răspândirea bolii.
Noile genomuri analizate aduc dovezi suplimentare privind focare de ciumă asociate cu Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648) și Marele Război al Nordului (1700–1721).
Armata, refugiații și negustorii foloseau aceleași drumuri. Ciuma putea astfel să se deplaseze odată cu oamenii.
„Vedem cum Yersinia pestis se ramifică în noi linii genetice în perioadele de conflict și se răspândește de-a lungul rutelor parcurse de trupe și de populațiile strămutate”, a explicat dr. Christiana L. Scheib, unul dintre autorii principali ai cercetării.
Un exemplu îl reprezintă orașul Tallinn, capitala Estoniei. În timpul asediului din 1710, ciuma a făcut victime atât în rândul trupelor suedeze și ruse, cât și printre civili.
O boală care nu a dispărut
Imaginea care se conturează este diferită de cea a unei singure pandemii care a lovit Europa și apoi a dispărut. Ciuma a fost, de fapt, o amenințare recurentă.
A revenit în orașe și regiuni diferite, uneori la intervale de câteva generații. A fost transportată de oameni, a urmat rutele comerciale și militare și, în anumite perioade, este posibil să fi găsit condiții favorabile în mediul natural.
Iar bacteria nu a dispărut nici astăzi. Ciuma nu mai reprezintă o amenințare majoră pentru sănătatea publică în Europa, însă Yersinia pestis continuă să existe în rezervoare naturale de rozătoare din mai multe regiuni ale lumii.
Ce ne poate învăța trecutul despre epidemiile viitoare
Pentru cercetători, reconstruirea istoriei ciumei nu este doar un exercițiu de arheologie. Înțelegerea modului în care o boală infecțioasă poate apărea, circula și persista timp de secole poate oferi indicii importante despre dinamica epidemiilor pe termen lung.
Prin combinarea ADN-ului antic cu documentele istorice, cercetătorii pot urmări mai precis modul în care s-au format și s-au răspândit focarele de ciumă.
Această perspectivă ar putea contribui și la supravegherea modernă a bolii, inclusiv la monitorizarea focarelor de Yersinia pestis care continuă să existe în anumite regiuni ale lumii.
Moartea Neagră a fost unul dintre cele mai dramatice capitole ale istoriei europene. Dar istoria ciumei nu s-a încheiat în secolul al XIV-lea. A continuat, în valuri, timp de sute de ani, iar urmele genetice lăsate de bacterie le permit acum cercetătorilor să reconstruiască această istorie cu o precizie care nu era posibilă până de curând.
Foto sus: Ciuma din Elliant. Pictură de Louis Duveau (© Musée des Beaux-Arts de Quimper / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
