Cea mai veche descoperire a unui tezaur în Transilvania - galbeni înveliţi în ceară găsiți lângă Cetatea Sebeşului

Descoperirea se plasează în zona dominată de aşezările şi cetăţile dacice dintre râurile Strei şi Sebeş, unde pe parcursul secolelor au ieşit la iveală şi alte tezaure de monede din aur şi argint. Misteriosul tezaur de monede de aur, amintit în cronica lui Gheorghe Şincai, ar putea data din perioada regatului Daciei.

Cercetătorii care au studiat acest subiect au ajuns la concluzia că cele mai multe şi mai mari tezaure din aur s-au descoperit în Transilvania  în părţile Hunedoarei şi Albei, între văile Streiului şi Sebeşului, şi sunt legate strâns de ruinele vechilor aşezări şi cetăţi dacice din Munţii Orăştiei.Potrivit istoricului Gheorghe Anghel, în cronica lui Gheorghe Şincai este atestată cea mai veche descoperire a unui tezaur de monede de aur pe teritoriul Transilvaniei. Şincai reproduce un hrisov din anul 1494, emis de Conventul din Cluj Mănăştur către Ladislau de Loşonţ şi Bartolomeu Dragfi, voievozi ai Transilvaniei şi comiţi ai secuilor.

Galbeni înveliţi în ceară găsiţi de spălătorii de aur din nisipurile râului SebeşÎn document se precizează că Magistrul Benedict Borsai din Sgheul, director al cauzei crăieşti, s-a prezentat în faţa Conventului cu o jalbă prin care arată că „cu trei ani înainte (1491) spălătorii de aur din părţile Ardealului, lângă crăiasca cetate a Sebeşului, în locul unei cetăţi bătrâne şi stricate sumă mare de galbeni amestecaţi, mai mari şi mai mici cu ceară înveliţi şi îngropaţi ar fi găsit din întâmplare care visteriei după legea cea bătrână şi primită şi obiceul crăimei ungureşti ar fi trebuit să vină în mâinile craiului nostru şi al fiscului său, dar măritul şi răposatul comite Ştefan de Bator (Bathory) judecătorul curţii numitului domnului nostru craiul şi voievodul Ardealului, trăind încă comoara aceasta, aşa aflată, de la cei ce au găsito ar fi luato peste voia domnului Craiului Nostru, lăsând găsitorilor numai ceara şi până când a trăit o fi ţinuto la sine pe seama sa, iar murind comitul Ştefan de Bator, comoara aceia ar fi venit în mâinile măritului Andrei de Bator, fratele de trup al numitului răposatului comite Ştefan, care comoara aceia o ţine la sine iarăşi peste voia numitului domn Craiul Nostru şi cu puterea întru prea mare pagubă şi batjocura dregătoriei regeşti”,   se arată în hrisovul emis de Şincai. A fost stabilit şi un termen de judecată, în iulie 1494, dar nu ştim dacă s-a ţinut. Totuşi, Şincai a remarcat că „mâzga familiei Bathoreştilor care au stăpânit Ardealul mulţi ani din comoara aceasta s-a tras”, precizând că datorită nepredării acestui tezaur cămării regeşti, Ladislav de Loşonţ a fost destituit de către rege din funcţia de voievod al Transilvaniei.

Ipoteză:Cetatea veche şi stricată ar putea fi CăpâlnaDocumentul citat ne furnizează, potrivit istoricului Gheorghe Anghel, câteva date importante. Sunt atestaţi pentru prima dată spălătorii de aur din nisipurile râului Sebeş. În hrisov se face vorbire şi de existenţa unei legi nescrise, potrivit căreia toate tezaurele descoperite pe teritoriul Regatului reveneau de drept vistieriei regale şi trebuiau predate cămării, iar cei care nu se supuneau erau judecaţi şi li se confisca tezaurul. Cetatea veche şi stricată atestată în document putea fi cetatea dacică de la Căpâlna, iar tezaurul compus din monede de aur, de asemenea, ar putea fi din perioada regatului Daciei. Cetatea de la Căpâlna a făcut şi ea parte din complexul de apărare al capitalei Sarmisegetusa Regia.

