Amintirea Acordului de la Helsinki într-o lume fracturată
Cu 50 de ani în urmă, pe 1 august 1975, 35 de lideri mondiali, între care președintele Statelor Unite, Gerald Ford, și secretarul general al PCUS, Leonid Brejnev, semnau la Helsinki, în Sala Finlandia, Acordurile Finale ale primei Conferințe pentru Securitate și Cooperare în Europa. Evenimentul a avut consecințe istorice majore, pe care puțini dintre liderii prezenți și le-ar fi putut imagina în momentul în care și-au trecut numele pe lista semnatarilor.
Negocierile începuseră cu câțiva ani mai devreme, la inițiativa Uniunii Sovietice, care dorea recunoașterea rolului său de hegemon în Europa Centrală și de Est în sfera sa de influență rezultată la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial.
Occidentul urmărea, pe lângă diminuarea tensiunilor dintre cele două blocuri nucleare, obținerea unor câștiguri în domeniul cooperării economice, culturale și, mai ales, în ceea ce privește drepturile omului dincolo de Cortina de Fier.
Cine a câștigat, de fapt?
Încheierea Acordurilor de la Helsinki a fost prezentată de propaganda comunistă drept un mare succes al blocului condus de sovietici. Era recunoscută ordinea stabilită în 1945, era reîntărit principiul inviolabilității frontierelor, implicit al împărțirii Europei între lumea liberă și lumea comunistă condusă de sovietici. Practic, tot ceea ce URSS obținuse la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, sfera de influență, frontiere, inclusiv divizarea Germaniei în două state, era de-acum recunoscut de Occident.
Părea o victorie totală a Uniunii Sovietice, în schimbul detensionării situației dintre cele două blocuri. Ceea ce nu era puțin lucru. Crizele din anii ’60, criza Zidului Berlinului și criza rachetelor din Cuba arătase cât de aproape fusese omenirea de o catastrofă nucleară.
Dar diplomați cu viziune din lumea liberă au reușit să semene în spatele Cortinei de Fier idei încă și mai importante, legate de respectarea drepturilor omului, libertatea de exprimare, libertatea de a călători, care aveau să-și arate roadele mai târziu, deși liderii comuniști le minimizau sau considerau că nu trebuie niciodată să le respecte. În scurt timp, în țări aflate dincolo de Cortina de Fier au apărut mișcări pentru libertate și pentru respectarea drepturilor omului, suprimate de regimurile totalitare. Dar, pe plan internațional, represiunea a putut fi condamnată în raport cu cele semnate la Helsinki, Uniunea Sovietică și aliații având de suportat acuzațiile că nu-și respectă obligațiile asumate în capitala Finlandei.
Mișcările democrate s-au bazat tocmai pe prevederile cuprinse în Panelul al III-lea al Conferinței, cel care garanta drepturile omului și libertatea de exprimare și, chiar dacă liderii acestora au suferit persecuții, lucrurile nu mai puteau fi date înapoi.
Intelectuali, disidenți și organizații civice din țările comuniste au fost încurajați de prevederile Acordurilor, mai ales cele din Panelul al III-lea, să se exprime public, să critice regimul, să pună presiune pe autorități pentru acordarea de mai multă libertate.
Carta 77 din Cehoslovacia a fost una dintre cele mai cunoscute astfel de inițiative civice pentru libertate. Fondatorii mișcării, între care Vaclav Havel, au suferit persecuții, au fost arestați și condamnați. Cu toate acestea, exemplul lor s-a răspândit în lumea comunistă, generând noi mișcări de protest.
În 1989, comunismul s-a prăbușit, nu din cauza Acordurilor de la Helsinki, dar și cu contribuția acestora. URSS s-a dezintegrat, Germania s-a reunificat, țările foste comuniste au putut să se integreze în Uniunea Europeană și în NATO.
50 de ani mai târziu, o întrebare
O jumătate de secol mai târziu, un nou război major se desfășoară în Europa. Perspectivele păcii nu sunt deloc încurajatoare. Se vorbește despre arsenalele nucleare, este amenințată securitatea europeană, sunt contestate frontierele, Finlanda, țara neutră din 1975, este acum membră NATO, la fel ca vecina ei, Suedia.
Uniunea Europeană este chemată să facă mult mai mult pentru asigurarea propriei securități, iar discuțiile directe dintre SUA și Rusia nu au produs progrese privind oprirea agresiunii din Ucraina.
Se mai poate vorbi despre spiritul de la Helsinki în noul peisaj geopolitic de după 50 de ani?
Un răspuns la această întrebare și-a propus să găsească organizația European Network Remembrance and Solidarity, care a organizat la Helsinki, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la semnarea Acordurilor Finale, conferința internațională dedicată acestui eveniment major al istoriei europene și al 13-lea Simpozion dedicat Memoriei Europene.
