Cum a fost jefuită Acropole din prea multă dragoste de cultură

Glorioasele monumente ridicate pe Acropole în ceea ce se numeşte secolul lui Pericle au trecut, ca şi grecii, prin calvarul Istoriei. Au fost distruse şi modificate de cuceritorii străini pentru care Civilizaţia Greciei Antice nu însemna nimic. Au fost însă, din nenorocire, şi jefuite. De cei care ştiau ce înseamnă pentru omenire tezaurul lăsat de vechii greci.

26 decembrie 2009. O mulţime impresionantă, lipsită de griji, suie agale una dintre cele mai publicitate ridicături din lume:Acropole. Cu mai mult de două mii de ani în urmă, pe vremea lui Pericle, e drept, nu în decembrie, ci în iulie, luna când începea anul oficial la vechii greci, o mulţime la fel de impresionantă şi la fel de fără prea mari griji urca pe Acropole în cadrul a ceea ce va rămâne în Istorie sub numele de Panateneele, sărbătoarea închinată zeiţei Athena.

Între cele două momente există asemănări şi deosebiri.

Pentru atenienii din secolul V înainte de Christos era de neconceput să nu urce măcar o dată în viaţă pe stânca sfântă. Pentru un turist străin din secolul XXI după Christos, e de neconceput să vină la Atena şi să nu urce pe Acropole. Lesne de imaginat ce i s‑ar întâmpla la întoarcerea acasă, când, întrebat dacă a fost pe Acropole, ar răspunde niţel ­încurcat, că n‑a avut timp:a umblat prin magazine sau s‑a înfundat prin vreo crâşmă din Plaka! Atenienii de pe vremea lui Pericle urcau dâmbul pentru a se pune bine cu Zeiţa Athena. Îi aduceau un peplos (tunică din lână, cu mâneci scurte), ca s‑o îmbrace!, îi sacrificau vaci din convingerea că, spre deosebire de Afrodita, căreia îi plăceau caprele, Athena se dădea în vânt după vaci. Era însă o iluzie.

Zeiţa Athena era, cum ar zice tata moşul Marx, o plăsmuire a imaginaţiei lor. Din punct de vedere practic, tărăboiul de două zile (anual) şi de patru (la patru ani), al Panateneelor era perfect inutil.Nici turiştii de azi nu urcă Acropole pentru un scop practic. Una dintre îndeletnicirile la care se dedau aproape toţi, de îndată ce s‑au văzut sus, pe platou, e de a trage în poză Parthenonul, Erechteionul, şi, în general, tot ce întâlnesc în cale. Poze cu Parthenonul, cu Erechteionul, cu Atena Niké, se găsesc însă cu miile în toate prăvăliile de suveniruri, în pliante, în ghiduri, pe cărţi poştale.

Făcute de profesionişti, sunt infinit mai bune decât cele ieşite din aparatul foto sau din telefonul mobil al turiştilor. Grecii de pe vremea lui Pericle cheltuiau timp, energie, bani pentru o iluzie:că Zeiţa Athena îi va ajuta. Turiştii de azi risipesc timp, bani, energie, tot pentru iluzie:că pozele lor vor servi la ceva.Toţi cei ajunşi pe platou n‑au voie să intre în Parthenon şi Erechteion, ca urmare a unei hotărâri din 1975.La fel, grecii de pe vremea lui Pericle, cu excepţia preoţilor, n‑aveau voie să intre în temple.

Suma de interdicţii

Sunt însă indiscutabil şi deosebiri. Şi nu mă refer la faptul că grecii din procesiunea Panateneelor nu plăteau bilet de intrare, accesul pe platou fiind nu numai gratuit, dar şi obligatoriu. Mă refer la faptul că grecii de pe vremea lui Pericle nu puteau citi, înainte de a o lua spre Propilee, tăbliţa pe care o pot citi turiştii şi pe care scrie în greceşte şi în englezeşte:

„Orice persoană care strică, deplasează, zgârie sau scrie pe antichităţi este supusă sancţiunii (conform Legii 5351).Este interzis:1) Să iei drept amintire orice obiect oricât de mic ar fi.2) Să filmezi în scopuri profesionale fără permisiunea scrisă a Serviciului Arheologic.3) Să faci poze neadecvate sau publicitare.4) Să cânţi sau să faci gălăgie.5) Să introduci hrană sau ani­male“.

