Cursa de 24 de ore de la Le Mans: cum a luat naștere o competiție legendară / FOTO

Pentru orice iubitor al automobilismului orașul Le Mans, din vestul Franței, este sinonim cu cea mai renumită și longevivă cursă de anduranță din lume - ”24 Heures du Mans”. Anual în luna iunie, piloții și producătorii de automobile se întrec într-o competiție al cărei obiectiv este obținerea unui echilibru cât mai bun între viteză și capacitatea mașinii de a rula o zi întreagă fără defecțiuni. Însă puțini știu că nașterea acestei curse în 1923 are la bază o idee pe cât de simplă pe atât de inovativă în epocă: Creerea unui circuit dedicat mașinilor de serie în care nu doar viteza contează cât mai ales rezistența și anduranța mașinii.

Finalul Primului Război Mondial aduce cu sine o renaștere a industriei automobilistice europene și reapariția curselor de mașini. De această dată însă competițiile automobilistice sunt dominate de mărcile germane și italiene în dauna celor franțuzești, iar noul centru european al lumii automobilistice este reprezentat de orașul italian Brescia.  

În acest context, Georges Durand (foto dreapta), președintele ACF (l’Automobile Club de France) și secretarul general ACO (l’Automobile Club de l’Ouest), care organizase în 1906 și 1911 un circuit de viteză în regiunea Sarthe, dar și Salonul Automobilistic de la le Mans din 1912, vine cu o idee nebunească pentru aceea epocă: să creeze un nou tip de competiție auto, o competiție ambițioasă și inovatoare față de cele deja existente, o cursă care să dureze 24 de ore și care să pună regiunea Sarthe și orașul Le Mans pe harta principalelor evenimente automobilistice.

Astfel, în 1922, cu ocazia Salonului Automobilistic de la Paris, Durand s-a întâlnit și a discutat cu două somități ale curselor de mașini din acele vremuri: Charles Faroux directorul revistei La Vie Automobile (apărută începând cu 1903),una dintre cele mai vechi și mai mari publicații europene dedicată industriei auto, și cu Émile Coquille, directorul filialei franceze a producătorului de anvelope și roți Rudge-Whitworth pe care l-a convins să investească 100 000 de franci în noul proiect.

Faroux a propus ca noua competiție să fie rezervată exclusiv mașinilor de serie, în opoziție cu majoritatea curselor de viteză organizate atunci la care participau automobile sport special adaptate pentru astfel de întreceri, iar Coquille a insistat ca circuitul să permită producătorilor auto să își perfecționeze mașinile. Ideea unei curse de 24 de ore li se părea celor trei nu doar atractivă dar și provocatoare. Un circuit de 24 de ore? Ce probleme de securitate și siguranță ar implica o astfel de cursă? Cum se vor comporta frânele sau pneurile? Dar mai ales se va impune o astfel de competiție?

Deși o noutate în Europa, curse de 24 de ore au mai fost organizate în Statele Unite ale Americii între 1905 și 1907 la Columbus-Ohio, Chicago, Detriot și Morris Park – New York, însă s-a renunțat la ele destul de repede din cauza numărului mic de concurenți.

O cursă ca un centru de testare

O problemă importantă a automobilelor în epocă era lumina slabă a farurilor, ori o cursă desfășurată inclusiv în timpul nopții avea să îi oblige pe constructori să inoveze. „Le Grand Prix d’endurance du Mans – coupe Rudge-Whitworth” , așa cum avea să se numească inițial noul circuit, marchează nu doar apariția primei curse automobilistice de 24 de ore din Europa, cât mai ales a unei noi filosofii automobilistice centrată în jurul tuturor capacităților tehnice ale mașinii și nu doar a vitezei.

Practic marea idee a celor trei inițiatori era ca noua competiție să aibă rolul de centru de testare și inovare pentru modelele de autovehicule produse în serie. Dacă în spatele curselor de viteză din epocă nu se afla decât dorința de competiție a piloților și echipelor, un circuit de anduranță avea să aducă în prim plan și o concurență a producătorilor de automobile în ce privește ameliorarea capacităților tehnice ale mașinilor pe care le lansează pe piață, și în special a dispozitivelor de siguranță: faruri,frâne, rezistența roților, direcție, autonomie, realimentare și până la rezistența motorului.

