Toussaint Louverture, sclavul ajuns general, care a condus Revoluția Haitiană

Francois-Dominique Toussaint Louverture (cunoscut mai simplu ca Toussaint L’Ouverture/ Louverture sau după primul său nume Toussaint de Breda) a fost un sclav, devenit după eliberarea sa, general și om politic franco-haitian, care a condus Revoluția Haitiană, desfășurată între 1791-1802, în urma căreia, insula Saint Domingue a fost eliberată de sub stăpânirea francezilor, schimbându-și numele în Haiti și devenind primul stat liber din zona Caraibelor. Acesta s-a născut în 1743 și a murit în 1803.

O pictură de epocă reprezentându-l pe Toussaint L’Overture

(Sursă: https://www.thefamouspeople.com/profiles/toussaint-louverture-5671.php

I.Copilăria și tinerețea lui Toussaint Louverture - Eliberarea din sclavie

Se știu puține lucruri despre începutul vieții și tinereții lui Toussaint Louverture. Acesta se naște în jurul anului 1743, pe plantația Breda, lângă Cap-Francais (actualmente Cap-Haïtien, în colonia franceză Saint Domingue (statul Haiti de astăzi).[1] Părinții săi, Hippolyte și Pauline mor în 1774 pe această plantație.

Toussaint Louverture a fost, mai întâi de toate, un sclav domestic, cel mai probabil un vizitiu, o profesie adesea rezervată sclavilor creoli (născuți în această colonie).[2] Deja din timpul vieții sale este răspândit zvonul că el ar fi fiul lui Gahou Deguenon, un prinț african al Regatului Allada. Istoricul francez din secolul al-XIX-lea, Antoine Marie Therese Metral relatează că “în anul X (corespunde anului 1802, conform calendarului gregorian), când pierderea lui Toussaint Louverture a fost înregistrată, i s-a reproșat acestuia în ziarele vremii că ar fi descendentul unui rege al Africii (a se vedea ziarele din Vendemiaire[3] și Brumaire[4] din acea perioadă)”.[5] După istoricul Bernard Gainot, acest mit al unei ascendențe regale și-ar putea găsi originea în faptul că Touissant Louverture știa să scrie și să citească, fapt ce îi impresiona și pe ceilalți sclavi. Totuși, Touissant nu a reușit să devină alfabetizat (să aibă capacitatea de a citi și scrie) decât târziu, întrucât în 1779, el declară într-un act că nu știe “nici să semneze, nici să scrie”.[6] Așadar, această educație nu avea nicio legătură cu originile sale.

Totuși, un fapt este clar și anume că Toussaint Louverture a lucrat, mai întâi, ca servitor, sub statutul de sclav pe plantația Breda, situată în orașul Haut-Du-Cap (în nordul insulei) și aparținea familiei lui Louis-Pantaleon de Noe.[7] Louverture era protejatul proprietarului Bayon de Libertat, care îi acordase une liberté de savane (o libertate a savanei), cu alte cuvinte, el beneficia de o libertate de mișcare fără a fi liber, totuși.[8] După istoricii Menier, Gabriel Debien și Fouchard, eliberarea lui a avut loc în 1776. Totuși, această dată este ambiguă deoarece se bazează pe un act care privește un alt om eliberat;așadar, nu știm dacă data indicată îl privește cu adevărat. Din această cauză, dacă e adevărat faptul că în 1776, Toussaint Louverture a devenit un om complet liber, este probabil ca eliberarea sa să se fi petrecut la finalul anilor 1760 sau la începutul anilor 1770. Odată eliberat, el preia patronimul “Breda”, numele plantației pe care fusese sclav.

În 1779, Toussaint Breda (acesta fiind numele lui Touissant Louverture dinainte de revoluție), în vârstă de aproximativ 35 de ani, îi închiriază ginerelui său, Janvier Dessalines”un negru liber la fel ca el, o cafenea în Petit-Cormier, împreună cu 13 sclavi.[9] Printre aceștia se găsea un anume Jean-Jacques, succesorul său (în viitoarea Revoluție Haitiană, care va începe peste 12 ani) și viitorul împărat (al statului liber Haiti, cu numele Jean-Jacques Dessalines), așa cum a descoperit recent istoricul Jacques De Cauna.

Așadar, Toussaint Breda face parte dintre sclavii care cunosc o ascensiune socială considerabilă. În zorii Revoluției Franceze, care va repune sub semnul întrebării ordinea socio-economică, situația sa era una, așadar, destul de confortabilă.