Proverbele şi zicătorile – susţin paremiologii – conţin într‑o formă concentrată rezultatul unor îndelungi observaţii din experienţa de fiecare zi. Să luăm, de exemplu:„Ulciorul nu merge de multe ori la apă“. E limpede că în acest proverb se regăseşte experienţa unor cetăţeni care s‑au dus să ia apă – de la râu sau de la izvor – cu un ulcior din lut. La un moment dat, ulciorul s‑a spart. Evident, pentru că purtătorul ulciorului a fost cu mintea în altă parte în timp ce mergea şi, în consecinţă, s‑a împiedicat de un bolovan.În acelaşi timp, proverbele şi zicătorile dau seamă şi de realităţile vieţii cotidiene.

Proverbul cu ulciorul ne dezvăluie o realitate în care cetăţenii n‑aveau apă curentă (de aceea cărau apă cu ulciorul), iar recipientele erau din lut. Dacă ulciorul ar fi fost un bidon din plastic, ar fi mers la apă şi un secol. Desigur, dacă proprietarului nu i‑l şterpelea cineva.

Adevărul din cazul proverbelor şi zicătorilor e valabil şi în situaţia interdicţiilor expuse la intrarea în Acropole. Ele sunt, indiscutabil, rodul unor observaţii făcute zi de zi în ce priveşte comportamentul vizitatorilor. Anumite comportamente dăunătoare monumentelor s‑au repetat în timp. Ţinând cont de frecvenţa lor, mai marii Acropolei au stabilit interdicţiile. Cele cinci interdicţii pot fi împărţite în două categorii:Interdicţii vizând respectarea monumentelor de pe Acropole.Interdicţii vizând respectarea celorlalţi vizitatori.

Dacă înfuleci un sandviş, de exemplu, poţi tulbura contemplarea unei capodopere a geniului grec de către cel de alături. În loc să se gândească la Fidias, respectivul se gândeşte la un fast‑food. Sincer să fiu, în istorica zi de 26 decembrie 2009, când mi‑am făcut şi eu datoria de bun turist la Atena – cea de a urca pe Acropole – n‑am sesizat vreo încercare a unui vizitator de a face poze neadecvate.

Pe lângă ruine, vizitatorii se pozează reciproc. E greu de presupus că vreun bărbat îşi pune nevasta sau iubita să se despoaie ca s‑o fotografieze. N‑am sesizat nici încercarea vreunuia de a zgâria vreo cariatidă sau de a lua cu el vreo coloană a Parthenonului. Şi, cu toate acestea, primele două interdicţii se bazează pe un adevăr istoric:valurile de vizitatori ai Acropolei de‑a lungul secolelor au produs pagube inestimabile monumentelor.

Vizitatorii devastatori

Prima interdicţie se referă, aşa cum s‑a văzut, la deteriorarea monumentelor, a pieselor arheologice întâlnite în cale. E o interdicţie de care ţin cont vizitatorii de azi. Din nenorocire, ea n‑a fost pusă de îndată ce s‑au construit monumentele pe Acropole, deşi, între noi fie vorba, unii dintre cei care au vizitat Acropole n‑ar fi ţinut cont de nicio interdicţie din lume.

