Autoportretul lui Vincent van Gogh: strategie de autovalidare?
Vincent van Gogh ajunge la artă târziu, la 28 de ani, după ce eșuase pe calea teologiei și a misionarismului și se consumase în istovitoare crize identitare. Avea să mai trăiască încă nouă ani, răstimp în care a pictat circa 860 de tablouri, forțând limitele artei ca nimeni înainte. Însă abia în ultimii patru ani, stabilit în Franța, începe să i se împlinească vocația artistică, într-o frenetică ebuliție picturală.
Va rezista la Paris doar doi ani, plecând apoi în căutarea luminii meridionale, în îndepărtatul Arles, în vecinătatea căruia – la azilul din Saint-Rémy – își prelungește șederea până în mai 1890. După ce traversase un infern psihiatric, se stabilește la Auvers-sur-Oise, aparent refăcut, unde moare tragic, chinuitor, aparent suicidar, în ziua de 29 iulie 1890.
În căutarea febrilă a propriului limbaj
Instalat, în februarie 1886, în apartamentul fratelui său Theo, într-un Montmartre încă parțial sistematizat, Vincent își construiește treptat o rețea de relații și prietenii artistice, dar și o colecție substanțială de gravuri de reproducere, stampe japoneze și tablouri ale prietenilor, primite la schimb cu propriile pânze.
Pentru câteva luni, începând din toamna anului 1886, lucrează în atelierul-școală al lui Fernand-Anne Pietre, supranumit Cornon, unde îi întâlnește pe Henri de Toulouse-Lautrec, Émile Bernard și Lucien Pissaro, alături de care va expune la Café du Tambourin și la Restaurant de Chalet, dezbătând intens chestiuni de artă. În paralel, pictează peisaje citadine alături de Paul Signac, alternându-le cu portretizarea unor apropiați precum Julien Tanguy (faimos comerciant de materiale de pictură) sau Agostina Segatori, proprietara cafenelei-galerie de artă și amantă pasageră. În sfârșit, pentru prima oară la 33 de ani, la Paris începe să picteze autoportrete.
În mai puțin de patru ani, Vincent van Gogh s-a auto-reprezentat în cel puțin 35 de tablouri, performanță comparabilă doar cu cea a lui Rembrandt van Rijn, ale cărui autoportrete acoperă însă un interval de patru decenii. Abordează acest subiect stimulat de contactul cu arta recentă (impresionismul, divizionismul, simbolismul), dar și cu cea a vechilor maeștri, pe care îi studiază la Luvru sau la Musée du Luxembourg. De altfel, se poate observa caracterul sistematic al acestei antreprize, mai cu seamă în etapa pariziană, în care se concentrează 27 dintre cele 35 de autoportrete.
Cu două excepții, tablourile din această etapă sunt executate într-o schemă compozițională simplă – bust fără mâini în semiprofil –, complicată în unele cazuri de accesorii precum lavaliera, pălăria de fetru sau de paie sau pipa. Privită ca ansamblu, seria relevă un intens laborator de experimente picturale desfășurate contrastant într-o configurație grafică standardizată, a cărei repetitivitate poate fi explicată prin nevoia de ancorare într-un mediu – Parisul – nefamiliar și epuizant.
Rând pe rând, Van Gogh își modifică stilul și cromatica, de la o împăstare liberă dar uniformă și culori sumbre până la pensulații fulgurante și intensități cromatice, trecând prin varii formule – impresionistă, japonizantă, neo-impresionistă etc. – în căutarea febrilă a propriului limbaj.
Insistența asupra autoportretizării, departe de a fi explicabilă doar prin dificultățile financiare și lipsa modelului, echivalează mai curând cu o formă de retragere solitară în sine. Totodată, scrutarea propriului chip în relație cu pluralitatea de metode artistice disponibile atunci la Paris probează o unică, fascinantă, împletire între viață și artă.
Un autoportret complex, la despărţirea de Paris
Într-un mod mai degrabă simbolic decât factual, se poate considera că despărțirea lui Vincent van Gogh de Paris, în februarie 1888, este marcată de ultimul și cel mai complex autoportret (il. 1), pictat în chiar săptămânile – și zilele – precedente, în care pare să fie distilată întreaga experiență formativă de până atunci. Ca în niciun alt autoportret, suprafața picturală este elaborată secvențial, fundalul – mat, dens, cu o materialitate vâscoasă – contrastând deopotrivă cu chipul „modelat” în tușe impresioniste și cu halatul de lucru, tratat într-un mod poantilist.
Tabloul este evocat, de altfel, în corespondența cu sora sa Willemina, în iunie-iulie 1888, artistul remarcând asemănarea propriului chip cu capul Morții din romanul De kleine Johannes, publicat cu un an înainte de Frederik van Eeden: „Un obraz roz-gri, cu ochi verzi, păr cenușiu, fruntea brăzdată; în jurul gurii, o barbă rigidă, foarte roșie și încâlcită, buzele încă pline, o bluză albastră, din pânză ordinară, și o paletă cu galben, cinabru, verde veronese, albastru de cobalt – pe scurt, cu toate culorile în afară de portocaliul bărbii.
Ai să-mi spui că asta ar fi aidoma chipului morții din cartea lui Eeden, sau așa ceva – foarte bine, s-a potrivit să fac o figură asemănătoare – și nu e deloc ușor să te pictezi pe tine însuți. În orice caz, e altceva decât o fotografie. Și, vezi, tu, asta e ceea ce, înainte de orice, ne oferă, după părerea mea, impresionismul: faptul că nu ești banal și că datorită lui tinzi spre o mai profundă asemănare decât fotograful”.
Strategie de autovalidare
Spre deosebire de autoportretele anterioare, Van Gogh s-a înfățișat pe sine ca pictor, îndărătul unui șevalet, cu paleta și pensulele încărcate de culori. Concentrat, cu o mină împietrită, „mortuară”, reflectându-se în privirea spectatorului, lucrează la însuși tabloul în care se auto-figurează.
Această strategie, complexă în simplitatea ei manifestă, este centrată pe legitimarea atelierului – în epoca anulării lui și a pictării în exterior – și pe tradiția auto-reflexivă a artei.
Fragmentul face parte din articolul „Vincent van Gogh. Autoportret ”, publicat în numărul 256 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.