II. Toussaint Louverture și începutul Revoluției Haitiene:alianța cu spaniolii (1791-1794)

La momentul izbucnirii Revoluției Haitiene, Louverture urcase deja în ierarhia socială făcând munci care presupuneau responsabilități din ce în ce mai mari, adeseori supraveghind munca altor sclavi. În semn de recunoștiință, acestuia i s-a acordat libertatea pe când avea 30 și ceva de ani, însă el a decis să rămână pe plantație chiar și după ce și-a obținut libertatea, în partea pentru că i s-au dat 16 hectare de pământ ca să cultive cafea.[10] Nu-și putea imagina o asemenea întreprindere fără a folosi el însuși mâna de lucru a sclavilor, o ilustrare a cât de profund structura conceptul de sclavie lumea din Saint-Domingue. Problema nu putea fi rezolvată la nivel individual;era nevoie de o schimbare sistemică. Dar de unde avea să vină această schimbare?

Două evenimente aveau să aibă consecințe neașteptate pentru acest sistem de sclavie, primul fiind Războiul de Independență American (1776-1783), în urma căreia Cele 13 colonii americane își obțin independența față de Imperiul Britanic), iar cel de al doilea Revoluția Franceză, în urma căreia monarhia este răsturnat în Franța. Dar cum aveau aceste două evenimente, Revoluția Americană și Revoluția Franceză, să influențeze colonia Saint-Domnigue? În rândul coloniștilor din această bogată posesiune franceză se vorbea foarte puțin despre o independență după modelul S.U.A, cu excepția albilor săraci.[11] Iar la început, majoritatea revoluționarilor din Paris nu au adus prea mult în discuție posesiunile franceze de peste ocean, cu excepția reafirmării drepturilor de proprietate, care includeau dreptul de a deține alte persoane umane. Acest lucru servea nu numai intereselor marilor proprietari de plantații, cum era contele Noe, care moștenise plantația Breda de la unchiul său, în 1786, ci și pe cele ale orașelor portuare din sud, cum ar fi Bordeaux, care se îmbogățiseră de pe urma coloniilor.[12]

Totuși ambele revoluții au pus sub semnul întrebării sistemul de autoritate și control care permitea unei populații restrânse de cetățeni francezi să domine o populație numeroasă înrobită alcătuită din africani și persoane de origine africană. Așadar, un prim rezultat al celor două evenimente desfășurate anterior despre care am vorbit și mai sus (Revoluția Americană și cea Franceză) a fost o serie de rebeliuni, începând cu anul 1791, la care Louverture a luat parte. Un al doilea rezultat al celor două evenimente desfășurate anterior a fost că, la începutul acestor rebeliuni (ce se vor cristaliza în Revoluția Haitiană), puterile rivale Franței-mai ales Regatul Marii Britanii și Spania, care controla cealaltă parte a insulei, Santo Domingo (statul Republica Dominicană de astăzi), îi vor înarma pe rebeli și vor declanșa o invazie asupra insulei, iar Louverture va îmbrăca o uniformă spaniolă.[13] Însă puterile străine au pierdut rapid controlul asupra trupelor pe care le înarmaseră și le instruiseră. Louverture, în special, s-a folosit de instructajul și armele pe care le primise pentru a-și crea în cadrul forțelor militare propria armată, extrem de eficientă.[14] Foștii sclavi își creau propria istorie.

Și au făcut-o în cele mai complexe circumstanțe. Pe lângă persoanele înrobite, pe insulă se aflau și oameni de culoare liberi, care dețineau uneori plantații proprii;așa-numiții “mici albi”, coloniști francezi fără proprietăți importante și, desigur, marii proprietari de plantații (Créole era un termen folosit pentru oamenii născuți pe insulă, majoritate albi, dar și unele persoane de rasă mixtă). Pe măsură ce revoluția a continuat, a crescut numărul de maroons, sclavi care reușiseră să fugă de pe plantații și care întemeiau așezări în interiorul țării.[15] Fiecare grup avea propriile interese și se angaja în propriile alianțe schimbătoare. În Franța propriu-zisă, situația nu era mai puțin complicată chiar dacă principalii latifundiari erau aristocrați francezi a căror dominație era acum pusă la îndoială, revoluționarii burghezi înșiși profitau adesea din plin de pe urma coloniilor și nu aveau niciun interes să desființeze instituția sclaviei și exploatarea colonială.