Spiritul de la Helsinki, atunci și acum
Întâlnirea la nivel înalt de la Helsinki, la care au participat toate statele europene, mai puțin Albania, Statele Unite, Canada și URSS, a lăsat o moștenire controversată. Considerată o capodoperă a diplomației, rezultatele Conferinței au fost criticate în Occident pentru consfințirea rolului de hegemon al URSS în Europa Centrală și de Est, dar a primit și aprecieri pentru detensionarea relațiilor dintre cele două blocuri și pentru introducerea prevederilor legate de respectarea drepturilor omului și a libertății de expresie.
Spiritul de la Helsinki s-a dus de mult, dar poate fi reînviată puterea de a găsi soluții inovatoare atunci când nimic pare să nu apară la orizont, așa cum s-a întâmplat în lungile și plictisitoarele negocieri care au premers Acordurilor de la Helsinki?
Istoricul american Michael Cotey Morgan, unul dintre principalii vorbitori din cadrul Simpozionului, este de părere că reeditarea unui proces similar Helsinki este extrem de dificilă în zilele noastre. Dar, spune istoricul american, la fel de improbabilă părea ajungerea la o înțelegere înainte de semnarea Acordurilor de la Helsinki, în 1975.
A fost nevoie de nenumărate runde de negocieri, de munți de hârtii, de ore de discuții, dar în acest timp s-au cristalizat viziuni inovatoare cu care partea occidentală a venit la masă. Apariția unor viziuni inovatoare, pe baza discuțiilor, a argumentelor și a ciocnirilor de idei, a fost crucială, afirmă Michael Cotey Morgan. În opinia sa, acest obiectiv nu trebuie pierdut niciodată din vedere, oricât de grele ar fi condițiile, pentru că, în istorie, pot apărea schimbări neașteptate. De aceea, viziunea despre viitor trebuie creată înainte ca oportunitățile să apară.
Markus Meckel, fost disident din Republica Democrată Germană, devenit ministru de Externe după primele alegeri libere din Germania de Est, consideră, pornind de la realitățile de azi, că diplomația nu este un substitut al garanțiilor de securitate. Aceasta este principala lecție pentru situația actuală a Europei, în fața războiului declanșat de Rusia în Ucraina.
În opinia sa, victoria de la Helsinki a fost a societății civile și a disidenților care au putut invoca prevederile Actului Final în fața regimului de dictatură.
Activismul civic rămâne cheia apărării democrației și în zilele noastre, afirmă Markus Mekel. Astăzi, moștenirea spiritului de la Helsinki înseamnă nu un ideal pasiv, ci o combinație dinamică de curaj civic, putere și diplomație bazată pe principii, într-o lume în care autoritarismul și provocările la adresa democrației sunt în creștere.
În lumea foarte complexă de astăzi, pericolele vin nu numai din exterior, ci și din interiorul societăților noastre, cum sunt polarizarea, ura, discursul radical, dezinformarea, manipularea și, nu în ultimul rând, instrumentalizarea istoriei.
Din aceste motive, memoria și istoria au devenit noi câmpuri de luptă.
Concluzia dezbaterilor și a simpozionului ar putea fi că reziliența democrației trebuie întărită, iar spiritul de la Helsinki înseamnă rezistența la manipularea istoriei și perseverența în apărarea demnității umane și în găsirea căilor de dialog într-o lume tot mai divizată.
***
Ce este European Network Remembrance and Solidarity
Organizația a fost înființată acum 20 de ani, în februarie 2005, prin semnarea unei declarații de către miniștrii Culturii din Polonia, Slovacia, Ungaria și Germania. În document se stipulează că „scopul organizației este să analizeze, să documenteze și să promoveze istoria Secolului XX, un secol al războaielor, al dictaturilor totalitare și al suferinței provocate populației civile, victimă a războaielor, a persecuțiilor, a cuceririlor, a războaielor, a deportărilor și a persecuțiilor naționaliste, rasiste și motivate ideologic”.
România a aderat la ENRS în 2014, fiind prima extindere a organizației. În 2025, a doua lărgire s-a produs prin aderarea Republicii Cehe. Un număr de alte state participă în calitate de observator: Albania, Austria, Georgia, Estonia, Lituania. Organizația are sediul la Varșovia și este condusă de un secretariat aflat sub coordonarea unui comitet format din reprezentanții țărilor membre.
***
Citiți interviul cu istoricul Michael Cotey Morgan, profesor la Universitatea North Carolina at Chapel Hill, despre moștenirea Acordurilor de la Helsinki în numărul 284 al revistei „Historia” (revista:284), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: PROFIMEDIA, GETTY IMAGES, JAN PROSIŃSKI, WWW.REVIVINGTHEHELSINKISPIRIT.ORG
