Gherla, iadul comunist

 Într-un „top” al celor mai crunte locuri de teroare din România comunistă, Gherla s-ar situa cu siguranţă pe podium. Zeci de maramureşeni au simţit pe pielea lor cruzimea, lipsă de cultură şi de milă a celebrilor torţionari de la Gherla.  Deşi cu o istorie lungă, ce coboară până în secolul al XVI-lea, consacrată în secolul al XVIII-lea, în vremea Măriei Tereza, că spaţiu de detenţie pentru cei condamnaţi pentru infracţiuni grave, penitenciarul Gherla a fost „şlefuit” în perioadă comunistă. Regimul comunist a reuşit „performanţa” de a creşte atât numărul deţinuţilor politici, cât şi regimul de teroare, la cote maxime. Închisoarea a devenit celebra mai ales din relatările memorialistice, prin bestialitatea unora dintre cei care au condus-o:Lazăr Tiberiu, 1948-1950;căpitan Constantin Gheorghiu 1950-1952 -în epocă conducerii sale aici având loc cumplita reeducare organizată de slt. Sugigan Gheorghe şi slt. Avădanei Constantin, pusă în practică de studenţii veniţi din lotul Piteşti, Popă Tanu, Livinski şi alţi torţionari;căpitan Goiciu Petrache, 1952-1959-devenit cunoscut prin cruzimea şi incultură care îl caracteriza, dar şi prin copiii săi fideli, Somlea, Istrate, Mihalcea, cei care l-au ajutat să instituie şi să menţină teroarea;Iosif Domokos, în anii şaizeci.

Gherla a fost locul de ispăşire a pedepselor pentru condamnaţii politici de cele mai diverse tipuri. Dar a fost şi locul multor execuţii, comandate în principal împotrivă foştilor membri ai rezistenţei anticomuniste, precum şi al unor prelungite torturi,  parte a reeducării inamicilor ordinii comuniste.  După ce în epocă interbelică aici a funcţionat un institut de prevenţie, din 1945 închisoarea Gherla este trecută în categoria penitenciarelor de categoria I. Mai apoi, în 1947, ea devine închisoare pentru condamnaţii având pedepse de muncă silnică pe termen mărginit. În fază iniţială, până în 1948, aici au fost destul de puţini internaţi, atât deţinuţi de drept comun, cât şi deţinuţi politici. Ultima categorie era formată din cei care aveau reţinute fapte contra securităţii statului (100, în iulie 1946, din totalul de 175 deţinuţi;106 în iulie 1948, din totalul de 259). În mod evident, din vară anului 1948 aici au început să fie aduşi tot mai mulţi deţinuţi politici, astfel că, la sfârşitul anului, din cei 703 deţinuţi, peste 600 erau internaţi, preveniţi sau condamnaţi pentru fapte de natură politică. În fapt, de acum Gherla devine închisoarea celor condamnaţi la temniţa grea pe motive politice, în majoritatea lor ţărani şi muncitori, elevi şi studenţi, membri ai grupurilor de rezistentă din munţi (peste 1600 au fost aduşi aici până în 1952), dar şi membri ai fostelor partide politice din perioadă interbelică.

La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1600 deţinuţi, din care 104 de drept comun, un sabotor, 1186 condamnaţi pentru fapte politice şi 304 internaţi de către Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Numărul deţinuţilor politici a fluctuat pe parcursul următorului an, în condiţiile în care o parte dintre aceştia au început să fie transferaţi la Canal, în timp ce alţii au intrat, fiind transferaţi de la alte penitenciare. Astfel, la 1 iulie 1951, populaţia penitenciară cuprindea 811 condamnaţi pentru infracţiuni politice, 6 sabotori, 136 internaţi DGSP şi 41 de condamnaţi de drept comun. Clasificarea pe infracţiuni a pedepselor politice, la acea data, este după cum urmează:454 uneltire contra ordinii sociale, 72 pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei, 58 port ilegal armă, 42 instigare publică, 35 înaltă trădare, 19 coaliţie contra securităţii statului, 13 favorizarea infractorului, 10 răzvrătire, 8 omisiunea denunţării complotului. Pentru alte 261 infracţiuni politice este reţinută în sarcină deţinuţilor „apartenenta la fostele partide politice şi la grupuri şi organizaţii anticomuniste”.

