Vasile Lascăr - părintele Poliției Române Moderne

Liberalul Vasile Lascăr (1852-1907) a fost ministru de interne în perioada 21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897 și 22 noiembrie 1902 – 13 decembrie 1904. În această înaltă demnitate, s-a dovedit un reformator și un vizionar. Având cunoștințe despre serviciile polițienești franceze, austriece și belgiene, beneficiind de sprijinul primului-ministru Ion I.C.Brătianu, și remarcând concesiile făcute până atunci ideii de reformă în Poliție, el a conceput după principii moderne o lege destinată acestui important corp profesional.

Întreaga activitate politică a lui Vasile Lascăr este demnă de laudă. Dar amintirea lui rămâne strâns legată mai cu seamă de năzuința hotărâtă de a moraliza și moderniza poliția noastră. După dezbateri aprinse, la 1 aprilie 1903, ministrul a obținut votul parlamentului asupra „Legii privind organizarea Poliției Generale a Statului”, la proiectul căreia a lucrat mult timp. Introducerea noului într-o instituție anchilozată și complexă s-a făcut tocmai de el, aflat în apusul vieții, dovedind că, uneori, vârstnicii se arată mai reformatori decât cei tineri. A murit la 23 martie 1907 și la doar 55 de ani a lăsat ceva la care trebuie să luăm aminte.

Trecutul luminează prezentul

Tatăl lui Vasile Lascăr a fost serdarul Manolache (Emanoil) Lascar, despre părinții căruia nu avem nicio știre. Potrivit celor consemnate de Mariu Theodorian-Carada, un apropiat al lui Vasile Lascăr, Manolache Lascar venise la Târgu-Jiu prin 1842 și rămâne văduv, după ce fusese căsătorit cu o Bălăceancă. Se recăsătorește cu fiica slugerului Dumitru Urdăreanu, Raluca. Manolache vorbea franceza și știa mai multe graiuri orientale.

Posibil să fi fost levantin, iar alții i-au găsit origini în nobilimea franceză. Președinte al tribunalului, avocat, mare proprietar și agricultor, se stinge la 1877 de bătrânețe. Din căsătoria cu Raluca Urdăreanu au rezultat patru copii: Anica, Constantin, Alexandru și Vasile și cu toții au învățat la școli în Craiova. Așadar, Vasile era mezinul și s-a născut la 7 noiembrie 1852, după unii în comuna gorjeană Șomănești, după alții la Târgu- Jiu. Vasile – cel mai cuminte – a învățat la Târgu-Jiu, la școala bătrânului Stancovici, apoi face liceul la Craiova. Era un băiat slăbuț, mijlociu de statură, cu o privire ce trăda inteligență.

Vasile Lascăr. Portret de Costin Petrescu, 1904

În 1871-1872 era elev în clasa a VII-a și avea note slabe la științele exacte, mai bune la istorie, geografie, științe naturale, religie, franceză și germană. În toamna anului 1872 se înscrie la Facultatea de Drept din Paris, unde studiază 5 ani. Totodată, ia lecții de contabilitate,iar la Sorbona de filozofie. Mergea uneori la Versailles, unde asista la lucrările Adunării Naționale. După licență se întoarce la Târgu-Jiu, se înscrie în miliție, apoi va intra în barou, fiind un avocat de mare reputație. Totodată, se va preocupa de moșiile părintești, casele familiei fiind pe malul Jiului.

Ca avocat a făcut parte din Consiliul disciplinar al avocaților și a pledat în marile procese ale vremii: un caz de omor deosebit de grav din Vâlcea, procesul moștenirii averii lui Mihai Vodă Sturdza, procesul ctitorului bisericii Sf. Ilie din Craiova.

În Partidul Național Liberal

În 1878 este ales în Consiliul Județean și când abia împlinise 26 de ani e numit de guvern, dintre consilierii aleși, primar al Târgu- Jiului. Se minunează măcelarii și brutarii când noul primar le trimite înapoi ploconul zilnic, într-un orășel în care edilitatea și cinstea nu prea existau.

A mai fost primar al Târgu Jiului între 1883 și toamna anului 1884, când se mută în București, după ce, cu un an înainte intrase în parlament. De acum poate fi socotit printre fruntașii Partidului Național Liberal.

Într-un discurs susținut în Camera Deputaților în 1898, răspunzând unei interpelări a lui Nicolae Fleva asupra politicii generale a guvernului, Lascăr amintea despre cei care compară partidul cu o pădure. Dacă nu tai copacii bătrâni n-au loc vlăstarele tinere. În aceeași măsură nu-i bine nici când smicelele rămân singure în bătaia crivățului, ori când socotesc că lumea începe de la ei. Se găsesc similitudini și cu profesia de polițist.

