Mănăstirea Putna, la persoana întâi - pe drumuri de legendă

Există uneori în viață coincidențe minunate! Când am descărcat aplicația celui mai recent program de turism cultural, România Atractivă, prima rută pe care am deschis-o din cele 12 pe care le conține proiectul a fost cea a mănăstirilor, iar primul obiectiv a fost Mănăstirea Putna. Aplicația are peste 270 de obiective: castele, conace, biserici de lemn, cetăți și castre, precum și obiective gastronomice sau gospodării tradiționale, toate, integrate într-o platformă menită să te ajute să descoperi România dincolo de obiectivele turistice consacrate.

Cu toate acestea, primul obiectiv care mi s-a dezvăluit în aplicația aflată încă în dezvoltare a fost Mănăstirea Putna. Mai târziu, când am plecat în documentare mai mulți jurnaliști, aveam să aflu că vom ajunge la Mănăstirea Putna și că vom înnopta acolo. Mi s-au părut cam multe coincidențe… Oare pentru că anul acesta se fac 520 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, ctitorul mănăstirii? Sau pentru că Mănăstirea Putna reprezintă pentru mine un moment special? 

Spre Putna, acum 25 de ani 

Povestea mea cu Mănăstirea Putna, căci oricine a ajuns pe aceste meleaguri nu poate vorbi impersonal, începe pe când Airbnb și Booking încă nu se născuseră, iar găzduire găseai intrând în vorbă cu localnicii pe drumul de la halta Putna, la Sfânta Mănăstire. Povestea mea începe când anii încă începeau cu 19.., când telefoanele mobile erau o raritate, iar părinții aveau încredere în doi puști de 15 ani că vor lua la pas nordul Moldovei în căutarea mănăstirilor pictate demult, vor telefona din când în când de unde vor putea și se vor întoarce nu doar teferi, ci și mai împliniți sufletește. 

Cu un aparat foto Smena 8M de gât, cu rucsacul în spate, plin de multe lucruri ce s-au dovedit a fi inutile, și cu o mulțime de fluturi în stomac, am pornit într-o noapte caniculară de iulie, cu un bun prieten, spre locul unde se agață harta în cui. Mănăstirea se află în județul Suceava, în localitatea cu același nume, la peste 30 de kilometri de orașul Rădăuți și la mai bine de 60 de kilometri de orașul Suceava. Mă bucur că azi există internet, GPS și aplicații precum România Atractivă, pentru că dacă ar fi existat și atunci, poate că nu am fi încurcat legăturile în Suceava spre Putna. Mai exact, vagonul nostru a rămas în Rădăuți și a trebuit să așteptăm următorul tren spre Putna. Tot răul spre bine, că așa am descoperit la restaurantul de lângă gară vestita ciorbă rădăuțeană. 

De cum ne-am coborât din tren la Putna, cu o „înfometare” a celor care citiseră câte ceva, ne-am grăbit către mănăstire fără să ne gândim unde vom pune capul în seara aceea. 

Știam că piatra de temelie a fost pusă de Ștefan cel Mare în 10 iulie 1466 și că aici își găsește odihna veșnică marele voievod. Imaginea alb-negru din cartea de istorie croise în mintea mea de copil un loc de o frumusețe deplină, aproape așa cum o descrisese cronicarul Ion Neculce în O samă de cuvinte: „Și așia au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvala mai mult aur decât zugrăvală, și pre dinăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu. Și zicu călugării să fie fost făcut și sfeșnicile cele mari și cele mici și policandru și hora tot prisne de argint”. 

Am intrat ca fulgerul în curtea interioară, cu ziduri albe, și am privit lung și dezamăgit la calcarul poros aproape alb, întrerupt din loc în loc de contraforți realizați cu piatră de râu. O biserică, fără pictură interioară, unde doar din loc în loc se mai zăreau câteva urme de sfinți, nu mai mare decât cele de cartier din Buzăul meu natal. Am înconjurat-o și apoi, aproape târându-mi prietenul, am ieșit din incintă. 