Categoria şi numărul monedelor ce compuneau tezaurul descoperit în râul Sebeş nu au fost precizate în document, decât faptul că au fost două categorii de monede, mai mari şi mai mici şi că au fost conservate în pământ învelite în ceară de albine. Foarte probabil monedele mari ar fi trebuit să fie kosoni sau lisimachi ce aveau o greutate de cca. 8, 5 g, iar cele mici puteau fi aurei imperiali romani care aveau o greutate de 4, 5 g. „Prezenţa cerei ne face să bănuim că tezaurul ar putea să aparţină unei perioade mai târzii, poate perioadei migraţilor sau evului mediu timpuriu, deoarece nu credem că ceara s-ar fi putut păstra în pământ o perioadă atât de îndelungată de aproape două milenii. Pe de altă parte putem constata că în Transilvania nu se cunosc descoperiri de tezaure monetare din aur aşa de mari din perioada migraţiilor şi evului mediu“, apreciază istoricul Gheorghe Anghel, în studiul „Descoperiri de tezaure antice din aur în zona Munţilor Orăştie menţionate în cronicele medievale şi documentele moderne“.

Tezaurul din râul Strei, confiscat în 1542 de cardinalul MartinuzziCel mai mare tezaur monetar în care se aflau şi alte obiecte din aur a fost descoperit în Transilvania în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Informaţii apar în cronicile şi documentele vremii. „Mai înainte cu opt ani, (deci pe la anul 1542) în râul Sargeţia pe care românii îl numesc Strei, nişte pescari români cu şeicile lor (luntrii), intrând de pe Mureş în râul Strei şi legându-şi luntrile de un trunchi prăvălit în apă au zărit ceva sclipitor pe fundul apei şi au scos de acolo o grămadă de galbeni. Mergând mai departe au dat de o boltă de zid sub apă care se stricase de rădăcinile copacilor şi căutând sub ea au găsit mulţi galbeni, mai cu seamă de la Lisimach, regele Macedoniei cu inscripţie grecească”, scrie Gheorghe Şincai, unul dintre reprezentanţii de seamă ai  Şcolii Ardelene, citându-l de Wolfgang Lazius din anul 1551.

Şincai precizează că au fost recuperaţi 400.000 de galbeni şi mult sloi de aur „pescarii au dus galbenii şi aurul acasă, l-au împărţit, iar unii dintre ei s-au dus la Bălgrad (Alba Iulia) şi au întrebat pe argintari ce preţ are aurul acela. Zvonindu-se la Alba Iulia despre această descoperire numaidecât cardinalul Martinuzzi, care era pe atunci conducătorul de fapt al Ardealului, a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea tezaurului, iar apoi căutând sub bolta de sub apă au mai găsit multe mii de galbeni. O parte din pescari auzind ce li s-a întâmplat semenilor lor şi-au încărcat banii în care şi au trecut în Moldova”, se mai arată în însemnările lui Şincai.

Descoperirea tezaurului din râul Strei a fost consemnată şi de alte cronici şi documente din secolele XVI şi XVII. I. Marţian citează mai mulţi cronicari din secolul al XVII-lea şi istorici din secolul al XIX-lea care au scris despre această mare descoperire intrată în posesia cardinalului Martinuzii în anul 1542. Autorii relatează cam aceleaşi întâmplări când vine vorba de descoperirea tezaurului, diferenţiindu-se doar în ceea ce priveşte cantitatea de monede preţioase conţinută. Lazius indică suma de 400.000 piese, Froster precizează că tezaurul conţinea numai 40.000 monede de aur, considerând-o comoara regelui Decebal. Istoricul Gheorghe Anghel subliniază că de-a lungul secolelor toate aceste descoperiri de tezaure din Transilvania le-au făcut românii, în special iobagii care cunoşteau munţii, câmpiile şi apele, fiind nevoiţi să cultive pământurile, să păzească animalele, să cosească fânul pentru a-şi agonisi cele necesare traiului zilnic. Iniţial le-au găsit întâmplător, apoi cunoscând bine locurile au început să le caute.

