Gioconda, o Lady Gaga a Muzeului Luvru

Parisul înseamnă şi Muzeul Luvru. Luvru înseamnă însă Gioconda de Leonardo da Vinci. Pentru Muzeu, Gioconda e un Guest Star. O Lady Gaga a celui mai mare Muzeu al lumii.

Vară  de vară, profitând de dreptul cetăţenilor UE de a călători fără probleme în toate ţările membre ale Uniunii, numeroşi români îşi petrec vacanţa la Paris. De fiecare dată când am fost, vara, la Paris i-am întâlnit peste tot în aşa-zisul Oraş-lumină pe aceşti bravi concetăţeni:în metrou, pe Champs Elysée, la Lafayette sau la Notre Dame. Indiscutabil, erau români fericiţi că-şi fac vacanţa la Paris şi nu la Cocârlaţii din Deal!

Click aici pentru galerie foto

Pe trotuarul din stânga al celei mai cunoscute artere din lume se află, puţin mai înainte de magazinul Louis Vuitton, a cărui vitrină e, alături de Arcul de Triumf, cel mai căutat fundal pentru tras în poză din Paris, se găseşte show-room-ul firmei Renault. Din stradă, poate fi văzut învârtindu-se în jurul axei sale, mai ceva decât globul pământesc în varianta şcolară, un automobil electric de înfăţişare futuristă.

Am intrat şi eu ca să-l fotografiez, dând curs credinţei  nestrămutate a turistului că nicio poză din lume, indiferent de cine ar fi făcută, n-o poate întrece pe cea realizată de el cu telefonul mobil. Asemenea mie, zeci de cetăţeni îşi întrerupeau tradiţionala activitate de gură-cască pentru a fotografia cu adevărat impresionantul automobil:uşi care se deschid în sus, ca aripile unui fluture, habitat de navetă spaţială, caroserie de avion de luptă.

Dă buzna înăuntru, gâfâind ca o locomotivă de manevră, o familie de români.– Mamă! Mamă! zbiară fetiţa, arătând cu degetul (deşi nu e frumos – n.n.), o maşină ca asta avem şi noi!– Da, dar a noastră e mai frumoasă!, răspunde mama, strângându-şi sub braţ poşeta din vinilin.Tatăl – evident şi soţ în acelaşi timp – nu face niciun comentariu. Zâmbetul superior de pe faţa lui spune însă clar că e de acord cu punctul de vedere al mamei, expus cu îndrăzneala dată de conştiinţa libertăţii de exprimare, dobândite după decembrie 1989.

Ai fost la Luvru?

Toţi românii care au ales să-şi petreacă vacanţa la Paris se întorc până la urmă în ţară. La serviciu, la întâlnirile cu amicii sau cunoştinţele, la un botez, la o nuntă, sau la tăierea moţului, vine vorba inevitabil de timpul petrecut în Oraşul Luminilor. Parisul, din câte se ştie, e nu numai Oraşul marilor magazine Lafayette, Printemps, al marilor bulevarde şi al Palatului Elysée. Parisul e, dacă nu chiar înainte de toate, şi un Oraş al culturii franceze şi mondiale.

Explicabil de ce, după ce-ai arătat pantofii cumpăraţi de la Lafayette, macheta turnului Eiffel, cu baterii, luată de pe stradă, stricată după primele încercări, şi pozele făcute cu Notre Dame în fundal, cel întâlnit la întoarcerea acasă îţi pune imediat o întrebare dificilă, una dintre cele mai grele întrebări ale vieţii tale:– Dar la Luvru ai fost?!Desigur, interlocutorul sau interlocutoarea te putea întreba dacă ai fost la Lafayette. N-a făcut-o, deoarece ar fi fost o întrebare perfect inutilă. Se înţelege de la sine că ai fost la Lafayette. E greu de presupus, judecând după aglomeraţia de sorginte mondială pe care am întâlnit-o de fiecare dată când am intrat  în cunoscutul magazin, că există vreun călător străin la Paris care să nu fi fost la Lafayette. Aşa cum, mai nou, nu există turist care să nu fi trecut pe la magazinul Louis Vuitton de pe Champs Elysée. Nu pentru a cumpăra, ci pentru a admira pe viu poşetele văzute doar la televizor ori de câte ori apare doamna Udrea. Şi dacă ai fi un al doilea Einstein, tot ai ajunge până la urmă la magazinul Lafayette. Nu de altceva, dar şi un al doilea Einstein dacă ai fi, ai avea o nevastă!

