194 de ani de la înființarea Arhivelor Statului
Arhivele Statului au fost înființate la București prin Regulamentul Organic al Țării Românești la 1 mai 1831 și la Iași prin Regulamentul Organic al Moldovei la 1 ianuarie 1832, care cuprind dispoziții cu privire la înființarea acestui „nou ram de dregătorie”.
Regulamentul Organic al Țării Românești enunța doar în linii generale necesitatea înființării și stabilea condițiile materiale de funcționare, în cadrul Secției a III-a a Ministerului din Lăuntru: „Păstrarea Arhivelor Statului fiind un object care meritarisește toată luarea aminte a stăpânirii, va fi supt privegherea Ministrului din Lăuntru. Drept aceea vor fi: un nacialnic al Arhivelor, cu 1000 lei lunar; un suptnacialnic, cu 400 de lei lunar; doi scriitori cu câte 100 de lei lunar și două slugi cu câte 60 de lei lunar. Cheltuiala pentru canțelarie și pentru ținere câte 230 de lei lunar”, notează Arhivele Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.
Regulamentul Organic al Moldovei la art. 410 se prevede că „originalele sămilor înfățoșate precum și alte documenturi să vor depune în Arhiva Statului a căreia alcătuire și păstrare va fi încredințată unui boier cu însușirile cerșute pentru asămine dregătorie”, fiind „numit de către Domn din doi candidați propuși de către Obșteasca Adunare”. Acest prim arhivist al Statului a fost Gheorghe Asachi. Arhivistul Moldovei avea salariul ceva mai mare decât cel din Țara Românească. El primea o leafă de 1500 de lei pe lună, secretarul 500 de lei pe lună, 2 scriitori câte 250 de lei pe lună, în timp ce arhivarul Înaltului Divan era plătit cu 300 de lei pe lună.
Organizarea instituțională din Regulamentele Organice a fost rodul unor reglementări anterioare. Încă din 1829, reorganizarea serviciilor Divanului și urmărirea „pricinilor” au evidențiat rolul gestionării documentelor în buna guvernare. Se interzicea păstrarea hârtiilor publice de către dregători pe la casele lor, iar prin Regulamentul Organic s-a înființat o instituție care să se ocupe cu adunarea materialelor arhivistice (numite în limbajul vremii cu termenul slavon „delo”, „dele”, pe care astăzi le numim dosare) ale lucrărilor încheiate, evitând astfel distrugerea lor. Generalul Pavel Kiseleff cerea Divanului să-l înștiințeze „dacă s-au alcătuit la dânsul madelele Ocârmuirii; dacă niște asăminea arhive încă nu sunt alcătuite, apoi fără greșeală trebuie a se aduce acestea întru împlinire. Și pentru păstrarea delilor întru întregime să să aleagă încăperi fără de primejdii de tot feliul, de neașteptate nenorocite întâmplări”.
Divanul, la rândul său, trimitea ordin tuturor instituțiilor: „luând în băgare de seamă cele cuprinse în acest ordin, să vă mărginiți și D-voastră de a alcătui toate pricinile înfățișate în dosare, care să se păstreze în arhive, având a fi răspunzători pentru urmare dimpotrivă”. În anul 1830, isprăvniciile sunt obligate să trimită organului superior inventar de dosarele alcătuite, cu specificarea câte din ele sunt încheiate.
Cum prin Regulamentul Organic se înființau instituții noi și se desființau unele vechi, conform principiului separării puterilor în stat, isprăvniciile rămâneau numai instituții administrative, iar în capitalele județelor sau ținuturilor se înființau judecătorii. Dosarele de judecată începute la isprăvnicii sau la alte instituții (cele neterminate) trebuiau predate noilor instanțe de judecată.
Materialele arhivistice provenite de la instituțiile desființate trebuiau predate Arhivei Statului, instituție care urma să se înființeze fără întârziere: „pricinile hotărâte” sau „săvârșite”, se predau la Arhivele Statului, iar cele „nehotărâte” sau „nesăvârșite” trebuiau date cu opis marelui logofăt pentru ca acesta să le repartizeze, începând de la 1 mai 1831, la tribunalele ce urmau să se înființeze prin Regulamentul Organic.
Marele logofăt al Dreptății din Moldova, Costache Conachi, numește abundența de dosare care trebuiau reglementate între instituțiile desființate și noile instituții, respectiv Arhivă, „nămolul de dele”. Organizarea detaliată a Arhivelor Statului s-a făcut ulterior, treptat, prin diverse regulamente și instrucțiuni emise de organele superioare de care depindeau, respectiv Vornicia cea Mare sau Departamentul Trebilor din Lăuntru în Țara Românească și Logofeția Dreptății sau Departamentul Justiției în Moldova.
Instrucțiunile Vorniciei către primul Efor al Arhivei din Țara Românească, Iordache Rasti, schițează regulile pe care astăzi le numim ordonare cronologic-structurală: „Arhivarul este dator a pune osebit delile fieștecăruia an și împărțite după dregătoriile de la care vor fi ieșit și să pue la fieșetcare delă pe lângă numărul ei, osebit număr al Arhivei care va începe de la numărul unu până la cel din urmă pentru toate delile ce se va primi de la vercie despărțire, de la începutul până la sfârșitul anului, țiind cu bună rânduială și registru osebit pe fieșcare an pentru delile ce primește”.
„Sanctuarul drepturilor compatrioților”
Rostul Arhivelor Statului a pătruns în conștiința publică în mod treptat, evoluând de la acela de depozit de materiale vechi, la „sanctuarul drepturilor compatrioților” (cum le numea Gheorghe Asachi, primul arhivist al Moldovei) sau „avere publică care slujește de temei legiuirilor și istoriei țării” (după expresia lui Vasile Alecsandri, și el șef al Arhivelor).
După Unirea Principatelor, Arhivele Statului de la București și Iași (care devine filială) se unifică și trec în subordinea Ministerului Instrucțiunii Publice, pe lângă care au funcționat aproape un secol.
Sediul actual al Arhivelor Naționale ale României, din București, bd Regina Elisabeta nr. 49, restaurat (© Arhivele Naționale ale României)