Peştera plină cu aur din visul unui ţăran iobagŞtirile ce aveau ca subiect comorile s-au amplificat după anul 1784, când ţăranul iobag David Albu din Chitid i-a comunicat preotului Dumitru Cerbiceanu că în vara acelui an,   la Grădiştea de Munte,   pe vremea coasei i-a apărut în vis un om voinic, alb şi înalt. Bărbatul i-ar fi şoptit că la paltinul de lângă eleşteu să coboare în pârâu şi să meargă până în locul numit Cheia şi de acolo să o apuce spre miazăzi şi ce va găsi acolo să-şi ia cât îi place, dar să nu spună nimic altora, că acolo „nu-s puse spre norocul Neamţului ci spre cel al Franţuzului şi Muscalului”. Albu, urmând indicaţiile persoanei din vis, a mers în Cheia unde a aflat o stâncă abruptă şi înaltă care a fost cuprinsă de o mare lumină „de parcă presărată cu paie ar fi aprins-o cineva”. El a observat o crestătură în stâncă urmată de altele, a urcat până ce o mare piatră îi ţinu drumul. Acolo a descoperit „tencuială şi semen de muncă omenească”, apoi după ce a curăţat stânca de iarbă pe locul rămas era un mare gol şi de după nişte cărămizi a văzut înăuntru o masă rotundă, domnească din aur, într-o parte răzimat cu coatele pe masă un bărbat tot din aur, în faţa lui o figură muierească toată făcută din aur, în dosul acesteia era o mare grămadă de galbeni, iar în spatele acesteia o grămadă încă mai mare din argint. Banii de argint erau mai mari cât o palmă.

Albu i-a cerut ajutorul preotului său „căci locul aceste e tare strâns făcut, acolo nu poate pătrunde decât un om”. Preotul Cerbiceanu i-a promis că la praznicul Sf. Mariei Mari (15 august), ce tocmai urma, va ţine slujbă şi va pleca cu el la munte. Albu şi-a exprimat dorinţa că drept recompensă pentru predarea comorilor visteriei regeşti:„ar fi bine să rugăm pe Maiestatea Sa ca satele Chitid, Ocolişul Mic şi Boşorod şă nu mai slujească la stăpânul pământului”. Legenda spune că, după ce Albu a declarat toate acestea a murit subit, deoarece împotriva interdicţiei duhului care i-a apărut în vis a transmis secretul altuia. Povestea lui Albu, despre care scrie Iulian Marţian, a fost cuprinsă într-un raport al autorităţilor comitatului Hunedoara în anul 1803.

Povestea lui Albu este, cel mai probabil, o pură fantezie, dar probează în mod sigur imaginea pe care o avea populaţia din zonă asupra ruinelor de la Grădiştea Muncelului, apreciază istoricul Gheorghe Anghel. Asta, pentru că în decursul secolelor în zonă s-au mai găsit mai multe tezaure, iar preoţii români au avut un rol important în căutarea şi valorificarea acestora. Este semnificativ faptul că ţăranul iobag Albu se gândea să doneze comoara cămării regeşti în schimbul eliberării de iobăgie a satelor amintite, tocmai în anul izbucnirii răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan. Legenda lui David Albu s-a bucurat de o largă răspândire, astfel încât şi în 1803 localnicii mai căutau peştera plină de aur din Munţii Orăştiei.

Comorile din Munţii Orăştiei, ţinta braconierilor şi după 1989Tradiţia despre existenţa comorilor dacice din Munţii Orăştiei nu s-a pierdut, ci a continuat să dăinuie la românii din satele din zonă, încât imediat după 1989 şi-au făcut apariţia noi căutători, de data aceasta braconieri şi jefuitori de patrimoniu naţional dotaţi cu detectoare de metale performante cu ajutorul cărora au fost descoperite mai multe tezaure de argint, dar şi de aur între care şi renumitele brăţări spiralice din aur masiv.

„Începând din 1922, arheologii români au organizat mai multe campanii de săpături arheologice la Sarmisegetusa Regia, Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Feţele Albe, Băniţa, Căpâlna, dar nu au descoperit nici un tezaur şi nici piese izolate din aur. Acest lucru confirmă faptul, de altfel cunoscut de arheologi şi valabil şi pentru alte perioade istorice, că atât dacii, cât şi romanii, dar şi locuitorii evului mediu nu şi-au ascuns tezaurele compuse din monede şi piese din aur şi argint în interiorul aşezărilor şi cetăţilor, ci în afara lor. Aici şi-au stabilit dinainte repere de recunoaştere a locurilor unde au fost îngropate pentru a fi recuperate ulterior“, concluzionează istoricul Gheorghe Anghel.