 Pe modelul Piteşti şi Târgu Ocna, în vară anului 1951, la Gherla au pornit cumplitele reeducări comuniste, odată cu transferarea studenţilor de la Piteşti. Pe parcursul campaniei de lămurire şi reeducare au fost folosite cele mai cumplite tehnici de tortură, care au dus la decesul a numeroşi deţinuţi, alţii fiind grav răniţi. Ioan Ilban, unul dintre maramuresenii care au cunoscut cumplitele reeducări de la Gherla, povesteşte în cartea lui Marius Visovan, „Marturii ale rezistenţei anticomuniste din Maramures” că:„un grup de aşa zişi reeducaţi, veniţi de la Piteşti, au încercat să reediteze şi să înfăptuiască spălarea creierului prin tortură, prin aşa-numitele demascări, fiind susţinuţi total de administraţia închisorii. Am fost bătut cu ciomagul, obligat să stau ore întregi în poziţie nemişcată, n-aveam voie să vorbim. Nici la tinetă n-aveam voie fără aprobarea lor”.

 La sfârşitul anului 1951, pe fondul inspecţiilor de la Bucureşti, campania de teroare încetează, loturile de studenţi reeducatori fiind transferate în alte penitenciare sau colonii de muncă (în special la Baia Sprie). În locul acestora au sosit noi locatari pentru penitenciar.

 Transferul acestor deţinuţi politici a coincis cu numirea, în mai 1952, în fruntea penitenciarului a celui care a continuat teroarea, dar prin alte mijloace-cel mai adesea şi prin exemplul propriu-căpitanul Petrache Goiciu (devenit colonel, atunci când s-a pensionat, în 1959). Fost director al Penitenciarului Galaţi, obişnuit de acolo cu deţinuţi politici de prim rang-în perioadă când a funcţionat că director acolo au fost depuşi liderii PNŢ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţii)-Goiciu a instituit un extrem de riguros regim de detenţie şi muncă. 

În fapt, asistat de cel care avea să îi devină ginere, lt. Mihalcea, el a procedat la o rapidă transformare a reeducării prin violentă în una bazată pe muncă şi violenţă. Potrivit celor care i-au supravieţuit, memorialiştilor, în perioadă în care a funcţionat că director, arbitrariul şi voinţa să erau suverane:„Bă, banditule, bă! sau Bă, bandiţilor, bă! Fiţi atenţi la ce vă spun eu! Aici-în închisoarea asta, eu vă dau să mâncaţi! Eu vă dau să beţi! Eu vă apăr că să nu vă linşeze clasă muncitoare! Eu sunt tatăl vostru! Eu sunt mamă voastră! Eu sunt Dumnezeul vostru! ...tu-vă Dumnezeul mamei Voastre de bandiţi!”... „. Caracterul şi comportamentul său au fost plastic şi cu forţă creionate în lucrarea „Gherla”, scrisă de Paul Goma în 1976 (ediţia în limbă franceză, cea în limbă romană a apărut în 1990), şi mai apoi de alţi supravieţuitori ai penitenciarului Gherla.

 Din cauza condiţiilor groaznice de detenţie, la Gherla au izbucnit şi proteste ale deţinuţilor. Una a izbucnit în 14 iulie 1958, din cameră 86, cea a „frontieriştilor”. Deţinuţii au desprins şi aruncat în curte obloanele de la ferestrele cu vedere spre oraş, au scandat revendicări (Vrem pachet şi vorbitor! Suntem deţinuţi politici! Să vină procurorul! Să vină Crucea Roşie! Ne omoară Goiciu!, au semnalizat cu cearceafuri şi cămăşi albe, au cântat „Destepta-te, Române!”, „Pe-al nostru steag”, „Marseilleza”, s-au baricadat în cameră timp de două zile. Administraţia a intervenit în forţă cu focuri de armă, furtun cu apa al pompierilor, a fost spartă uşă, iar cameră evacuată, rebelii fiind crunt bătuţi, dispersaţi. A urmat anchetă, în regim de pedeapsă, cu 250 de grame de pâine şi o  gamelă cu apă caldă  la trei zile, bătăi crunte  şi un proces în care 22 dintre grevişti au fost condamnaţi pe termene  5 şi 15 ani. Din 1958, la Gherla au fost reluate execuţiile. 28 de condamnaţi politici au fost executaţi intre august 1958 şi iulie 1960.  În aceeaşi perioadă au decedat 200 deţinuţi. Teroarea s-a încheiat doar în 1964, atunci când penitenciarul a redevenit un spaţiu pentru deţinuţii de drept comun. 

SURSA:Gazeta de Maramureş