Casa în care a locuit o vreme Vasile Lascăr: Calea Victoriei nr.129.

Într-una din vizite, Theodorian-Carada a observat într-un ungher al biroului lui Lascăr un pachet de documente care demonstrau originea nobilă, franțuzească a lui Lascăr. Le aruncase într-un colț și nu a făcut niciodată referire la acele documente ale arborelui său genealogic.

L-a auzit declarând că noblețea obârșiei nu este decât o simplă prezumție de bună educație. Cu toate acestea, era conștient de importanța boieriei. Odată, i-a replicat în parlament unui coleg prea îndrăzneț: „Nici nu mă gândesc că sunteți boier…” El considera că noi, românii, trebuie să constituim încă de atunci un element de ordine și stabilitate în Europa.

„Reînnoiesc aproape tot personalul polițienesc. Mătur cu mătura mare”

La 17 februarie 1887 vorbește în parlament despre poliția comunală. În țară „siguranța publică lasă mult de dorit”. În comunele rurale „nu există nici polițai nici comisar de poliție și primarul face și poliția comunei și poliția statului. […] În orașe – se întreba Lascăr – e bine ca primăria să aibă poliția, cu comisari, cu sergenți și cu agenții săi”, iar statul să aibă poliția cu aceeași alcătuire?

El propunea unirea acestora. La 21 mai 1902 Lascăr reia conducerea Ministerului de Interne, după ce refuzase de două ori, rezistând cu tărie până când i s-a spus că „a refuza în împrejurările de față ar fi să dezertez de la îndeplinirea unei mari îndatoriri ce am către țară”.

Combate modificările aduse de conservatori legii poliției generale, căci primind în poliție chimiști, teologi și militari credea că se coboară nivelul cunoștințelor cerute funcției polițienești. Dar un ministru este eficient în măsura în care se înconjoară de ajutoare capabile. Suit în scaun, Lascăr încredințează Prefectura Poliției Capitalei, cea mai mare instituție polițienească a vremii, „unui bărbat calm, muncitor și lipsit de patimă”, Ion G. Saita (1862-1914), care va fi prefect al Poliției Bucureștilor în perioada 3 decembrie 1902 – 21 decembrie 1904.

Adversar al cultului personalității, printre primele măsuri ale prefectului este și aceea de a ordona înlăturarea din birouri a tablourilor înfățișând pe predecesorii săi, „ca netrebuincioasă ființa lor pe zidurile birourilor Poliției” [1]. Potrivit lui G.Costescu, Saita a fost „cel mai destoinic reformator” [2]. Caracteristicile perioadei sale de prefectoriat sunt austeritatea, judicioasa cheltuire a banului public și seriozitatea, în contrast cu cel ce-i va urma, prințul corupției, Dimitrie Moruzzi. De fapt, trebuiau înlăturate urmele unei moșteniri ce mergea până la Regulamentul Organic.

„În marele și inteligentul lui patriotism simțea cum scăderile de ordin moral sunt o piedică la dezvoltarea normală a statului”. După el, aplicate cu strășnicie, legile pot îndrepta moravurile. Primarilor le spune „să facă trebile locuitorilor și ale statului, iar nu pe ale cluburilor politice”. [3]

Își botează proiectul „Legea pentru organizarea Poliției Generale a Statului” și așa va rămâne, dovadă a solidității argumentelor sale. Potrivit acestui act normativ, polițiștii sunt adevărați magistrați. Ei nu mai sunt agenți electorali, bătăuși, neștiutori de carte, instabili în funcții, ci doctori în drept, licențiați, bacalaureați ori cu simplă școală, pentru cei în funcții mici. Discursul său din Senat (25 ianuarie 1903), consacrat dezbaterilor parlamentare pentru promovarea Legii Poliției este tăios și la obiect [4].

Prima pagină a Legii Poliției (1903)

„Noi cerem polițiștilor condițiuni severe de capacitate și moralitate și vom căuta să nu încredințăm siguranța statului și liniștea publică în mâinile unor oameni care nu merită această încredere. Amestecul administrației în politică este o calamitate. Nu facem nici poliție cumsecade, nici poliție bună, stricăm toate moravurile!”