Nu ţi se pune întrebarea dacă ai fost la Lafayette şi dintr-un alt motiv, mult mai serios. Dacă te-ai interesa de un asemenea loc ai dovedi că nu eşti un veritabil om de cultură. Pentru că un veritabil om de cultură nu se gândeşte decât la Muzeul Luvru. Dacă l-a vizitat, vorbeşte întruna despre el. Dacă nu l-a vizitat, vorbeşte întruna despre visul său de a-l vizita. Şi cum asta te face deodată mic, mic de tot, în ochii celui întors de la Paris, pui întrebarea pe care, între noi fie vorba, o aşteaptă nerăbdător proaspăt întorsul de la Paris.

– Dar la Luvru ai fost?Am călătorit la Paris de mai multe ori în ultimii ani. De fiecare dată când m-am întors, întâlnind un cunoscut, mi s-a făcut inima cât un purice:să nu mă întrebe cumva dacă am fost la Luvru... Pentru că, sincer să fiu, de fiecare dată când am călătorit la Paris, vrând să intru la Luvru, m-a descurajat imediat coada de proporţii înspăimântătoare. Astfel că, de fiecare dată, zicându-mi, Trebuie să merg neapărat la Luvru! gândul că va trebui să stau la o coadă de proporţiile celei ce se făurea la pui pe vremea lui Ceauşescu m-a făcut să renunţ. Anul acesta mi-am spus însă că nu se mai poate continua aşa:– Trebuie să merg neapărat la Luvru!

Dumnezeule! Cum să stai o săptămână la Luvru?!Geoguide, oraşul Paris, editat de Gallimard, consacră Muzeului Luvru nu mai puţin de 33 de pagini. Numai lectura lor îţi dă dureri de cap! D-apoi şi să mai vizitezi Luvrul! Chiar de la început, autorii te avertizează:„Elaborarea unui plan de bătaie e necesară înainte de a întreprinde o vizită, pentru că şi o săptămână nu ajunge să dai gata cel mai mare muzeu al lumii!“ Alesesem ziua de duminică pentru a-mi face, în fine, datoria de om de cultură din două motive:1) Era duminică şi, deci, magazinele din oraş erau închise.2) Ploua pe rupte.

Luvrul fiind acoperit, se putea înţelege că bifam un obiectiv fără a fi nevoit să deschid umbrela. Socotisem că într-o oră, două, îmi îndeplinesc obiectivul. Ghidul vorbea însă de o săptămână. Ce turist, român mai ales, ar fi atât de idiot încât să piardă o săptămână la Luvru dintr-o călătorie care l-a costat scump! Avertismentul privind planul de bătaie era argumentat prind câteva date de esenţă ale Muzeului:35.000 de opere, expuse pe o suprafaţă de 160.000 de metri pătraţi. Trei aripi:Sully, Denon, Richelieu. E drept, acelaşi ghid dezvăluia, amabil, că, o dată luat tichetul, poţi intra şi ieşi întreaga zi din Muzeu.

