⬆

Armatele uitate. Trupele Ţărilor Române în lungul secol fanariot

Pornind de la premisa logică a nevoii de securitate a fiecărui stat, oricât de mic, slab, sărac sau supus altei puteri ar fi el, este clar că și Ţările Române, având și după instaurarea fanarioţilor un statut aparte altor provincii otomane, au avut armate în continuare, prelungind, într-un fel, tradiţia militară a instituţiei militare românești medievale, chiar dacă la un alt nivel, în funcţie și de circumstanţele perioadei. Nu ar fi fost normal ca două popoare care luptaseră aprig în secolele precedente împotriva mongolilor, ungurilor, cumanilor, sârbilor, turcilor, polonilor sau tătarilor, și care reușiseră chiar să înfrângă, în lupte defensive, forţe mult mai puternice, să decadă brusc într-un secol care tocmai oferea posibilitatea tuturor de a pune mâna pe o armă și a lupta împotriva/ de partea cui ar fi vrut. Spiritul combativ al unui popor nu poate fi curmat prin înfrângere, opresiune și umilinţă, iar unele exemple din istorie ne demonstrează acest lucru.

Oficial, Ţările Române nu aveau armată naţională în secolul al XVIII-lea. N-o mai aveau de mai bine de 100 de ani, cel puţin de la începutul secolului al XVII-lea, de când atât domnii moldoveni, cât și cei munteni se modernizaseră pe plan militar. De la începutul anilor 1600, cele două ţări foloseau mercenari/soldaţi profesioniști de diferite etnii, după modelul armatelor europene ale vremii, cu avantajele și dezavantajele acestui sistem. Așa cum domnii celor două Principate angajau mercenari, și românii se angajau în armatele altor ţări, în general pe post de cavalerie ușoară, atrăgându-și laudele unor mari comandanţi militari ai secolului al XVIII-lea, precum mareșalul francez Maurice de Saxe, regele Carol al XII-lea al Suediei și ţarul Petru cel Mare.

În Europa de Est, tradiţia armatelor de mercenari/trupe neregulate a mai continuat o perioadă bună, fiind deci absolut normal ca domnii fanarioţi, străini de ţările în care erau numiţi, să angajeze mercenari, în general străini. Poziţia lor pe tronurile celor două Principate se afla cel puţin sub o dublă ameninţare: una din partea boierimii locale, iar a doua, din partea turcilor. A treia ameninţare ar fi venit, invariabil, din partea trupelor celor două imperii creştine, care, în caz de război, i-ar fi „vânat” pe domnii fanarioţi. Simpla nevoie de securitate i-ar fi făcut pe aceștia să își angajeze gardă, și nu una oarecare. Nu trebuie uitat că acești greci, cu toate că în teorie erau consideraţi simpli administratori ai celor două provincii, practic și simbolic erau domni, aveau autoritate în teritoriile lor, aveau un aparat birocratic, un palat domnesc și un tron. Erau învestiţi de la Constantinopol cu însemnele puterii – caftan, tuiuri etc. –, putere pe care și-o exercitau în forţă și cu pompa cerută de poziţia lor, în vârful piramidei sociale. Însemnele puterii trebuiau să fie vizibile, strălucitoare, ordonate, la fel ca trupele pe care le-au avut sub conducere și în plată un veac întreg.

Trupele fanariote

Dacă este să ne luăm după denumirile trupelor din epoca fanariotă, denumiri care apar în cronici și documente oficiale, avem în faţă un mozaic variat şi colorat de multe tipuri de infanterie şi cavalerie. Normal ar fi ca, pentru o perioadă de decădere, să avem puţini oameni sub arme şi trupe de doar câteva feluri. O numărătoare a denumirilor distincte dă însă cifra de circa 27 de tipuri aparte de militari în armatele fanariote, unii având rol de gardă permanentă a Curţii și familiei domnitorului, alţii de armată permanentă.

Fiecare are un rol relativ bine definit. Unele tipuri de trupe stăteau doar în Iaşi (seimenii) sau în oraşe, altele doar în zona montană (plăieşii), altele erau răspândite în toată ţara (călăraşii). Fiecare avea uniforma şi echipamentul propriu. Etniile erau de asemenea numeroase, pe lângă moldoveni sau valahi aflându- se şi mulţi străini. În fine, exista o organizare – un lanţ de comandă – şi o reglementare a activităţii şi raporturilor trupelor cu societatea şi cu domnia, inclusiv un „buget” al armatei. Armamentul era de asemenea variat, existând și însemne specifice forţelor armate ale fiecărui stat. Totodată, este de presupus că boierii care erau și comandanţi de trupe aveau o minimă pregătire militară, chiar dacă nu se puteau compara cu ofiţerii armatelor europene. Diferenţa era dată și de faptul că trupele din spaţiul românesc aveau mai mult caracter neregulat, mai mult de luptă de gherilă, disciplina nefiind punctul lor forte, de aici și mulţimea de călăreţi în cavaleria ușoară. Boierii erau probabil instruiţi în arta armelor din familie, mulţi aveau acces la documente despre arta militară și își comandau din Occident cărţi și reviste în care găseau astfel de informaţii.

