Althingi – Istoria celui mai vechi parlament din lume
Neîndoielnic, numele inserat în titlu este unul necunoscut, el desemnând, s-o spunem din capul locului, primul Parlament din istoria omenirii. Pentru a afla mai multe, ar trebui să efectuăm un zbor de minimum cinci ore, având drept punct terminus o zonă situată între Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic.
Acolo vom descinde în cea mai rarefiată țară din Europa, având aproximativ 341.000 de locuitori la o suprafață de 100.250 de kilometri pătrați, ceea ce înseamnă cam 3 persoane pe kilometru pătrat. Numele ei ne-a devenit bine cunoscut, în vremuri mai recente, şi din perspectivă fotbalistică: Islanda. Acolo își desfășoară lucrările și azi Althingi (denumirea în limba islandeză modernă) sau Althing (în norvegiana veche).
Pe la 874, pe îndepărtata insulă au descins primii oameni, în mod grupat – 32 de clanuri de țărani norvegieni, a căror căpetenie era Ingόlfur Arnason. Ei sunt cei care au fondat Reykjavik, nume care înseamnă „golful aburilor“, prin prisma aburilor geotermali care ieșeau din pământ. Anterior, se pare că prin 868, tot un viking, Floki Vilgerdarson, a ajuns pe insulă din curiozitate, după ce auzise despre ea de la un alt viking, de data aceasta suedez, Gardard Svavarsson.
Nu s-a stabilit acolo, dar a numit insula „țara de gheață“. Iceland, Islanda. Nu de alta, dar, urcând pe un munte și privind spre nord, nu a văzut altceva decât zăpadă și un fiord acoperit de gheață. În scurt timp, populația insulei a ajuns la 10.000 de oameni, obiceiul acestora fiind acela de a se aciua, grupuri de câteva sute, în jurul câte unui Godar, căpetenie provenind cu precădere din țărani mai înstăriți (aceștia apărându-i și reprezentându-i pe ceilalți).
Treburile curente erau reglate în adunări locale ale oamenilor liberi, așa-numitele Thing sau Thingen, obișnuite în Scandinavia medievală la nivel regional. Totuși, conflictele au devenit mai dese, impunându-se rezolvarea lor pe plan național. De aceea, în jurul anului 930, toți Godarii de pe insulă se vor aduna în sud-vestul insulei, la Thingvellir, la doar 49 de kilometri est de Reykjavik, unde anual, la mijlocul lui iunie, timp de două săptămâni, aveau să dezbată toate problemele curente.
Erau adunări la care aveau dreptul să ia parte toți proprietarii de pământ, în timp ce femeilor proprietar nu li se acorda acest drept, ele fiind reprezentate fie de soț, fie de un bărbat din familie. Ei bine, acest prim Parlament din lume, Althingi, a luat ființă în urmă cu nu mai puțin de 1.091 de ani, sesiunile acestuia desfășurându-se la Thingvellir până în 1798, cu doi ani înainte de a fi vremelnic desființat de Coroana daneză.
Lögrétta (Consiliul Judecătoresc) constituia nucleul, el fiind alcătuit din 39 de Godari și episcopi, aceștia fiind însoțiți de consilieri fără drept de vot și luând deciziile prin majoritate simplă. Totuși, în cazul în care țăranii nu se considerau suficient de bine reprezentați, ei se puteau adresa și alipi unui nou Godar.
După ce, în 965, țara a fost divizată în patru, tot atâtea Curți (Fjόrdungsdόmar) dezbătând chestiunile aferente zonei respective. Fiecare Curte era alcătuită din 36 de judecători, fiind necesară obținerea a 31 de voturi pro pentru ca o lege să fie adoptată. O a cincea Curte (Fimmtardόmur) a fost înființată în 1005, acționând ca un fel de instanță de apel. Era formată din 48 de judecători, desemnați de Godari, tot majoritatea simplă fiind aplicată.