În jurul Muzeului se găsesc restaurante, cafenele, cofetării. Dacă vrei, poţi ieşi  din Luvru, poţi sta până spre seară într-un restaurant, ca să te întorci apoi şi să bifezi Muzeul. Pentru mulţi cetăţeni ai planetei, contemplarea unei singure opere de artă se lasă cu dureri de cap. Se înţelege ce înseamnă pentru aceşti cetăţeni contemplarea a 35.000 de opere de artă. Adăugând contemplării statul la coadă, aventura cumpărării unui bilet la automate (chiar dacă, după câte am putut constata, câteva fetişcane drăguţe, angajate ale Muzeului, sunt gata să-ţi dea o mână de ajutor), căutarea drumului către o anume sală, trecerea dintr-o aripă într-alta, rătăcirea prin săli, trasul în poză cu piesele de seamă în fundal, extazul pe care trebuie să ţi-l compui pentru a arăta celor din jur că eşti înnebunit după artă, efortul intelectual de a vizita Luvrul e uriaş. Când ajungi în faţa locului, ca subsemnatul, îţi dai seama că fericirea de a răspunde afirmativ întrebării, Ai fost la Luvru? te costă scump.Formule pentru a face mai dulce pilula amară a vizitei

Şi cum printre cele 5 milioane de vizitatori anual ai Luvrului sunt mulţi şi dintre cei veniţi doar pentru a-şi putea spune, în avion, la întoarcerea acasă, Slavă Domnului! Am vizitat, totuşi, Luvrul!, mai marii muzeului s-au gândit la o serie de formule prin care să facă acestor cetăţeni un pic mai uşoară groaznica aventură numită Vizitarea Muzeului Luvru.

Am ajuns la Luvru luând metroul de pe linia 1. Am coborât, dând curs preţioaselor indicaţii din ghid, la staţia Palais Royal-Musée de Louvre. Din staţie se poate ajunge direct la Muzeu pe ceea ce se numeşte Galerie du Carrousel. În drumul către automatele de bilete, am sesizat prima formă de îndulcire a pilulei amare reprezentate de vizitarea cu orice preţ a Muzeului Luvru. De o parte şi de alta a culoarului, se înşirau magazine peste magazine, inclusiv Apple Store. Magazine întâlneşti şi în holul  de unde se ajunge la bilete, numit holul Napoleon, şi, evident, la intrarea propriu-zisă în muzeu. Înainte de a începe aventura, poţi umbla prin magazine. Şi cum shoppingul e considerat una dintre cele mai plăcute forme de relaxare, ajungi la coada de la bilete suficient de destins sufleteşte pentru a putea face faţă încercării dramatice de a vizita Luvrul. În plus, cum multe magazine sunt pentru femei, această prefaţă la Luvru are şi menirea de a mai reduce din numărul de vizitatori. Sunt sigur că multe dintre persoanele feminine care îi însoţesc pe bărbaţi, le spun, dând cu ochii de vitrine:– Ştii ce?! Du-te tu singur, că eu rămân aici!

Google în varianta Luvru

Se vorbeşte tot mai mult de reducerea culturii omului de azi la informaţiile  sumare de pe Google. Pentru a nu părea analfabet, înainte vreme era nevoie de mult efort intelectual şi de multă pierdere de vreme. Ca să arăţi că ştii câte ceva despre Napoleon, de exemplu, trebuia să citeşti câteva cărţoaie sau măcar una. Azi e suficient să scrii pe Google, Napoleon şi, în câteva clipe, Wikipedia îţi va oferi un rezumat al tuturor informaţiilor despre Napoleon. Ce te faci însă în cazul Muzeului Luvru? Ca să-ţi poţi spune Am vizitat Luvru! ţi-ar trebui vreo săptămână. Cine Dumnezeu ar fi atât de nătâng să piardă la Paris o săptămână din viaţa atât de preţioasă dacă te gândeşti la câte magazine are Oraşul Luminilor?