Contrar opiniei generate de antipatia naţională faţă de clasa boierească, multe familii boierești erau culte, mulţi boieri cunoșteau limbi străine, aveau biblioteci proprii, cu volume cumpărate și din spaţiul vest-european, și știm sigur că erau abonaţi la materiale care apăreau la Viena sau chiar Paris. În timpul misiunilor diplomatice sau al războaielor, conacele boierești adăposteau diplomaţi și ofiţeri din armatele ţărilor din jur. Este logic faptul că, în cadrul discuţiilor amicale, se abordau și aspecte de artă militară între boierul autohton și ofiţerul rus sau austriac, sau diplomatul polon sau prusac. Unele descrieri ale ordinii de marș din secolul fanariot arată clar că boierii cunoșteau tactica modernă, mărturiile despre poziţionarea infanteriei în luptă și executarea focului în salve întărind convingerea noastră.

Tipurile de trupe

Putem împărţi armatele fanariote în două mari categorii: gărzile de la Curte şi restul armatei. Gărzile erau trupe permanente, care aveau ca rol principal paza domnului şi a familiei sale. Pe lângă aceasta, rolul lor la ceremonii a fost foarte important, ca gardă de onoare în cadrul primirilor oficiale, unde prezenţa lor ordonată şi colorată a fost remarcată de toţi oaspeţii străini. Aceşti soldaţi locuiau în Capitală sau chiar la Curte şi se aflau mai mereu alături de domn. Aveau rolul de a merge alături de acesta la primiri oficiale, ceremonii, vânătoare sau, pur şi simplu, când domnul se deplasa undeva. Primeau material – postav importat în general din Transilvania – pentru a-şi croi hainele, până la un moment dat, când au primit doar bani pentru a-și cumpăra cele necesare. Erau plătiţi din vistieria statului și aveau diverse alte privilegii. În caz de război, îl însoţeau îndeaproape pe domn în campanie. Printre aceste gărzi se numărau:

Seimenii – din termenul turcesc sekban, care înseamnă gonac, paznic al câinilor de vânătoare, om înarmat.
Bostangiii – la origine, corpul bostangiilor era format din paznicii grădinii sultanului/seraiului, având şi rol de grădinari.
Arnăuţii – în special albanezi, mercenari foarte pricepuţi şi loiali. Până la sfârşitul secolului, termenul de arnăut va ajunge să desemneze efectiv trupa, și nu etnia. Astfel, în cadrul corpului de arnăuţi vom găsi la un moment dat sârbi, greci și chiar români.
Panţirii/panţârii – denumirea le vine de la cuvântul german Panzer, care înseamnă carapace, iar în domeniul militar platoşă/armură. Panţârii existau în armatele româneşti cel puţin din secolul al XVI-lea. Pancernii polonezi mai purtau încă în secolul al XVIII-lea cămăşi din zale, deci este posibil ca și panţirii din armatele fanariote să fi avut același tip de echipament defensiv.
Ciohodarii – etimologic, termenul definește pe „cel care este îmbrăcat cu postavul stăpânului” (din limba turcă). Ciohodarii se îngrijeau de încălţămintea domnului, dar aveau şi rol de corp de gardă personală a acestuia.
Paicii – etimologic „uşieri”, paicii formau un corp de gardă şi paradă, îmbrăcaţi în haine luxoase. Este foarte posibil ca la un moment dat trupa să fi fost formată din fii de boieri.
Ceauşii – etimologic, termenul provine din cuvântul turc care desemna o anumită categorie de slujbaşi ai Curţii otomane, însărcinaţi cu ducerea de mesaje, aducerea vinovaţilor la judecată, îndeplinirea unor ordine, având și sensul de uşier, călău, aprod, comandant peste o unitate militară.
Satâraşii – numiţi și satârgii, formau un corp de gardă, înarmaţi cu satâre, în cazul acesta securi mari folosite şi la execuţii prin decapitare. Fustaşii - soldaţi înarmaţi cu fuşti/lănci, din garda personală a domnului.
Copiii de casă – corp de gardă format din fii de boieri. Erau prezenţi la Curte, la diversele ceremonii alături de domn, şi îndeplineau şi diverse slujbe minore pentru acesta, chiar îl serveau la masă în timpul ospeţelor.
Neferii – termenul definește soldaţi din armata turcă și este pomenit o singură dată, la sfârşitul secolului al XVIIIlea, pentru a denumi soldaţii din garda munteană. Este posibil ca cei descrişi să fi fost de fapt arnăuţi.
„Nemţii” - probabil mercenari saşi din Transilvania sau fugari din armatele austriece.

Cavaleria era formată din:

Celelalte trupe, răspândite prin ţară, care la nevoie puteau fi adunate sub flamura domnului, se împărţeau în cavalerie şi infanterie, prima categorie depăşind- o pe cea de a doua într-o proporţie covârşitoare. Practic, putem afirma că aproape 75% din trupele fanariote erau călare, iar majoritatea călărimii avea lănci drept armă principală.