Care avea să fie traseul noului circuit? Durand, va relua triunghiul Le Mans-Saint-Calais-La Ferté-Bernard, pe care îl utilizase prima oară în concursul de viteză din 1906, un traseu care pleca din periferia Les Raineries și continua până la intrarea în orașul Le Mans, unde după un viraj strâns de peste 120 de grade, urmărea drumul național 158 (către Tours) în linie dreaptă aproximativ 8 km până în comuna Mulsanne, pentru a reintra pe drumul comunal către Les Raineries printr-un alt viraj de această dată la 90 de grade. Circuitul cuprindea în total 17,262 km (vezi harta), îmbinând deopotrivă liniile drepte cu zonele de serpentină, drumuri pavate și drumuri rurale pietruite.

După ce proiectul a fost prezentat autorităților departamentale din la Sarthe data competiției a fost stabilită pentru week-end-ul 26-27 mai 1923, iar prețurile pentru public erau progresive: 15 franci pentru un loc în boxe, 20 pentru unul în tribune și 25 pentru loje.

Afișul de promovare a primei curse de 24 de ore de la Le Mans, din 1923, expus la ”Le Musee des 24 Heures” (foto: Flickr / David Merrett)

Selecția mașinilor s-a făcut după următoarele criterii: fiecare constructor a trebuit să propună directorului cursei, Charles Faroux și juriului său, 10 modele de mașini din catalogul comercial propriu, având 4 locuri pentru o cilindree mai mare de 1100 cm3  și două locuri pentru cele mai mici. Echiparea minimă trebuia să cuprindă o caroserie turism, scări, faruri, semnalizatoare, oglindă retrovizoare, claxon. Ulterior, juriul  avea să aleagă două sau trei modele de mașini care urmau să intre în competiție. În total, 18 producători (16 francezi, unul englez și unul belgian) au participat la prima ediție a Grand-Prix-ului; printre ei amintind Bentley, Excelsior, Chenard-Walcker, Delage, Bignan, Amilcar, Rolland-Pilan și Lorraine.

În egală măsură, competiția urma să se desfășoare după un regulament strict care cuprindea printre altele: obligația realizării unui număr minim de km și tururi pentru fiecare concurent în funcție de cilindreea mașinii, cântărirea mașinii, realizarea schimbului de piloți, schimbarea roților și pneurilor dar și realimentarea mașinii în anumite limite de timp, etc. De asemenea fiecărui concurent avea să i se atribuie un număr ce urma să fie inscripționat pe mașină și o culoare stabilită de ACF: albastru pentru concurenții francezi, roșu pentru italieni, galben pentru belgieni, verde pentru englezi și alb pentru americani. Mașinile urmau să plece de la start aliniate în două coloane (pe o parte numerele pare pe cealaltă numerele impare) în ordine descrescătoare a cilindreei.

Nu lipseau și reguli pe care astăzi le-am considera amuzante, de exemplu, fiecare echipaj era obligat ca pe spațiul copilotului să aibă „instalat” un sac de nisip sau o bară de plumb pentru a echivala cu greutatea unui al doilea om. Nerespectarea regulilor puteau aduce amenzi de până la 10 000 de franci sau chiar descalificarea. În final la startul competiției s-au aliniat 33 de mașini, din care 30 aveau să termine cursa.

Trebuie spus că, deși mașinile din acea perioadă erau la ani lumină de bolizii pe care îi știm astăzi, deja un concept nou în lumea automobilistică apăruse: aerodinamica mașinii. E de ajuns să vedem caroseria unui Bugatti Ettore Tank Type 32 (foto dreapta) mașină de curse ce avea să își facă apariția în circuitele de viteză în 1924 ca să ne dăm seama de schimbare; e prima mașina care înglobează roțile în structura vechiului.

Prima ediție: anduranță pe o ploaie torențială

În prima linia a startului două mașini belgiene Excelsior urmate de o Lorraine. Surpriza însă abia acum urma să vină. În momentul în care Charles Faroux dădea startul cursei, cerul de la Le Mans era complet întunecat și o ploaie torențială însoțită de grindină a început să cadă. În doar câteva minute întreaga pistă era acoperită de un strat gros de gheață iar ceea ce ar fi trebuit să fie o cursă pe pavaj și pietriș semăna acum cu un traseu off-road.