Mai marii Muzeului au luat în calcul acest lucru. Drept urmare, sub semnul grijii faţă de turistul venit la Paris, pentru a bifa Luvrul,   ei pun la dispoziţia vizitatorilor un Plan al Muzeului în mai multe limbi. Acest Plan e important, ba chiar vital pentru cine vizitează Muzeul, ca să poată spune, la întoarcerea acasă, Da, am fost la Luvru! prin ceva care ar putea trece drept echivalentul Google. E vorba de faptul că, pentru fiecare etaj, pe Plan sunt oferite vizitatorului locu­rile în care se află capodoperele care trebuie văzute, dacă nu în totalitate, atunci măcar parţial, pentru a nu părea analfabet. La Parter, de exemplu, reproduse prin poze, sunt oferite vizitatorului numerele corespunzătoare Codului lui Hammurabi, Aphroditei din Millo, Taurului înaripat de la Palatul regelui Sargon II.

Sunt aici, la parter, sute de piese. Trebuie să fii nebun să-ţi propui să le vezi pe toate. Iei Planul, citeşti sub poză numele capodoperei, vezi numărul corespunzător, vezi numărul sălii şi, în doi timpi şi trei mişcări, ai ajuns la sala 3, aripa Richelieu, unde se află Codul lui Hammurabi. Sala 3 are însă numeroase piese.  Cum să mergi direct la Codul lui Hammurabi fără a fi obligat să te opreşti la fiecare piesă şi să citeşti ce scrie jos?! Foarte simplu! De cum ai ajuns în sala 3, îţi arunci privirile în jur şi, unde vei vedea numeroşi inşi îmbulzindu-se să se fotografieze cu piesa în spate, fii sigur că acolo e Codul lui Hammurabi. Aceeaşi scenă se întâlneşte şi la Victoria de la Samothrace şi la Sarcofagul soţilor şi la Sclav murind de Michelangelo. Astfel că, la o adică, nici nu mai ai nevoie de Planul cu numere în dreptul capodoperelor.  O poţi lui prin Muzeu, trecând ca trenul dintr-o sală într-alta, şi unde vei vedea îmbulzeală la fotografiat, fii sigur că acolo e o capodoperă ce trebuie neapărat bifată ca văzută.

Indicatoare:Spre Gioconda

Spuneam mai înainte că-ţi trebuie un curaj enorm, vecin cu nebunia, să te întorci de la Paris fără a putea răspunde afirmativ la întrebarea dacă ai fost la Luvru. Îţi trebuie însă un curaj sinucigaş ca să vizitezi Luvru fără a fi văzut Gioconda. Broşurile şi ghidurile despre Luvru spun cât se poate de clar:Gioconda e văzută anual de 5 milioane de vizitatori. Ţinând cont însă că aceleaşi texte susţin, la fel de clar, că Luvru e vizitat anual de 5 milioane de inşi, rezultă un adevăr cu valoare de axiomă:niciun cetăţean al Planetei nu-şi poate permite să viziteze Luvru fără să vadă Gioconda. Şi, ţinând cont că puţini sunt cei care nu ştiu că Gioconda e la Luvru, la o adică, vizitatorul Muzeului n-are nevoie să piardă timp preţios căutând  celelalte capodopere ale Muzeului.

De cum a intrat, o porneşte în goană către Gioconda. Nu e prea greu să dea de ea. Încă de la intrare, tăbliţe indicatoare te îndrumă spre Gioconda. Şi, pentru a da o mână de ajutor vizitatorului venit la Luvru ca să vadă Gioconda, lângă indicator a fost plantată şi poza Giocondei. Potrivit Planului, Gioconda se află în sala 6, zisă şi Salle des Etats, şi poartă numărul 29. Ca să ajungi la această sală, nu e nevoie însă de Plan. Nu e nevoie nici să urmăreşti tăbliţele indicatoare. Ajunge să descoperi şuvoiul uman care brăzdează Muzeul.  Te înscrii în el şi,   gata! ai ajuns la Gioconda.