Primii vizitatori care au stricat ce‑au întâlnit pe Acropole au fost perşii. În anul 480 î.Hr., după bătălia de la Thermopile, perşii lui Xerxes dau năvală pe Acropole. Găsesc aici statui din marmură, vase, oferite de greci zeiţei Athena. Vizitatorii, care stau aici doi ani, distrug totul, inclusiv templul dedicat Athenei Palas, aflat în construcţie. Nişte barbari! S‑ar putea spune. Da, dar şi grecii conduşi de Alexandru cel Mare, ajunşi la Persepolis în anul 331 î.Hr., distrug monumentele civilizaţiei persane. După victoria asupra perşilor, grecii de sub conducerea lui Pericle se apucă de construit. Au şi cu ce. Au luat pur şi simplu de la Delos Tezaurul Ligii cetăţilor greceşti şi l‑au dus pe Acropole. Dau gata Parthenonul şi, desigur, statuia Zeiţei Athena şi Erechteionul. Urmaşii lui Pericle termină Propilee şi templul Athena Niké.

Alte valuri de vizitatori ai Greciei atentează la integritatea monumentelor de pe Acropole. În 267 d.Hr., Herulii, un trib germanic, incendiază Acropole. La 26 septembrie 1687, generalul veneţian Francesco Morosini asediază Acropole stăpânită de turci. O ghiulea trasă de pe colina Philopappos loveşte Parthenonul, transformat de turci în depozit cu pulbere. Sunt distruse acoperişul, structura interioară şi 14 coloane exterioare. În 1827, în timpul Războiului de Independenţă, Erechteionul e lovit de un obuz turcesc.

La capitolul stricăciuni din partea vizitatorilor trebuie să punem şi transformarea monumentelor de‑a lungul secolelor. Bizantinii fac din Parthenon o biserică creştină:Sfânta Sofia. Pentru asta, închid intrarea din partea orientală, dărâmă coloanele din interior şi distrug o parte a sculpturilor de pe frontonul oriental.Cruciaţii, care le iau locul, transformă Parthenonul în Biserica Catolică Sfânta Maria. Turcii fac din el moschee mai întâi, depozit de pulbere, mai apoi. Sub Franci, Erechteionul devine locuinţă a şefului militar al Atenei. Sub turci, devine harem. Templul Athena Niké e dărâmat de turci în 1686, pentru ca din materialul scos să facă un zid de apărare. Propileele trec şi ele prin momente dificile.

Bizantinii amenajează aici Bisericuţa Sfânta Treime şi Biroul mitropolitului Athenei. Francii, care iau locul bizantinilor, plasează în Propilee locuinţa prinţului franc. Turcii îi dau o nouă destinaţie:depozit de praf de puşcă. Fireşte că o parte a monumentului sare în aer la un moment dat.

Distrugerea Athenei din Parthenon

FOTO.„Elgin Marbles“ (ansamblul de piese pe care „echipa“ Lordului Elgin le‑a furat din Grecia) reprezintă în mod evident una dintre atracţiile British Museum din Londra. În fotografie, o porţiune din friza Parthenonului mutată, în decembrie 1961, dintr‑o sală a muzeului în alta.

A doua interdicţie se referă la luatul unei piese drept amintire. Istoria Acropolei e marcată de acest comportament al vizitatorilor, care a produs daune uriaşe monumentelor. În secolul V, bizantinii iau şi duc la Constantinopol statuia Athenei din Parthenon. Când cuceresc Constantinopolul, cruciaţii o distrug. Şi alte locuri din Grecia s‑au confruntat cu năravul vizitatorilor străini de a ciordi. Venit la Delfi în anul 67 î.Hr., la Jocurile Pythice, Nero pune mâna pe 500 de statui, pe care le ia cu el. În anul 86 d.Hr., generalul roman Sylla duce şi el la Roma statui din Atena.

La finele secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea însă, slăbirea Puterii Otomane atrage atenţia oamenilor cultivaţi din Occident asupra tezaurului reprezentat de gloriosul trecut al Greciei. În acelaşi timp, scăderea Puterii Otomane duce la slăbirea controlului exercitat în Grecia de către autorităţile turceşti. Pe fondul unei mutaţii în conştiinţa occidentală – afirmarea spectaculoasă a romantismului, cu gustul său pronunţat pentru trecut şi, mai ales, pentru strălucita întruchipare a acestora, ruinele –, numărul călătorilor străini prin Grecia sporeşte simţitor.