Pe drum, ca-n basmele românești, ne-am oprit la o fântână cu ciutură. Eu, posac și înciudat, nici nu am băgat de seamă când prietenul meu a intrat în vorbă cu o bătrână și, din una în alta, s-a tocmit pentru găzduire. 

Legenda construirii Mănăstirii Putna 

Pe drum, aflând de unde venim, bătrâna ne-a zis o legendă care suna cam așa: „Se spune că Ștefan cel Mare, fiind învins într-un război de turci și rătăcind, rănit, prin țară, ar fi ajuns la chilia lui Daniil Sihastru de pe Valea Vițăului, unde pustnicul bătrân, cu barbă albă și lungă până la brâu, i-ar fi acordat găzduire și l-ar fi ospătat cu mălai fiert și rădăcini culese din pădure. La miezul nopții, pustnicul l-ar fi luat de mână pe Ștefan, ar fi ieșit eu el din chilie și i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc, întrebându-l de trei ori dacă vede ceva într-acolo. A treia oară, voievodul i-ar fi răspuns că vede niște lumini, la care sihastrul a precizat că acelea nu-s lumini, ci îngeri și că locul respectiv este sfânt, drept care, dacă vrea să-i biruie pe vrăjmași, trebuie să ridice acolo o mănăstire. Ștefan a făgăduit că va ridica mănăstirea, iar a doua zi și-a strâns o nouă oaste din țara de sus și a pornit din nou la luptă, și i-a învins pe dușmani. După biruință, și-a ținut, desigur, făgăduiala, construind Mănăstirea Putna. 

Ajunși în odaie, am lăsat rucsacii și am mers la chilia celui care fusese unul dintre sfetnicii de suflet ai lui Ștefan cel Mare. Acolo, privind chilia săpată în piatră, în tăcerea pădurii și în miros de tămâie, mir și conifere, am auzit glasul clopotului de la Putna. Mai târziu, aveam să aflu că îl auzisem pe bătrânul Siluan, unul dintre cele patru clopote originale încă în serviciu. La Putna se păstrează până astăzi patru clopote din vremea începuturilor mănăstirii: Buga, Blagovistnicul și Ușerul, expuse lângă Turnul clopotniță, și Siluan, care ne-a chemat și pe noi la Vecernie în seara aceea. Apropiindu-ne, a început să glăsuiască ritmat toaca. Ne-am apropiat cu sfială de zidurile cele mari, dar nu am intrat, ci am mers pe o potecă pe dealul din dreapta mănăstirii.   

Am urcat preț de câteva minute în tăcere și apoi ne-am oprit. De sus, se vedea mănăstirea și luminile începeau să se aprindă. Zgomotul satului era acum ascuns în spatele unui pâlc de brazi. Jos, ultimele lovituri de ciocănaș se aud în toacă. Originea acestui instrument de percuție este legată de tradiția lemnului Crucii, iar ea și clopotul sunt singurele instrumente muzicale folosite în Biserica Ortodoxă. Corul călugărilor se auzea difuz, intonând tânguitor pe glasul I psaltic: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine…”. Am coborât când întunericul cuprinsese întregul deal și câțiva stropi răzleți de ploaie își făcuseră simțită prezența.  

Am intrat în biserica mănăstirii, cu sufletul deschis, și atunci am înțeles frumusețea acestui loc. Am mers lângă mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în biserica ce părea mai degrabă una catolică, decât răsăriteană. Am privit lespedea sub care își doarme somnul de veci domnitorul moldovean, nu în zale de cavaler medieval, ci într-o mantie domnească, fără sicriu, pe 13 drugi de fier, iar capul fără coroană așezat pe niște cărămizi zidite. Istorie și spiritualitate erau în fața ochilor mei. Vecernia s-a terminat și am plecat spre gazda noastră și spre celelalte obiective ale pelerinajului nostru de atunci, simțind că acest moment a fost imprimat undeva în adâncul sufletului. 

