Braşov 1987: Agenţii STASI raportează despre revoltă

Revoltă anticomunistă de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, a fost evenimentul politic major care a anunţat prăbuşirea iminentă a comunismului în România. Revoltă a fost declanşată la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, printr-o greva începută la 14 noiembrie, noaptea, în schimbul III şi continuată a două zi dimineaţă cu un marş, până în centrul oraşului, în faţă Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român.

În timpul marşului către Comitetul Judeţean al P.C.R., au intervenit forţe ale pompierilor şi detaşamentul antiterorist al trupelor speciale, pentru a dispersa mulţimea. Tot atunci au fost operate şi primele arestări în rândurile demonstranţilor.

 Dacă în anii ‘70 revendicările minerilor din Valea Jiului au fost de ordin economic şi social, la Braşov ele au devenit politice, iar ruperea pactului social a făcut criza de sistem şi maivizibilă. Revoltă de la Braşov reliefează într-adevăr trecerea de la cererile economice la contestarea politică a sistemului comunist, chiar dacă scandările anticomuniste („Jos Ceauşescu!”, „Jos cu epocă de aur!”, „Jos Dictatorul!” şi „Jos Tiranul!”) nu s-au ridicat la statutul de revendicări politice coagulate şi fundamentate într-un program. Conştientizarea crizei de sistem şi revolta împotriva acestuia impun revolta de la Braşov că fiind una anticomunistă.

 Au existat informări ale Securităţii privind starea de spirit a populaţiei, dar nu au fost luate măsuri de prevenire a unei revolte, fapt ce pare astăzi surprinzător. Refuzul autorităţilor comuniste de a dialoga cu demonstranţii a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de către mulţimea adunată. Portretul dictatorului Ceauşescu a fost doborât de pe frontispiciul clădirii şi incendiat.

 Au urmat intervenţia brutală a trupelor speciale de securitate, arestările şi anchetele. După ce iniţial se anunţase pedeapsă capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urmă unui proces regizat, un număr de 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti.

Ancheta

 Ca o parte a aplicării camuflate a represiunii, instrumentarea cazurilor evita şi nu reţinea în sarcina inculpaţilor infracţiuni de competenţă organelor de cercetare penală ale Securităţii-propagandă împotrivă orânduirii socialiste, ci se recurgea la invocarea unor infracţiuni de drept comun:asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, distrugerea în pagubă avutului obştesc, ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice etc. În consecinţă, actele de trimitere în judecată erau întocmite potrivit competenţelor legate de către Miliţie sau procuratură civilă.

 Acest lucru s-a întâmplat pentru a se crea impresia că se cedează sub presiunea evenimentelor şi nu se iau măsuri de pedepsire. Că urmare, au fost pornite procese publice pentru infracţiuni de drept comun. „Desfide totuşi în această mutaţie violentă metodelor de anchetă utilizate mai ales în cazul muncitorilor de la Braşov, unde se găsesc toate elementele funcţionale ale instrucţiunilor asupra modului în care se făcea o anchetă...”, după cum afirmă Raluca Nicoleta Spiridon.

Două sunt componentele anchetei de la Braşov:utilizarea de presiuni fizice şi psihice şi dirijarea de către anchetatori a declaraţiilor celor anchetaţi pentru construirea laturii subiective a unei infracţiuni de drept comun. Fiecărui ofiţer anchetator de Securitate sau Miliţie i s-a dat în sarcină un inculpat pe care să-l determine că, la proces, „sa adopte o poziţie de recunoaştere totală a faptelor, de regretare a acestora şi de angajare fermă că nu le vor repetă în viitor”.

 Declaraţiile au fost dictate sau redactate de anchetatori şi semnate de inculpaţi, conţinutul lor trebuind să reliefeze caracterul „huliganic” al manifestării (limbajul se regăseşte în condamnarea celor care au declanşat revoltă de la Timişoara, în 1989), prin pagubele pe care le-au produs. Nu au existat contraziceri în ceea ce declarau inculpaţii, pentru că punerea de acord a declaraţiilor era necesară în scopul prezentării în faţă instanţei a unei singure versiuni.

Judecata

 În cazul protestelor de la Braşov din 15 noiembrie 1987, prin Sentinţă penală nr. 2823 din 3 decembrie 1987 data de Judecătoria Braşov, 61 de muncitori au fost condamnaţi pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, conform art.321, alin.2 Cod Penal, la pedepse cuprinse între 6 luni şi 3 ani şi li s-a desfăcut contractul de muncă de la uzinele din Braşov cu art.130, privitor la indisciplină.

Dintre cei condamnaţi, pedepsele a 26 de muncitori au fost înlocuite cu muncă corecţionala în alte organizaţii socialiste, unde trebuiau să desfăşoare activităţi direct productive, iar cei condamnaţi cu pedepse privative de libertate cu suspendare condiţionată. În general, cei condamnaţi au fost „deportati” în judeţele de origine (33 de persoane), cei din Braşov (19 persoane) şi alţi 9 trimişi în alte judeţe ale ţării, reîncadraţi în muncă şi „dati în supravegherea colectivelor de muncă, pentru a se asigură reeducare”. Totodată, 21 de persoane (în afară celor condamnate) au fost anchetate, dar puse în libertate:5 elevi (exmatriculaţi, apoi reinmatriculati), 9 muncitori (avertizaţi şi reprimiţi la Întreprinderea de Autocamioane Braşov), iar 7 muncitori trimişi în localităţile de origine. La Braşov, deşi au fost anchetate 183 de persoane, la proces au fost doar 61 de acuzaţi, dintre care 53 de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov.