Vizitatorii sunt oameni de cultură, fascinaţi de Grecia Antică şi, prin asta, conştienţi de importanţa unui ciob de marmură dintr‑o statuie a lui Fidias. Călătorii străini prin Grecia se întorc acasă nu numai cu impresii de călătorie, pe care le publică, dar şi cu suveniruri luate, fireşte, din prea multă dragoste faţă de Secolul lui Pericle. Nu e prea greu să le ia şi să le aducă în ţările lor, pentru a se făli cu ele amicilor, câtă vreme pentru ocupantul turc, dar şi pentru localnicii greci, ele n‑au prea mare importanţă.

Notele de călătorie stârnesc, la rându‑le, un şi mai mare interes faţă de monumentele Greciei Antice. Se pregăteşte terenul pentru o mişcare europeană de solidaritate cu bieţii greci aflaţi sub călcâi turcesc, dar şi pentru creşterea dorinţei de a pune mâna pe piese. E o dorinţă nutrită atât de oamenii bogaţi, care râvnesc să aibă pentru ei, în colecţiile lor particulare, geniul grec întruchipat într‑o statuetă, dar şi de bărbaţii de stat din Europa de Vest, care ţin morţiş ca muzeele naţionale, în curs de afirmare, să aibă cât mai multe piese de prestigiu.

Un bandit care‑şi zicea Lord:Elgin

Foto.Pictură înfăţişându‑l pe Thomas Bruce, rămas cunoscut în istorie drept Lordul Elgin, în jurul anului 1800

Pe acest fond, a avut loc afacerea Lord Elgin, una dintre cele mai mizere afaceri din istoria zisă şi modernă a lumii. Trecută doar în ghidurile dedicate Atenei, străină marelui public, afacerea merită o radiografie nemiloasă. Pentru că în ea se regăsesc părţile întunecate ale unui capitalism îndeobşte înfăţişat doar în aspectele sale luminoase.

Thomas Bruce, ştiut şi sub titlul de Lordul Elgin, ajunge în decembrie 1798 la Constantinopol ca ambasador al Angliei pe lângă Sublima Poartă.

La Constantinopol pune el la cale afacerea care va rămâne în Istorie sub porecla de Marmura lui Elgin. O afacere constând în luarea cu japca a unor piese de pe Acropole, dar şi din alte părţi ale Greciei, pentru a le vinde apoi în Anglia. Pentru aceasta, domnul ambasador îşi pune la lucru personalul din subordine. Cu ajutorul secretarilor săi îşi face o echipă de specialişti în arta şi antichitatea greacă.

În cazul Acropole, jaful cerea o pregătire de specialitate. Şeful acestei echipe e un pictor italian, Giovanni Battista Lusieri, recrutat de Elgin la Napoli, în anul 1799. Banda, pentru că de o bandă e vorba, ajunge în iulie 1801 la Atena. Guvernatorul militar turc al Acropolei nu le permite membrilor bandei accesul până când nu prezintă un firman de la Constantinopol. Nu-i e prea greu lui Thomas Bruce să obţină unul câtă vreme Anglia îşi asumă, cu de la sine putere, ipostaza de Protector al Imperiului Otoman, tot mai ameninţat de Rusia. Documentul iscălit de Vizir, un soi de adresă către guvernatorul militar al Acropolei, se referă la cercetarea monumentelor de pe Acropole şi nu la jefuirea lor. La insistenţele domnului ambasador, Vizirul acceptă în final o prevedere de la care plecând, banda lui Elgin a purces la jaf.