Am revenit la Putna peste ani și experiența a fost frumoasă, însă diferită. M-am întrebat de ce. Poate, pentru că a fost primul loc descoperit dintr-o rută pe care o construisem cu creionul pe o hartă? Sau, poate, pentru că a doua oară am mers cu părinții, într-o rută în care mă simțeam mai mult ghid decât explorator? 

A treia oară la Putna – liniștea  

Ajungând pentru a treia oară pe aceste locuri, am redescoperit locul într-o liniște profundă – așa cum nu-l văzusem în cele două dăți. O ploaie puternică a făcut ca turiștii veniți la Putna în ziua aceea să își grăbească plecarea, iar călugării, slujba Vecerniei. Seara s-a așternut cu liniște și cu un superb cer, proaspăt spălat.  

Am ascultat poveștile locului până târziu în noapte de la ieromonahul Dosoftei și am văzut cum luna răsare peste ctitoria lui Ștefan cel Mare. Azi, biserica Mănăstirii Putna are o pictură nouă și, deși e mai aproape de spiritualitatea ortodoxă, nu mai are urmele momentelor vitrege ale istoriei, care îi ofereau un sentiment aparte. Puțini știu, dar biserica de azi e reconstruită de Vasile Lupu, după un episod cumplit. Mănăstirea Putna a fost pictată în exterior în epoca lui Petru Rareș, dar în 1653 a suferit distrugeri importante din cauza cazacilor lui Timus Hmelniski. Ginere al voievodului Vasile Lupu, acesta a venit cu oastea sa în sprijinul domnitorului, dar intrând în țară a prădat mănăstirea Putna. Ion Neculce vorbește despre distrugerea acoperișului și topirea plumbului – pentru a fi folosit pe post de muniție la apărarea Cetății Suceava, precum și despre distrugerea zidurilor. Vasile Lupu, după război, văzând pagubele provocate de armata cazacilor, i-a adunat pe toți meșterii din Moldova să refacă ctitoria lui Ștefan cel Mare.  

Plecarea de aici era stabilită a fi dimineața, așa că singurul lucru pe care îl mai puteai admira, dacă te trezeai odată cu cocoșii, era mănăstirea scăldată în razele răsăritului și tânguitul profund al bătrânului Siluan, care anunța Liturghia de dimineață.  

Cu privirea spre Turnul lui Eminescu, prin al cărui arc boltit se intră în incintă, mă întrebam cum a ajuns stema Țării Românești aici, în inima Bucovinei. Apoi am aflat că acest turn de intrare are o poveste aparte. Este compus din parter și etaj, iar pe fațada estică se află stema Moldovei, datată cu anul 1471, an în care s-a pus piatra de temelie a turnului, iar pe fațada de apus apar reunite stemele Moldovei și ale Țării Românești din 1757 – anul terminării actualului turn, în vremea domnitorului fanariot Constantin Racoviță. Acest voievod, care a dispus refacerea turnului de intrare de la Putna, a domnit atât în Moldova, cât și în Țara Românească, de aceea blazonul său cuprinde ambele steme. 

În ceea ce privește denumirea de turnul lui Eminescu, la Marea Serbare de la Putna din august 1871, poetul, alături de Ioan Slavici și de alți participanți, a înnoptat în acele zile în sala de la etaj. Se serbau atunci 400 de ani de la zidirea mănăstirii.  

Pentru cine dorește să vină azi la Mănăstirea Putna poate să urmeze astfel de rute, precum cea a Mănăstirilor din Moldova, din aplicația de turism cultural România Atractivă. Organizatoric este mult mai simplu, însă momentele petrecute acolo nu pot fi decât experiențele unice și, mai ales, personale. 

Articolul face parte din numărul 272 al revistei „Historia”(revista:272), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.

Cumpără acum

Credit foto: Mirela Pipoi, Andrei Stanca, Andrei Voinea, Sorin Onișor, Ciprian Plăiașu, Turism Istoric