Un mic grup de revoluționari numit “Prietenii negrilor” (înființat în 1780 de doctorul Pierre Brisot) cerea o extinderea a drepturilor cetățenești, dar numai pentru a-i include pe oamenii liberi de rasă mixtă. La această rețea complicată s-au adăugat grupuri de presiune internaționale care urmăreau diverse scopuri.

În Marea Britanie, aboliționiștii cereau abolirea sclaviei, însă priveau cu oroare atacul împotriva monarhului francez. Grupuri vocale din statele New England și New York erau de asemenea în favoarea abolirii sclaviei, dar li se opuneau celor care profitau de pe urma ei, atât în orașele din nord, cât și în statele din sud.[16] Spania, fără discuție monarhistă, a detestat asaltul asupra monarhiei franceze, dar nu a ratat nicio ocazie de a slăbi controlul Franței asupra celei mai profitabile dintre coloniile sale. Toate aceste grupuri sprijineau diverse trupe din Saint-Domingue, uneori cu bani, alteori cu transporturi de arme și uniforme, iar alteori prin debarcarea de consilieri militari, ceea ce a dus la crearea unui mozaic de alianțe în permanentă schimbare.

Louverture și alți lideri și-au dat repede seama că aveau nevoie de aliați pe termen mai lung; o apropiere de Spania, care sprijinea economia bazată pe sclavi și monarhia, era împotriva valorilor fundamentale ale rebeliunii. Între timp, revolta s-a intensificat ca proporții și încredere în forțele proprii , moment în care, în 1793, Louverture a decis să renunțe la vechea sa identitate și la nume, un produs al sistemului de plantații, și să caute o nouă deschidere. Pentru a-și consacra această nouă identitate, el lansează următorul apel:”Frați și prieteni. Sunt Toussaint L’Ouverture, poate că numele meu vă este cunoscut. Am ales să urmez drumul răzbunării. Vreau ca libertatea și egalitatea să domnească în Saint-Domingue. Depun eforturi pentru a le face să se materializeze. Uniți-vă cu noi, fraților, și luptați alături de noi pentru aceeași cauză, etc. Slujitorul vostru preaumil și supus. TOUSSAINT L’OUVERTURE, general al armatelor regelui, pentru binele public.”[17]

O ilustrație de epocă ce înfățișează luptele dintre trupele franceze și trupele haitiene din timpul Revoluției Haitiene (Sursă: https://www.blackpast.org/global-african-history/haitian-revolution-1791-1804/)

Răzbunarea era un lucru despre care Louverture vorbise încă de la început, dar un limbaj în care se amintea de libertate și egalitate era ceva nou. Trebuia să urmeze o linie fină. Prin faptul că s-a autointitulat “general” care lucra în “armatele regelui”, transmitea mesajul că nu intenționa să renunțe la monarhie sau la relația cu Franța, dar referindu-se la “libertate”“, egalitate” și “binele public”, el folosea termeni frecvent amintiți în rândul iacobinilor francezi pentru a da glas propriilor sale ambiții. Ceea ce îl afilia gândirii iluministe. Pe de altă parte, el a fost criticat pentru duplicitate înțelegerilor sale cu aliații săi de odinioară (Marea Britanie și Spania) și pentru un masacru comis asupra spaniolilor în timpul unei liturghii.[18] Schimbarea sa (alierea cu trupele franceze republicane) a fost decisivă:Guvernatorul din Saint-Domingue, Etienne Laveaux îi dă lui Toussaint funcția de locotenent-guvernator, britanicii suferă înfrângeri severe, iar spaniolii vor fi expulzați.[19]

La 1795, Toussaint Louverture e deja extraordinar de faimos. El este adorat de negri și apreciat de majoritatea europenilor și mulatrilor, deoarece a reușit să facă multe pentru a restabili economia insulei pe un curs normal. Sfidând legile Franței Revoluționare, el le-a permis multor plantatori emigranți să se întoarcă și a folosit disciplina militară pentru a-i forța pe foștii sclavi să muncească.[20] Convins că oamenii erau în mod natura corupți, el a simțit că obligația era necesară pentru a preveni lenea. Cu toate acestea, muncitorii nu mai erau biciuiți:ei erau, în același timp, liberi și egali, în mod legal și împărțeau profiturile plantațiilor redate lor înapoi. Tensiunile rasiale au fost atenuate deoarece Louverture predica reconcilierea și credea că negrii (majoritatea acestora fiind născuți în Africa) aveau de învățat de la europeni și mulatrii europenizați.