Salle des Etats a fost construită pentru a găzdui, sub Napoleon al III-lea, începând cu 1859, marile şedinţe ale Legislativului. Intrată sub oblăduirea Muzeului în 1878, Sala a găzduit mult timp pictura franceză din secolul XIX. După patru ani de muncă, sponsorizată de Nippon Television Network Corporation, Sala 6 îşi deschide porţile drept Sala Giocondei. Mai sunt cu ea şi alte capodopere ale picturii italiene.

Tablouri de Leonardo da Vinci, Tizian, Veronese. Pe peretele opus celui care o găzduieşte pe Gioconda se află Nunta din Cana de Veronese. Ce ghinion! Capodopera lui Veronese poate fi văzută doar dacă stai cu faţa la ea. Or sutele de vizitatori grămădiţi s-o tragă în poză pe Gioconda stau cu spatele la tabloul lui Veronese. S-ar putea crede că, o dată terminată afacerea cu Gioconda, ei se pot întoarce la Veronese.  Aiurea! După ce-ai reuşit s-o fotografiezi pe Gioconda nu-ţi mai stă gândul la nimic.

Televiziunile ne înfăţişează uneori secvenţe de la apariţia lui Lady Gaga într-un loc al lumii. Imaginea din sala 6 a Muzeului Luvru nu diferă cu nimic de cea care o surprinde pe Lady Gaga într-un loc al lumii. Micul tablou e aşezat pe peretele din fund al sălii sub un geam blindat. Agenţi de pază stau de veghe de o parte şi de alta a tabloului, pândind mulţimea mai ceva decât cei de la Secret Service după ce au descoperit  că se pregăteşte un atentat împotriva Preşedintelui. Sub Gioconda e un soi de pupitru din lemn care face imposibilă apropierea de tablou. La câţiva metri de pupitru, un cordon de lemn împiedică trecerea oricărei fiinţe vii. Îmbulziţi la acest cordon, călcându-se în picioare, sutele de vizitatori o fotografiază pe Gioconda. Cum îi stă bine unei vedete, Gioconda zâmbeşte celor care o fotografiază mai ceva ca un candidat la preşedinţia Americii care stă prost în sondaje. Pentru a ajunge până la cordon, de unde poţi face o poză cât de cât acceptabilă, trebuie să-ţi croieşti drum cu coatele. Merită însă! Ce altă satisfacţie poate fi mai mare la întoarcerea acasă, decât cea de a însoţi răspunsul Da, am văzut-o pe Gioconda! cu poza vedetei făcută chiar de tine!

Gioconda cu o gaură uriaşă în obraji

Printre magazinele şi buticurile din holul Napoleon, care dă în intrarea la Luvru, se află şi un butic cu dulciuri. În mijlocul lui tronează o Giocondă din carton cu o gaură în locul feţei. Contra cost, te poţi trage în poză cu capul vârât prin gaură. În jur, ciocolată, pacheţele cu bomboane, toate cu portretul Giocondei. Am revenit în holul Napoleon marţi, când Luvrul era închis. La buticul cu pricina nu era nimeni.

– Cum merg afacerile? – l-am întrebat pe tânărul vânzător, care m-a lăsat s-o  filmez pe Gioconda cu o gaură în locul feţei, după ce-am cumpărat o pungă cu caramele Gioconda.– Slab, azi, Luvrul e închis.

Acelaşi lucru l-ar fi putut spune toţi vânzătorii de la magazinele din jur, inclusiv cei de la Apple Store. Când e deschis Luvrul, aglomeraţia e uriaşă. Şi cum Luvru înseamnă Gioconda, am înţeles un adevăr:ca şi în cazul Lady Gaga, o mulţime de inşi trăiesc pe spatele Giocondei:de la directorul Muzeului până la cel care verifică biletele la intrare! Şi mi-am dat seama de ce e atât de păzită Gioconda:ca să nu crească spectaculos rata şomajului în Franţa! 

Surse foto:Ion Cristoiu, photoland/corbis IMAGES