Astfel primul tur a aparținut mașinilor Rolland-Pilan, singurele care dispuneau de o caroserie complet acoperită, dar ,pe măsură ce norii au început să se disipe, cele două mașini Chenard-Walcker, echipajul nr. 9 André Lagache și René Léonard și echipajul nr. 5, Raoul Bachmann și Christian d’Auvergne, s-au apropiat din ce în ce mai mult.

Ajunși pentru a doua oară în linia dreaptă de pe drumul național,  cei doi preiau rând pe rând conducerea, pentru care se vor duela până la final, în ciuda amenințării susținute de mașinile Bignan și Bentley.  De altfel, britanicii de la Bentley aveau să își ia revanșa în anul următor când vor câștiga competiția, ulterior reușind să fie primul producător care își adjudecă 4 victorii consecutive (1927,1928, 1929, 1930).

În cele din urmă victoria a aparținut numărului 9, un Chenard-Walcker în patru cilindrii în linie, 2978 cm3 , echipat cu pneuri Michelin urmat de cel de-al doilea echipaj Chenard-Walcker (foto jos) și de Bignan-ul 11HP Desmo cu numărul 23 al echipajului Paul Gros și Raymond de Tornaco. De altfel, André Lagache și René Léonard aveau să stabilească un nou record mondial, 2.209,536 km parcurși în 24 de ore (un total de 128 de tururi), record realizat cu o viteză medie de 92 km/h. Pe locul patru a sosit numărul 8, Bentley-ul Sport al lui John Duff și Frank Clement, Bentley care avea să stabilească recordul de timp pentru un tur, 9 minute și 39 de secunde cu o viteză medie de 108 km/h.

Cu toate acestea, prima ediție a circuitului avea să cuprindă și un moment amuzant: John Duff (Bentley) a rămas fără combustibil la câțiva kilometri de stația de realimentare, iar regulamentul presupunea că pilotul trebuie să se descurce singur în caz de pană sau lipsă de combustibil, motiv pentru care a alergat până la stand, de unde a împrumutat o bicicletă și două bidoane de benzină cu care s-a întors pentru realimentare.

Apariția unei tradiții

Cursa de 24 de ore de la Le Mans avea să se bucure de un succes răsunător, pe care cei trei organizatori nu s-ar fi așteptat să îl aibă chiar de la debut. Presa franceză dar și cea străină a scris laudativ despre eveniment, iar producătorii de autovehicule și componente au găsit un prilej bun să își facă reclamă pe baza rezultatelor de pe circuit.

Ediția din 1924 , câștigată de Bentley, avea să aducă schimbarea datei cursei în a doua jumătate a lunii iunie (dată care a rămas până azi), dar și mai mulți producători, precum Bugatti sau Alfa Romeo, la linia de start. Astfel Grand Prix-ul francez avea să devină o tradiție, care va fi întreruptă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial doar pentru a fi reluată în 1949.

În egală măsură, filosofia testării exclusiv a mașinilor de serie pe un circuit de anduranță avea să se mențină până la finalul anilor ’50 când își vor face treptat apariția și mașinile prototip special adaptate pentru cursele de anduranță. Tot în respectiva perioadă mașinile au început să fie selectate și să concureze în categorii diferite, ceea ce aveau să devină actualele „clase”: LMP1, LMP2 - mașini prototip și GTE Pro și GTE Am - mașini Grand Tourer. De altfel, chiar și azi mașinile din clasele GTE sunt modele adaptate ale mașinilor sport produse în serie.

Recorduri și cifre ale Grand-Prix-ului Le Mans din toate timpurile:

• Viteza maximă pe pistă: 405 km/h (Roger Dorchy/WM-Peugeot în 1988)
• Distanța maximă parcursă în 24h: 5.410 km ( Romain Dumas/Timo Bernhard/ Audi în 2010)
• Cele mai multe victorii (pilot): Tom Kristensen - 9 victorii (Porsche/Audi)
• Cele mai multe victorii (producător): Porsche – 19
• Cele mai multe victorii (automobil): Audi R8
• Câștigătorul ultimei ediții (2018): Fernando Alonso/ Toyota (TS050 Hybrid)
• Cel mai grav accident: 11 iunie 1955/ 84 de morți

Sursă: Revista ”Historia”, ediția franceză, iunie 2018