II.Alianța cu francezii și eliminarea rivalilor (1795-1799)

Cu toate că el a lucrat bine cu Laveaux, Louverture l-a scos pe acesta din decor în 1796. Leger-Felicite Sonthonax, un comisar terorist francez îi permite lui Louverture să conducă și îl face pe acesta guvernator-general.[21] Dar asceticul general negru s-a împotrivit propunerilor radicalului european de a-i extermina pe europeni și mai mult decât atât, s-a simțit jignit de ateismul, vulgaritatea și imoralitatea lui Sonthonax. După câteva manevre viclene, Louverture îl forțează și pe Sonthonax să plece în 1797.[22]

Următorii care trebuiau să plece de pe insulă erau britanicii, ale căror înfrângeri îi fac să negocieze în secret cu Louverture, în ciuda războiului lor cu Franța, tratatele din 1798 și 1799 asigurând retragerea lor completă de pe insulă.[23] Mai mult decât atât, un comerț lucrativ va începe curând cu Marea Britanie și S.U.A. În schimbul armelor și bunurilor, Louverture le vinde acestora zahăr și promite să nu invadeze Jamaica ori sudul S.U.A. În același timp, britanicii se oferă să-l recunoască rege al unui Saint Domingue independent, dar întrucât el disprețuia titlurile pompoase și nu avea încredere în britanici (întrucât ei menținuseră sclavia în coloniile lor), Louverture refuză.

Acesta scapă în curând și de un alt superior francez nominal, Gabriel Hedouville, care sosise pe insulă în 1798, ca reprezentant al Directoratului (Guvernul Revoluționar Francez). Știind că Franța nu avea nicio șansă să reinstaureze colonialismul pe insulă atâta timp cât războiul cu Anglia continua, Hedouville a încercat să se opună lui Toussaint cu ajutorul liderului mulatru Andre Rigaud, care conducea un stat semi-independent în sud.[24] Louverture și-a dat seama care este scopul acestuia și l-a forțat pe Hedouville să plece. Succesorul lui Hedouville a fost Philippe Roume, care s-a supus guvernatorului negru (adică lui Louverture). Apoi, în 1799, a urmat o campanie sângeroasă, în cadrul cărei acesta și-a eliminat un alt potențial rival, alungându-l pe Rigaud și distrugând statul său mulatru.[25] O campanie de epurare condusă de Jean-Jacques Dessalines în sud a fost atât de brutală încât reconcilierea cu mulatrii era imposibilă.

III.Conducerea Hispaniolei de către Toussaint Louverture (1799-1802)

Având acum controlul întregului Saint-Domingue, Louverture își îndreaptă atenția asupra celeilate părți a insulei Hispanola (pe al cărui teritoriu se află azi statele Haiti și Republica Dominicană), Santo Domingo (condusă de spanioli), unde sclavia încă funcționa. Ignorând ordinele contrare ale lui Roume și Napoleon Bonaparte (care tocmai devenise prim consul al Franței), Louverture a preluat controlul asupra insulei în ianuarie 1801, a eliberat sclavii de acolo și i-a uimit pe europeni și mulatrii cu mărinimia lui.[26]

Aflându-se la comanda întregii insule, Louverture dictează o constituție care îl face pe el guvernator-general pe viață, cu puteri aproape absolute, Catolicismul fiind declarat religie de stat, multe principii ale Revoluției Franceze primind sancțiune aparentă.[27] Mai mult decât atât, nu exista nicio prevedere legată de un oficial francez la conducerea statului și asta, deoarece, Louverture se considera el însuși francez și s-a luptat din răsputeri să-l convingă pe Napoleon de loialitatea lui. În același timp, el și-a descris succesul în restabilirea ordinii și prosperității în scrisori care, ca toate scrierile sale nu erau corecte gramatical, dar mărturiseau înțelegerea, incisivitatea și adâncimea unui intelect formidabil.

Bonaparte i-a recunoscut poziția lui Toussaint Louverture, dar l-a văzut pe acesta ca un obstacol în restabilirea insulei Saint-Domingue drept o colonie profitabilă. Louverture știa că Napoleon disprețuia negrii și plănuia să restabilească sclavia pe insulă. În același timp, el era conștient că acesta căuta să intimideze insula după încheierea unei păci cu Anglia, ca atare, el s-a pregătit să conducă o armată uriașă și și-a făcut provizii.[28] Totuși, Louverture s-a comportat ambiguu:venerând Franța, temându-se de Napoleon, îmbătrânind și obosind, el nu mai avea încredere în nimeni și a eșuat în a-și clarifica scopurile. El și-a dorit, mai presus de toate, să prevină restabilirea sclaviei, dar în același timp, să păstreze societatea pe care o construise. Europenii și mulatrii s-au uitat încrezători către Franța, în speranța că aceasta va reprima uriașa majoritate neagră, pe de altă parte, mulți lideri negri, precum Moïse, voiau să-i alunge pe toți europenii și să împartă plantațiile. Unii negri erau alienați de perfidile și ambiguitățile sale, ciudățenia lui și atrocitățile ocazionale pe care le considera necesare în mijlocul unor asemnea pericole.