Într-o altă cuvântare rostită pentru a-și argumenta opera, Lascăr spunea:

„Să facem toate sacrificiile pentru a scoate Poliția din luptele politice, oricât de mari ar fi ele; trebuie să facem ca Poliția să fie în adevăr pavăza ordinei și a siguranței statului” [5].

Dorea să asimileze funcționarii polițienești cu magistrații, dând exemplu unui D. Iulian, care, în mod cât se poate de firesc, a ajuns consilier la Înalta Curte de Casație, venind din rândul personalului Prefecturii Poliției Capitalei. La 23 decembrie 1903 scria fiilor săi:

„Acum sunt mai liniștit, fiindcă reforma poliției și legea electorală au dat rezultate foarte bune. Voiu isbuti, cu toate dificultățile ce întâmpin. […] Deocamdată aplic cu mare energie legea poliției. Am pus de s-au făcut inspecții tuturor polițiilor din țară și pe baza rapoartelor ce mi s-au prezentat reînnoiesc aproape tot personalul. Mă ajută mult la această lucrare și vacanțele; lumea lipsind la băi și prin munți, sunt mai puține interveniri pentru menținerea celor incapabili și necinstiți. Mătur cu mătura mare; în provincie aproape totul este de măturat”.

În martie 1904, toți polițiștii aflați în serviciu au dat examen de capacitate. Cei care l-au luat au devenit inamovibili. A intrat în vigoare un regulament pentru funcționarea unei autorități disciplinare și pentru ținerea examenelor de aptitudini și capacitate. Este un moment istoric, demn de a fi consemnat. Astfel, dintr-o „organizație de putere a partidelor politice”, Vasile Lascăr a transformat Poliția „într-o corporațiune demnă de încredere, înzestrată cu toate atribuțiunile necesare”, așa cum aprecia în 1923 dr. V.Popp [6].

„Vă voiu spune numai că am scris în capul programului: Domnia legilor!” [7]

S-a preocupat de reorganizarea Ministerului de Interne și de controlul administrării averilor bisericești, care atunci depindeau de Ministerul de Interne. A silit prefecții să lase politica și să se preocupe de administrație, intrând în conflict chiar cu proprii colegi de partid, obtuzi și fără viziune, incapabili să treacă peste interesele mărunte, ale bisericuțelor politice. La 29 ianuarie 1903 declara:

„Orice alte reforme am face, oricât de bune și folositoare ar fi ele, ar fi de prisos dacă n-am avea garantată mai întâi ordinea publică și siguranța în interiorul statului (…), cum voiți domniilor voastre să se dezvolte societatea și să se întărească un stat, dacă nu este mai întâi garantată ordinea publică și siguranța națională (…), când este vorba de ordinea publică și siguranța interioară a statului, deosebirile dintre partidele politice ar trebui să dispară”.

„... agenți electorali de forța agenților noștri polițienești”

Ca să distrugă pepiniera agenților electorali, desființează poliția comunală, o lovitură dată politicianismului. În fața protestelor declară că nu și-a pierdut nici curajul, nici sângele rece, fiindcă reforma „este de mare folos pentru orașele noastre”. Legea de organizare a poliției generale „nu-i dete mai puțin de lucru”. Agenții electorali cu care erau împănate polițiile se agitau. Primește chiar scrisori de amenințare. Opoziția și colegii deopotrivă „se cutremură la ideea că inamovibilitatea funcționarilor polițienești le scoate din mână instrumentul cu care își mențin pe unii dintre partizani”.

La peste două decenii, polițistul I. C. Rallet avea să scrie cu privire la această stare de fapt: „Fiecare guvern venea cu polițiștii săi de ocazie. Înțelege oricine ce cultură profesională aveau acei oameni…”.

Lascăr face portretul comisarului de poliție agent electoral și citește petiția unuia care cerea și el o funcție polițienească, un oscior de ros, pentru că „la ultimele alegeri a votat de 17 ori în aceeași zi cu cărțile a diferiți alegători, din ordin superior. […] Nu e țară în lume unde să fie niște agenți electorali de forța agenților noștri polițienești”.

De aceea – considera el – nu avem administrație, nu știm cine vine și iese din țară, criminalii rămân nedescoperiți, siguranța publică e în plata lui Dumnezeu. În discursul rostit la 16 decembrie 1902, cu privire la desființarea poliției comunale, Lascăr spunea că, chiar de la depunerea proiectului „am fost atacat cu violență și de adversari și de amici”.