Timp de patru ani, echipa mutilează pur şi simplu marile monumente ale Antichităţii. Din Parthenon sunt desprinse şi puse în lăzi 12 statui, 150 de dale din friza lui Fidias şi 15 metope. Templului Athenei Niké i se ia întreaga friză. De la Erechteion se desface şi se şterpeleşte una dintre cele şase cariatide.Membrii bandei au planuri mari. Philip Hunt, capelan şi secretar personal al lordului, se gândeşte să desfacă în bucăţi Erechteionul şi să‑l ducă în Anglia, pentru a‑l reconstrui aici. Acelaşi Philip Hunt pune ochii şi pe Poarta cu lei de la Micene. Norocul Porţii e că Micene se află la o distanţă însemnată de Mare! Banda ţine la bani. Explicabil. Guvernul englez refuză să finanţeze ceea ce ambasadorul prezentase ca fiind doar o întreprindere culturală. Banii sunt daţi de lordul Elgin.

Activitatea bandei, interzisă abia în 1805

Şi alţi străini îşi puseseră la bătaie averea de dragul Vechii Grecii. Neamţul Heinrich Schliemann, descoperitorul Troii, pentru a săpa la Micene. Britanicul Arthur Evans, pentru a scoate la lumină Palatul lui Minos de la Cnossos. Ei însă au dat banii din pur amor faţă de trecutul Greciei. Lordul Elgin îi investise însă într‑o afacere. Socotise că ulterior şi‑i va scoate, ba chiar că va obţine şi ceva profit. Semnificativ pentru mizeria morală a omului e faptul că lordul Elgin a pus pe alţii să fure.

El a fost o singură dată în cei patru ani de jaf pe Acropole, în cadrul unui voiaj întreprins în Grecia, în prima parte a lui 1802. Mulţumit de felul în care ­decurgea jaful, el se întoarce la Constantinopol trecând prin Peloponez şi prin câteva insule. Nu scapă prilejul de a ciordi pe parcurs câteva statuete şi antichităţi.Jafului i se adaugă distrugerile. Grăbiţi să termine cât mai repede, bandiţii pun la pământ părţile arhitecturale pentru a le putea despuia. Până în 1805, când turcii, prinzându‑se de escrocherie, interzic activitatea bandei, s‑au adunat mai mult de 200 de lăzi cu piese de o inestimabilă valoare.

Calvarul pieselor nu ia sfârşit o dată cu desprinderea din locurile în care le fixase geniul vechilor greci. La Londra, piesele sunt expuse acasă la Elgin, cum se întâmplă cu orice marfă de vânzare. Chemată să le valorizeze, societatea Dilletanti le pune la îndoială ca fiind ale geniului grec Fidias, situându‑le în perioada împăratului roman Adrian. Contestării îi urmează rapid scandalul iscat de operaţiunea de jaf.

De un larg ecou se bucură în opinia publică din Anglia denunţarea de către Byron. În poemul „Blestemul Atenei“, Atena îi spune naratorului:„Am scăpat de ravagiile turcilor şi goţilor/Ţara ta mi‑a trimis însă un barbar mai rău decât turcii şi goţii la un loc“.

Deşi o altă societate, convocată de Elgin, stabileşte în 1814 că piesele sunt opera lui Fidias, scandalul întârzie cu zece ani vânzarea pieselor către guvernul britanic. Banii primiţi nu‑l salvează pe Elgin de la ruina financiară. Nu e singurul necaz. Revenită în Anglia înaintea lui, nevastă‑sa are o aventură cu un membru al suitei. Elgin divorţează şi‑şi găseşte repede consolarea. Se recăsătoreşte cu o tipă mult mai tânără decât el. La întoarcerea în Anglia, în timp ce face o cură în Pirinei la Barège, e luat prizonier de francezi şi închis la Castelul fortăreaţă din Lourdes. E eliberat, după ce promite lui Napoleon I că‑i va sta la dispoziţie.

Un notabil local, judecătorul Bascle de Lagrèze, se va plânge ulterior că lordul şterpelise la plecare câteva piese antice, descoperite în timpul săpăturilor arheologice în incinta Castelului din Lourdes. Superbă dovadă că distinsul lord nu se putea stăpâni să nu ciordească o antichitate când o întâlnea!Dacă ar fi vizitat în aceşti ani Acropole, mai mult ca sigur, în pofida avertismentului de la intrare, ar fi pus mâna pe ceva!