Speakerul (Lögsögumadur), desemnat de Godari, era cel mai înalt oficial al Althing, un fel de prim-ministru. Rolul său era de a recita legi în procedură parlamentară în anii ce au premers apariția limbii scrise. El era cel care prezida sesiunile Lögrétta și tranșa disputele, adresându-se reprezentanților de pe faimoasa stâncă Lögberg. De-a lungul timpului, evident, Althingi a luat tot felul de decizii, începând cu reglementarea vânătorii de balene și terminând cu răzbunarea sângelui.
Anual, speakerul supunea atenției adunării o treime a legilor aflate în vigoare, astfel încât, în mandatul său de trei ani, să aibă posibilitatea de a supune atenției toate cele trei treimi. Tot Godarii erau cei care-i desemnau pe judecători, a căror sarcină era de a decide în ceea ce privește conflictele locale și de a-i condamna pe răufăcători. Se pronunțau chiar și în privința divorțurilor, fără a omite condamnarea vrăjitoarelor sau a femeilor adulterine, acestea fiind fie închise, fie arse, fie înecate.
Creștinismul impus „de sus“
În anul 1000, Althingi se afla în situația de a fi scindat și gata de luptă fratricidă, în condițiile în care o parte a populației era alcătuită din adepții zeităților nordice, cealaltă alcătuind tabăra creștină. Thorgeir, speakerul care conducea ședința, era disperat, intuind pericolul unui război civil. Sarcina lui era acum de a-i uni pe islandezi și, pe cale de consecință, de a evita o catastrofă.
Ce se întâmplase? Cu puțin timp înaintea anului 1000, creștinismul începuse să se răspândească pe insulă, în condițiile în care regele norvegian Olaf Tryggvason ținea morțiș să impună pe insulă și noua religie, tocmai pentru ca păgânii din Norvegia să nu mai aibă motive să caute adăpost în Islanda și, dacă ar fi încercat, să nu-l găsească.
Odată cu convertirea unui număr tot mai mare de Godari, insula s-a văzut dezbinată pe măsură. Și astfel, în anul 1000, spectrul confruntării armate a devenit mai pregnant ca niciodată, cele două părți (creștină și păgână), înarmate până-n dinți, declarându-se hotărâte să respecte doar propriile reguli și legi. Pe acest fond exploziv, un Godar creștin a propus ca speakerul Thorgeir să găsească, în ceasul al 12-lea, o soluție de a salvgarda pacea.
După o zi și o noapte, Thorgeir a găsit soluția, care a fost, de fapt, un dictat. Fără o legislație și o religie unitare, Islanda ar fi rămas dezbinată și aproape imposibil de a fi salvată. Religia? Creștinismul. Drept pentru care, ordinul general avea să fie ca toată lumea să se supună botezului, așa că nu ar trebui să considerăm de mirare că aproximativ 85 la sută dintre actualii cetățeni islandezi sunt creștini.
Parlament unicameral, bicameral, apoi din nou unicameral
Deceniile au trecut și, după 20 de ani de război civil, în 1262, Islanda se va supune dominației norvegiene, fiind absorbită de regele norvegian Haakon în 1265. Totuși, Althingi, alcătuit acum din 36 de membri, va continua să se întrunească. Însă atribuțiile îi vor fi serios restrânse, căci puterea legislativă se împărțea cu regele Norvegiei, islandezii acceptând codurile de legi impuse de norvegieni în 1271 și 1281.
Din 1271, Althingi se va întruni anual, începând din 29 iunie, pentru trei-patru zile, uneori chiar mai mult dacă situația o cerea, pentru ca, din 1701, sesiunea să înceapă la 8 iulie și să dureze două-trei săptămâni. În 1397, Islanda devenea parte a Regatului Danemarcei, consecință a demersului inițiat de Danemarca, Suedia (care includea și o parte a actualei Finlanda) și Norvegia de a parafa Uniunea de Kalmar, care prevedea unirea celor trei state scandinave sub un singur monarh.