Potrivit legii de până atunci, exista o confuzie de atribuții, măsurile de poliție comunală interferau cu cele ale primarului, care aveau ca obiect: igiena și salubritatea, siguranța circulației, asigurarea aprovizionării cu articole de primă necesitate, asigurarea mijloacelor de transport în comun, paza contra incendiilor, a epidemiilor, stârpirea animalelor vătămătoare, asigurarea calității mijloacelor de măsurătoare ș.a. În special măsurile de salubritate nu prea erau puse în practică. În realitate, poliția comunală era alcătuită din „cuiburi în care s-au adăpostit toți bătăușii”.

Numărul agenților de poliție era foarte redus. De exemplu, în București, la o suprafață de 5600 ha, existau doar 36 de agenți, în Călărași la 145 ha existau 21 de agenți, în Brăila la 602 ha existau 10 agenți, în Ploiești la 2000 ha doar 8 agenți, în Târgoviște la 430 ha niciunul, în Iași doar 4! În București existau 425 de guarzi, în Iași 117, în Ploiești 43. În conformitate cu legea de până atunci, poliția comunală nu intervenea decât la cererea primarului.

Aceasta pentru a păsui pe favoriți și a pedepsi cu asprime pe adversari. Vasile Lascăr aducea și argumentul european: la Paris, Bruxelles, Berlin nu existau două poliții. În ședința senatului din 25 ianuarie 1903 Lascăr se referea și la faptul că, la o frontieră de 2000 de km, cu 75 de trecători, numai la 14 existau posturi de poliție și acestea deservite de către un agent, „o adevărată glumă”, cum avea să spună ministrul.

Cât despre poliția din orașe, tot potrivit lui Vasile Lascăr, ea se compunea din „oamenii pe cari partidele politice neputând să-i căpătuiască altfel, îi bagă în serviciul poliției”. Grija de căpetenie a comisarilor și a agenților de poliție „e să rupă afișele adversarilor, să se ducă la alegători și să-i amenințe că dacă nu vor vota cu guvernul, le va încheia procese-verbale de contravenție” în vreme ce măsurile de poliție propriu-zisă „sunt lăsate în plata Domnului”.

Personalul superior polițienesc era exagerat de numeros – cel al sergenților era mic și „plătiți mizerabil”. La țară, poliția se făcea „de niște nenorociți de țărani, cari, după o muncă de toată ziua la câmp, sunt chemați să vegheze toată noaptea”. El cerea tinerilor să intre în rândurile poliției, pentru că „toate ramurile de administrațiune publică au făcut progrese, numai poliția și administrația au rămas pe loc”.

Era un spectacol scandalos, „ca îndată ce vine un guvern la putere, să dea tot ce era sub celălalt partid afară”. Nu găsiți similitudini cu perioada de după 1989? „Aș dori – mai spunea Lascăr – ca legea să fie așa întocmită, încât chiar domnul general Manu, când va veni la putere, să se jeneze de a o desființa”.

Istoria învățătoarea vieții

În seara zilei de 22 martie 1907, Vasile Lascăr a trecut la cele veșnice, având grijă înainte să primească Sfânta Împărtășanie [8]. Nu mult după el, la 27 iulie, se stingea în casa de la Câmpina, cel mai mare pictor al nostru, Nicolae Grigorescu. A fost înmormântat în cimitirul Bellu – ortodox. O statuie situată pe strada bucureșteană ce-i poartă numele are înscris pe soclu frumoasa deviză sub care a condus Internele: „Voiesc să fac din administrație o a doua magistratură”.

La o distanță de un veac de la moartea sa, constatăm că acest ambițios deziderat nu a fost nicidecum îndeplinit. La inaugurarea statuii, Emil Costinescu a spus:

„Această frumoasă inteligență, pusă în serviciul unor înalte aspirațiuni, s-a stins deodată, tocmai atunci când ajunsese la maturitatea și autoritatea care înlesnește realizarea ideilor coapte prin cugetare și experiență”.

Statuia lui Vasile Lascăr de pe strada cu același nume

El nu a apucat să dea cetății tot ceea ce putea mintea și brațele lui. Posteritatea nu l-a dat uitării. În 1927, la împlinirea a 20 de ani de la moartea lui, la biserica Amzei s-a ținut un parastas de pomenire. Au participat: Octavian Goga (ministrul de Interne), Constantin Argetoianu (fost ministru de Interne), Gheorghe Tătărescu și Ion C. Anastasiu (foști subsecretari de stat la Interne), mitropolitul Pimen al Moldovei, C.Dimitriu (fost secretar de stat), Iancu Panaitescu, fost senator, fost director al Siguranței Generale, G. Corbescu și G.Petrescu (foști prefecți ai Poliției Capitalei), directorul Eugen Cristescu, numeroși polițiști și simpli sergenți de oraș.