În acest caz, spre diferenţă de ceea ce se petrecuse în cazul revoltei minerilor din Valea Jiului, scopului iniţial represivo-educativ şi exemplificativ i s-a suprapus un altul. Pentru a prezenţa evenimentele depolitizat, s-a avut grijă că grupul celor judecăţi să nu fie mare, pentru a nu se lasă impresia că este vorba despre o represiune în masă, ci doar despre judecarea unui grup mai mic de  „elemente certate cu legea”, „adevaraţi vandali”, „refractari care nu au înţeles ajutorul ce li s-a dat de către societate în rezolvarea multor probleme de familie”.

Printr-o adresă semnată de şeful Securităţii judeţene din Braşov, locotenent-colonel Claudiu Bucur, şi transmisă omologilor săi din alte judeţe, s-a cerut punerea sub supraveghere a celor care s-au aflat la Braşov în timpul evenimentelor, dar aveau rezidenţă în alte judeţe. Trebuia controlată activitatea acestora, pentru a se stabili dacă fac „comentarii negative” şi dacă au avut posibilitatea de a filma sau a fotografia unele „aspecte”, caz în care trebuiau întreprinse măsuri pentru recuperarea materialelor filmate sau fotografiate.

După revolta muncitorilor de la Braşov, nu s-a realizat, din păcate, nici o alianţă între clasele sociale din România, între intelectualii care criticau regimul şi muncitorii nemulţumiţi.

 După evenimentele din decembrie 1989, majoritatea celor deportaţi s-au reîntors în Braşov. Un caz aparte îl reprezintă cel al lui Vasile Vieru, unul din cei 61 de muncitori deportaţi, care a decedat la Bârlad, în septembrie 1988, la mai puţin de un an de la anchetă, în urmă maltratărilor la care a fost supus la Inspectoratul General al Miliţiei din Bucureşti.

Perestroika şi politică de glasnost refuzate

Venirea la putere în Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov şi lansarea perestroikăi sale pe plan intern au clătinat regimurile comuniste din Europa de Est. Pe măsură ce Gorbaciov a accelerat ritmul restructurărilor în Uniunea Sovietică, Ceauşescu a devenit din ce în ce mai vehement în opoziţia să faţă de orice reforme economice sau politice. Mai mult, reformele politice ale lui Gorbaciov şi impactul lor asupra altor ţări din bloc i-au făcut pe dictatorul român şi susţinătorii acestuia să devină extrem de nervoşi. Cu diferite ocazii, Ceauşescu a criticat deschis perestroika, pe care a caracterizat-o drept „deviaţie de dreapta” în comunismul mondial. În discursul rostit pe data de 26 ianuarie 1987, cu ocazia celei de-a 69-a aniversări a zilei sale de naştere, Ceauşescu a denunţat, fără referire directă, încercările de „reânnoire a socialismului”. Ţinta remarcelor sale era, fără îndoială, politică de glasnost a lui Gorbaciov.

 Gorbaciov a vizitat România în mai 1987 şi a făcut câteva aluzii la adresă politicii dure a lui Ceauşescu. Cu toate acestea, după vizită lui Gorbaciov, nu s-a produs nici o îmbunătăţire a situaţiei sociale şi economice din România. Dimpotrivă, în noiembrie 1987, au fost anunţate noi reduceri ale cotei de consum la electricitate şi benzină. 

 Stasi la Braşov

 În cursul desfăşurării evenimentelor de la Braşov, un informator al Stasi s-a aflat în oraş, trimis de către întreprinderea sa din R.D.G. pentru şase săptămâni, în calitate de reprezentant comercial. Activitatea sa a constat doar în a raporta despre evenimentele care tocmai avuseseră loc şi se circumscrie alături de informările furnizate de un cetăţean român, care era în acelaşi timp şi informator al Stasi, în interesul manifestat de est-germani faţă de problemele economice româneşti. Preocuparea manifestată de Stasi pentru situaţia economică a României a pornit iniţial de la necestatea de a cunoaşte posibilitatea României de a-şi respectă obligaţiile de export faţă de R.D.G., pentru că ulterior să vizeze identificarea efectelor dificultăţilor economice asupra politicii interne şi împiedicarea extinderii în alte ţări ale Tratatului de la Varşovia a unor eventuale proteste din România. Violenţa metodelor folosite de anchetatori la Braşov trebuie subsumată temerii conducerii de partid că factorii externi au stat la bază declanşării protestului muncitorilor de la Braşov. În consecinţă, s-a pornit de la premisă că, doar utilizând metode violente de anchetă, se va ajunge la un adevăr mai profund decât ceea ce s-a declarat la început. Nu a fost cazul, însă metodele ilegale de anchetă şi-au spus cuvântul, marcând existenţa participanţilor la evenimente.

 Ideea vizitei lui Ceauşescu la Braşov era aceea de a demonstra că nu muncitorii paşnici au încercat răsturnarea regimului, ci elemente huliganice, beţivi certaţi cu legea. Pentru a preveni orice manifestare împotrivă regimului, muncitorii cu „probleme” au fost închişi în secţii, iar în locul lor au fost aduşi muncitori de la Hidromecanica.

SURSA:Gazeta de Maramureş