Uniunea avea să dureze până în 1523, când suedezii conduși de regele Gustav I Vasa au decis să se răscoale, dobândindu-și independența și devenind, ulterior, o putere a Europei. Cât despre norvegieni, ei au devenit, în 1536, o simplă provincie a Danemarcei, devenind independenți de-abia în 1814.
Absolutismul va fi instaurat în Islanda în 1662, regele Danemarcei (la acea vreme, Frederick al III-lea) având puterea supremă. Iar atunci când, la presiunea localnicilor, printr-un decret regal din 8 martie 1843 (urmat de alegeri în 1844 și de o primă sesiune pe 1 iulie 1845), va lua ființă un Parlament modern, el va dobândi același nume: Althingi.
Era format din doar 26 de membri, dintre care 20 aleși la nivel național și 6 de regalitatea daneză. Drept de vot aveau doar bărbații cu stare, având vârsta minimă de 25 de ani, adică doar 5% din populație.
Althingi ființa din nou după 45 de ani de la desființarea sa de Coroana daneză, numai că, de astă dată, Parlamentul islandez va fi mutat la Reykjavik, unde va rămâne până azi, excepție făcând o sesiune specială la Thingvellir, pe 17 iunie 1944, cu ocazia proclamării Republicii Islanda. Între timp, în 1874, la 1.000 de ani după colonizare,
Danemarca a acordat Islandei o Constituție, derivată din Constituția daneză din 1849. Althingi rămânea cu puterile legislative și în domeniul taxării, numai că regele danez avea drept de veto. Danemarca era reprezentată de un guvernator, care răspundea în fața Ministrului pentru Islanda de la Copenhaga, guvernatorul fiind cel care deschidea sesiunile Althingi, participând la ele în calitate de observator.
Althingi a devenit bicameral (Camera Superioară având 12 membri și Camera Inferioară, 24) și s-a mutat în ceea ce e și azi clădirea Parlamentului din Reykjavik (Althingishús), construită din piatră islandeză și inaugurată pe 1 iulie 1881. Pe 1 decembrie 1918, Danemarca a recunoscut Islanda ca stat suveran, dar în uniune personală, împărțind același rege și aceeași politică externă.
Când, în 1940, Danemarca a fost ocupată de Germania nazistă, Althingi a anunțat că puterile regale au fost transferate guvernului islandez și că Islanda va avea propria sa politică externă. La data de 17 iunie 1941, Althingi a ales un vicerege, formă de conducere care a durat până pe 17 iunie 1944, când a fost ales primul președinte al Islandei.
Din 1945, Althingi a instaurat modelul ședințelor toamnă-primăvară, pentru ca, în 1991, cele două Camere să fie desființate, Althingi redevenind unicameral. În ziua de azi, Constituția Islandei e bazată pe principiul că puterea are originea în oameni, aceștia oferind puterea reprezentanților aleși, în baza principiului democrației reprezentative.
La fiecare patru ani, electorii îi aleg, prin vot secret, pe cei 63 de reprezentanți, care au puteri legislative, dar și fiscale, fiind abilitați să decidă în privința cheltuirii banului public și a sistemului de taxe. Althingi și președintele Republicii împart puterea legislativă, puterile prezidențiale fiind deținute prin intermediul miniștrilor.
Numirea guvernului depinde de obținerea majorității în Althingi, guvernul putând să ființeze doar având sprijinul Althingi. Și guvernul are rolul său, pregătind propunerile legislative și având dreptul să insereze prevederi detaliate în cadrul legilor. Guvernul poate să răspundă unei dispute cu Parlamentul, dizolvându-l și stabilind alegeri generale anticipate.
Acest text este un fragment din articolul „Istorii inedite despre democrație”, publicat în numărul 240 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Foto: Getty Images / Wikimedia Commons