În cuvântul său, Gheorghe Tătărescu a spus:

„Cu drept cuvânt, Vasile Lascăr este revendicat ca cel dintâi dezrobitor al funcționarilor administrativi și era firesc ca gândul de recunoscătoare amintire să ne adune aici, să fi pornit din inițiativa acelor străjeri ai ordinii publice și siguranței statului, din care Vasile Lascăr voia să facă o a doua magistratură”.

O gardă de vechi polițiști a depus o coroană de flori la cavoul său. Pe panglică se afla scris: „Amintire recunoscătoare fostului ministru de Interne Vasile Lascăr”. În alocuțiunea sa, inspectorul Vasile Dașchevici a reliefat drumul anevoios străbătut de Poliție până la Vasile Lascăr, de la „asiatică venalitate” la adevărată reformă [9]

„Vasile Lascăr – scria Nicolae Iorga – a fost chemat să conducă departamentul cel mai primejdios și mai gingaș (…). A fost un foarte bun ministru de Interne, aspru cu funcționarii care nu-și făceau datoria. Fără brutalitate și fanfaronadă, a știut să fie tare. Fără șiretenie și mici meșteșuguri, s-a priceput să fie amabil cu toți. A fost avocatul care nu se cobora la meschinării, avocatul cinstit care nu falsifica și nu arunca praf în ochi. Elocvența aceasta plăcută, distinsă, și-a strămutat-o și în domeniul politicului, unde era tot așa de greu să-l încurci în argumentație” [10]

Generalul Ion P. Suciu îl considera pe Vasile Lascăr „printre marii bărbați de stat care au condus Ministerul de Interne, un vizionar și deschizător de drum în istoria acestuia și a instituțiilor care-l compun, în mod deosebit Poliția”. În semn de prețuire, din anul 1993, Școala de agenți de poliție din Câmpina îi poartă numele. La 28 august 2008, urmașii lui Vasile Lascăr, stabiliți în Franța [11] au vizitat instituția de învățământ de la Câmpina, rămânând plăcut impresionați de cinstea acordată ilustrului lor strămoș. Am avut și eu onoarea de a vorbi despre Vasile Lascăr și nu pot spune cât de copleșit am fost de personalitatea celui pe care-l putem numi „Părintele Poliției Române moderne”.

„Istoria e judecata de apoi în prima instanță”, scria M. Theodorian-Carada. După ce a răposat, despre fostul ministru se spunea prin diverse medii: „De trăia Lascăr, lucrurile ar fi stat azi altfel”. Astăzi, constatăm că dezideratele lui Vasile Lascăr au rămas neîndeplinite. Administrația n-a fost scoasă de sub influență politică, iar reforma Poliției, începută în 1903, nu s-a finalizat nici după o sută de ani.

NOTE

1 G.A.Tacid, Prefecții Poliției Capitalei (1859-1905), Stabilimentul Grafic Albert Baer, București, 1905, p.30.
2 G.Costescu, Bucureștii vechiului regat, ediție G.Gabrea, Ed.Capitel, București, [2004], p.296.
3 M.Theodorian-Carada, Vasile Lascăr (1852-1907), București, 1914, p.32..
4 F.Șinca, Din istoria Poliției Române, vol.I. Între onoare și obediență, București, RCR Print, 2006, p.283.:
5 E.Bianu, Ordinea obștească. Îndreptar profesional în știința polițienească, București, f.e., 1938, p.62..
6 F.Șinca, Din istoria Poliției Române. Vol.II. În anul integrării europene, București, RCR Print, 2007, pp.88-89..
7 V.Lascăr, Discurs rostit în ședința Camerei de la 4 martie 1898, cu ocazia interpelării făcută de dl.Fleva asupra politicei generale a Guvernului, București, Tipografia „Corpului didactic C.Ispășescu & G.Brătănescu, p.12.
8 M.Theodorian-Carada, op.cit., p.127.
9 Paza. Revista polițienească, decembrie 1937..
10 C.Gheorghe, M.Șerbu, Miniștrii de Interne 1862-2007, București, Ed.MIRA, 2007, p.131..
11 Este vorba de Victoria Predelanu, sora Olimpiei M. Lascăr (1914-2006), aceasta din urmă soția generalului Mihail C. Lascăr (1889-1959), nepotul lui Vasile Lascăr și de Eugenia Ionescu, nepoata Olimpiei Lascăr.