Palmyra

Aşezată la intersecţia drumurilor comerciale dintre Asia şi Mediterana, Palmyra e perla tezaurului istoric al Siriei. Unul dintre obiectivele pe care nu le poate rata un călător român în Orientul Mijlociu. Reportajul de faţă ne dovedeşte din plin. 

„Yallah, yallah mister,  wake up, it’s 5.30 in the morning, mister“. Telefonul sunase îndelung până să răspund. Era apelul de trezire pe care îl comandasem, dar care speram, undeva în subconştientul meu, să nu se întâmple niciodată. Când am auzit sunetul nemilos şi uşor demodat al telefonului am avut impresia că abia pusesem capul pe pernă.

Şi, în fond, chiar aşa era. În dorinţa mea de a vedea cât mai mult din Damasc, prelungisem ziua precedentă cu mult peste miezul nopţii. Dar astăzi aveam să fac deplasarea la Palmyra, perla tezaurului istoric al Siriei. Aventura, pentru care mă pregătisem din timp, avea să înceapă, însă, mult mai devreme decât mă aşteptasem.

La drum, cu autobuzul de şapte. Fix!

Palmyra. Oraşul (re)descoperit. Fascinaţia oricărui călător aflat în Siria. Destinaţia de nerefuzat. Iniţial, drumul spre centrul ţării nu fusese trecut în planul meu. Mă pregăteam să vizitez Damascul, cel mai vechi oraş cu activitate neîntreruptă din lume. Pentru ziua aceea aveam chiar programată o vizită în „suuq“, uriaşul bazar din capitala Siriei. Şi, credeţi-mă pe cuvânt, chiar şi o zi e puţin.

Cu toate acestea, a fost suficient un simplu telefon pentru ca tarabele cu pielărie, nesfârşitele intrânduri cu obiecte de argint, de la câteva grame la statuete impunătoare, şi magazinele cu kilometri de lănţişoare din aur şi bijuterii să devină ţinta unei eventuale alte călătorii în Orientul Mijlociu. „Nici nu mă gândesc să fii aici şi să nu vizitezi Palmyra, măcar o zi“, a sunat oferta mai mult decât fermă a domnului Khalil Al Hariri, directorul Muzeului de istorie şi al sitului arheologic din Palmyra, proaspăt doctor în ştiinţe la Universitatea din Bucureşti.

Planul de călătorie l-am făcut… „pe genunchi“, ştiut fiind faptul că astfel de incursiuni reuşesc cel mai bine. Şi am hotărât să merg cu autobuzul şi nu cu taxiul (care nu costă foarte mult), pentru a gusta din plin farmecul unei călătorii autentice „fără înlocuitori“. Şi nu aveam să mă înşel.

Mergi dis-de-dimineaţă la autogara Pulmann să prinzi autobuzul de ora 7. Da. „Să fii punctual pentru a-l prinde. În patru ore ai ajuns şi ai toată ziua la dispoziţie“, spune un cunoscut căruia i-am cerut sfatul avizat. De aceea, a doua zi, la 6.45, trecut de fix, după o călătorie cu taxiul care m-a făcut să înţeleg, în sfârşit, ce înseamnă de fapt noţiunea de „rush hour“, eram pe peronul autogării.

Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că toate agenţiile care te atrăgeau încă de pe trotuarul de vis-a-vis vindeau bilete la acelaşi autobuz şi am intrat în cea a cărui agent se străduia, vocal, mai tare. Aici, prima surpriză. Costul unui bilet pentru aproape 300 de kilometri, doar echivalentul a 5 dolari! Să tot mergi aşa!Cu patru minute înainte de ora oficială de plecare m-am înfiinţat la autobuz. Nici prea nou, nici prea vechi. Nici prea curat, nici prea murdar. Nici prea mare, nici prea mic. Parcat regulamentar, dar pe alt culoar decât ar fi trebuit. Acolo, altă surpriză. Nu eram decât eu, şoferul şi un tip tolănit în spate, pe care îl bănuiesc şi acum că a petrecut noaptea acolo.La ora 7.20 am întrebat prima dată dacă nu plecăm. „La“ („nu“, în arabă), zice şoferul, explicându-mi prin semne că suntem încă prea puţini. Nu-i nimic, am timp să inspectez magazinele multe şi mărunte din incintă, poate să beau şi un ceai. Peste cam o oră şi patru ceaiuri, aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns!Doar că ne făcuserăm deja cam de-un microbuz mai mic. Ciudat nu era că întârziam, straniu mi se părea că nimănui nu-i pasă de situaţia asta. Dar aici, aveam să constat încă o dată, că timpul are parcă o altă dimensiune. Şi parcă şi spaţiul. O dată cu venirea unui „detaşament străin“, adică două olandeze desprinse parcă din epoca „flower-power“ şi doi polonezi abia desprinşi din pat, s-a format numărul câştigător şi, pufăind, duduind, aplecat pe-o rână, autobuzul s-a pus în sfârşit în mişcare. Era nouă şi ceva. Fix!

Din fericire, drumul până la destinaţie avea să fie o încântare. Pe de-o parte peisajele unice, deşertul parcă nemărginit în lumina soarelui cald de decembrie. Pe de altă parte, colecţia de filme autohtone derulate pe monitorul central, filme care mi-au adus aminte de peliculele cu Birlic de la noi. Astfel, cele trei ore şi ceva de mers au trecut într-o clipă, mai precis, până în clipa când am aflat că autobuzul de Palmyra nu merge de fapt la Palmyra, ci trece pe lângă Palmyra, fiindcă turiştii pentru aşezarea istorică se aflau într-o evidentă minoritate numerică faţă de călătorii pentru destinaţiile învecinate. Astfel că întreg grupul de străini a fost rugat să coboare pe marginea drumului, în deşert, cam „in the middle of nowhere“. Şi recunosc că pentru o secundă aşa am simţit... Dar sentimentul de déja vu a dispărut imediat ce două maşini au venit în trombă să ne ducă în oraş. Direct peste câmp, pe un fel de drum al caprelor, extrem de accidentat, dar şi extrem de rapid. În plus, însoţitorii noştri au fost, cred, cei mai veseli sirieni întâlniţi pe parcursul întregii călătorii.

Cetatea însufleţită

În faţa Muzeului de istorie mă aştepta directorul Al Hariri. „Haide, să nu pierdem timpul, ai atâtea de văzut până la asfinţit“, şi ne îmbarcăm rapid într-un pick-up construit parcă pentru traseul pe care aveam să îl urmăm, pe lângă care „drumul caprelor“ de dinainte avea să se dovedească o joacă de copil.

Fiindcă directorul sitului arheologic avea să mă conducă în locuri încă nedeschise vizitatorilor, în morminte de o frumuseţe stranie, întocmai ca acelea ale faraonilor pe valea Nilului, străjuite de arcade impunătoare, acoperite cu picturi la fel de colorate, la fel de vii şi astăzi ca acum mii de ani. Nu ştiu ce m-a impresionat mai mult. Poate că măreţia edificiilor construite ca rampă de plecare pe ultimul drum.

Poate că varietatea desenelor şi a scrierilor ce acopereau pereţii. Poate că dimensiunile uşilor din piatră, cântărind cu siguranţă câteva tone, şi mă întreb şi acum dacă imposibilitatea de a fi deschise de un singur om a fost gândită pentru a nu se intra sau, din contră, pentru a nu se ieşi din mormânt...