Însă visul unei națiuni complet libere al lui Louverture s-a sfârșit rapid, întrucât, în ianuarie 1802, are loc o invazie a trupelor franceze conduse de Generalul Charles Leclerc asupra insulei, acestea dispunând de o forță militară mult mai mare decât se așteptau oamenii lui Louverture.[29] Majoritatea europenilor și mulatrilor trec de partea acestuia, iar după câteva săptămâni de lupte încrâncenate, liderii negri de frunte ai trupelor lui Louverture și chiar Christophe și Dessalines (oameni de încredere ai acestuia) trec, la rândul lor, de partea lui Leclerc. În luna mai a anului 1802, decide să depună armele în schimbul promisiunii că Leclerc nu va restabili sclavia.[30]

IV.Sfârșitul vieții și moartea lui Toussaint Louverture

Într-un final, Toussaint Louverture se retrage în onoare, pe o plantație. Câteva săptămâni mai târziu, în iunie, același an, el este invitat la o conversație de către un general francez, Jean-Baptiste Brunet, sub un pretext fals. Cu ajutorul lui Leclerc și cu ordine directe de la Napoleon (care îl suspecta pe acesta de plănuirea unei răscoale), Louverture este încercuit în dreptul casei lui Brunet, arestat și trimis la Fort-de-Joux o închisoare aflată în partea franceză a Munților Jura.[31]

În cele din urmă, el este închis și interogat în repetate rânduri, murind acolo în aprilie 1803, rămând, însă, în conștiința colectivă a haitienilor, drept cel care a pus bazele statului haitian modern (chiar dacă succesorul său, Jean-Jacques Dessalines va fi cel care, la 1 ianuarie 1804, va declara independența acestuia de Franța).

Bibliografie

I.Surse secundare

1. Martin Puchner, Cultura.Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024

II.Surse web

1. https://fr.wikipedia.org/wiki/Toussaint_Louverture

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Vend%C3%A9miaire

3. https://en.wikipedia.org/wiki/Brumaire

4. https://www.britannica.com/biography/Toussaint-Louverture

[1] https://fr.wikipedia.org/wiki/Toussaint_Louverture

[2] Ibidem (apud Jacques de Cauna, Toussaint de Louverture et l’independence de Haiti:temoignages pour un bicentenaire, Paris, 2004, SFHOM, Editions Karthala, collection , , Hommes et societies”, p.299)

[3] Prima lună a Calendarului Revoluționar Francez (adoptat în 1792), care ținea între 22 septembrie-21 octombrie (https://en.wikipedia.org/wiki/Vend%C3%A9miaire)

[4]A doua lună a Calendarului Revoluționar Francez (adoptat în 1792), care ținea între 22 octombrie-20 noiembrie ( https://en.wikipedia.org/wiki/Brumaire)

[5] Pentru citatul despre Toussaint Louverture vezi https://fr.wikipedia.org/wiki/Toussaint_Louverture ( apud Antoine Marie Therese Metral et Isaac Toussaint Louverture, Histoire de l'expédition des Français à Saint-Domingue : sous le consultat de Napoléon Bonaparte, Paris, Fanjat aîné, 1825, p. 325)

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Martin Puchner, Cultura.Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, Cap.12 (, , Iluminismul în Saint Domingue și într-un salon parizian”), pp.212-2215

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Ibidem (apud C.L.R James, The Black Jacobins:Toussaint L’Ouverture and The San Domingo Revolution, New York Vintage, 1989, pp.145 și urm.)

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Pentru declarația lui Toussaint Louverture vezi Martin Puchner, Cultura.Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații, Editura Trei, Colecția Istorie, București, 2024, p.215

[18] https://www.britannica.com/biography/Toussaint-Louverture#ref7348

[19] Ibidem

[20] Ibidem

[21] https://www.britannica.com/biography/Toussaint-Louverture

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] Ibidem

[25] Ibidem

[26] Ibidem

[27] Ibidem

[28] Ibidem

[29] Ibidem