Ce armate aveau fanarioții în Țara Românească și Moldova?

Multă vreme, în istoriografia românească a rezistat mitul că, în cei peste 100 de ani ai epocii fanariote, Moldova și Țara Românească au înregistrat o pauză de la tradiția militară a acestor țări.

Istoricul Andrei Pogăciaș a demonstrat cu documente, în lucrarea sa de doctorat, că această percepție este greșită. În episodul de față al podcastului Colecționarul de Istorie, Andrei face un inventar al acestor oștiri bizare, în care numai la cavalerie existau 27 de tipuri diferite de unități, cu denumiri, uniforme și embleme separate.

Veți afla azi că, la fel ca în multe alte cazuri, nu avem suficientă documentație în această privință. Pe lângă faptul că strămoșii noștri nu s-au ostenit cu scrisul, nici urmașii lor n-au acordat atenție moștenirii primite și păstrării arhivelor.

Totuși, din memoriile călătorilor străini, din documentele cancelariilor altor țări mai atente cu trecutul lor, din puținele dovezi rămase pe aceste meleaguri, Andrei a pus cap la cap informațiile și le prezintă azi.

Peisajul militar din Țara Românească și Moldova anilor 1700 și începutului de Secol XIX este unul care parodiază grotesc ceea ce fuseseră cândva oștirile acestor țări. Unitățile militare gem de șefi, dar călătorii străini observă că sunt foarte prost conduse.

Folosite din când în când și în luptă, armatele celor două țări române sunt transformate în ceva care balansează între circ și carnaval. Artileriștii au misiunea să tragă salve în aer când domnitorul fanariot scoate mâna pe fereastră la chefuri, un anumit tip de soldați trebuie să scuture clopoțeii de argint când iese șeful cel mare pe ulițe, ca să i se închine prostimea, iar alte unități trebuie să-l urmeze prin oraș, în timp ce drumul e deschis de o fanfară care cântă meterhanele turcești.

Întreaga poveste, în episodul de mai jos:

Pornind de la premisa logică a nevoii de securitate a fiecărui stat, oricât de mic, slab, sărac sau supus altei puteri ar fi el, este clar că și Ţările Române, având și după instaurarea fanarioţilor un statut aparte altor provincii otomane, au avut armate în continuare, prelungind, într-un fel, tradiţia militară a instituţiei militare românești medievale, chiar dacă la un alt nivel, în funcţie și de circumstanţele perioadei. Nu ar fi fost normal ca două popoare care luptaseră aprig în secolele precedente împotriva mongolilor, ungurilor, cumanilor, sârbilor, turcilor, polonilor sau tătarilor, și care reușiseră chiar să înfrângă, în lupte defensive, forţe mult mai puternice, să decadă brusc într-un secol care tocmai oferea posibilitatea tuturor de a pune mâna pe o armă și a lupta împotriva/ de partea cui ar fi vrut. Spiritul combativ al unui popor nu poate fi curmat prin înfrângere, opresiune și umilinţă, iar unele exemple din istorie ne demonstrează acest lucru.

_{Foto sus: De la stânga la dreapta: Fiu de boier din gardă, arnăut din gardă și panțâr, de la începutul secolului XIX (Desene de G. Asaki. Originalele, la BCU Cluj)}