Păşind alături de domnul Al Hariri şi ascultându-i explicaţiile, am impresia că trăiesc o pagină de istorie, că locurile din jurul meu prind deodată un alt contur, că se trezesc la viaţă. Sunt martorul unei lecţii de istorie, dar şi a unei teze de doctorat, abia susţinute de interlocutorul meu la Universitatea din Bucureşti. „Palmyra s-a dezvoltat la extremităţile deşertului sirian, diferenţiindu-se prin poziţia sa unică şi constituind punct de trecere şi intersecţie a drumurilor comerciale între Asia şi Marea Mediterană şi care, mai apoi, s-a evidenţiat ca unul dintre cele mai importante puncte de oprire pentru «Drumul Mătăsii».

Existenţa ei s-a datorat mai ales izvorului considerat sfânt, numit Afqa. Această poziţie excelentă a fost propice aglomerării de populaţii încă din paleolitic, ca de pildă în zona Alnadoia şi Alkum.“

Soldaţi palmirieni, în Dacia romană

Pentru câteva momente sunt contemporan cu Regina Zenobia, cu împăratul Marc Antoniu şi cu toţi conducătorii persani sau greci care s-au perindat, în decursul istoriei, pe aceste locuri binecuvântate. Dar, român fiind, cea mai interesantă mi se pare teoria în care domnul Al Hariri crede foarte mult şi pe care a descris-o în lucrările sale istorice. Aceea că, după cucerirea Daciei, romanii au dus la Nord de Dunăre o puternică formaţiune militară formată din soldaţi palmirieni, vestiţii arcaşi sirieni.

De aceea, este foarte posibil ca prin venele noastre să nu curgă numai sânge dac şi roman, ci şi sirian! Ceea ce ar însemna că legătura dintre cele două civilizaţii să fie nu numai cu mult mai veche, dar şi cu mult mai strânsă decât am bănuit!„Ce-mi poţi da de 500 de lire?“. Zic să-i fac un bine „Nimic!“, vine incredibilul răspuns al copilului înfăşurat în cârpe de toate culorile şi care, până atunci, îmi pozase la modul serios şi profesionist, din toate poziţiile. Are de toate pe taraba improvizată de-a lungul a patru bolovani. Aşa cum m-am căutat eu prin buzunare după mărunţiş, aşa se căuta puştiul printre cârpe, zorzoane, lănţişoare, statuete şi brelocuri, ca să îmi întindă o „kufiya“, acea ţesătură în pătrate pe care o poartă arabii pe cap pentru a se feri de arşiţa deşertului. Atunci sceptic, astăzi sunt convins că acolo şi atunci am achiziţionat cea mai autentică piesă de artizanat sirian.De altfel, în faţa fiecărui edificiu din uriaşul parc arheologic Palmyra se găseşte un mic commando de negustori ambulanţi, de regulă nedepăşind 1, 50 metri şi 14 ani.

Fără a fi agresivi, încearcă să-ţi plaseze orice poate constitui o amintire de aici. Iar dacă nu şi nu, adică ori ai cumpărat de la concurenţa aflată pe duna vecină şi o poţi dovedi fluturând suvenirurile deasupra capului, ori ai rămas fără cine ştie ce prin buzunare, o plimbare de câteva minute cu cămila printre ruine sau chiar o poză de grup, înconjurat „profesional“ de toate veşmintele folclorului autentic sirian, te scapă şi de ultimul mărunţis.

De altfel, turiştii chiar se înghesuie să se imortalizeze alături de „corăbiile deşertului“, pozele alături de cămile fiind aproape obligatorii şi având ceva din farmecul „de kitsch“, dar de neuitat al celebrelor poze cu maimuţa pe plajă, de la mare.

Senzaţia la plecarea din Palmyra este stranie. Pe de o parte, simt că ceva din mine a rămas să iscodească încă printre edificiile construite cu milenii în urmă, refuzând să plece până când toate tainele ce le simţi la fiecare pas nu vor fi descoperite. Pe de altă parte, e o stare de bine, de împăcare, pe care de puţine ori am simţit-o.

Şi, privind înapoi, în lumina roşie a apusului de soare, îmi dau seama de ce Palmyra, sub denumirea arabă de Tadmur, este una dintre puţinele aşezări pomenite în Biblie.