Succesul și decăderea lui Buster Keaton, actorul de comedie care nu râdea niciodată
Buster Keaton (1895–1966) rămâne una dintre figurile legendare ale cinematografiei secolului XX. Actor, regizor, scenarist și autor al propriilor cascadorii, Keaton a transformat comedia fizică într-o formă de artă cinematografică extrem de elaborată. Într-o epocă în care filmul încă își descoperea limbajul, el a înțeles că o cameră de filmat nu trebuia doar să înregistreze o glumă: putea deveni ea însăși parte din glumă.
Astăzi este cunoscut mai ales pentru chipul său impasibil, celebra „față de piatră” (fiind considerat „omul care n-a râs niciodată”), și pentru filme precum Sherlock Jr., The Navigator, The General, Steamboat Bill, Jr. și The Cameraman.
Însă povestea lui Keaton este și una despre transformarea Hollywoodului: de la spectacolele de vodevil și studiourile independente ale anilor 1910 și 1920 la marile corporații cinematografice, apariția filmului sonor, declinul unei cariere și, în cele din urmă, redescoperirea unui mare artist.
Copilul care a învățat să cadă
Joseph Frank Keaton s-a născut la 4 octombrie 1895, în Piqua, Kansas, într-o familie de artiști de vodevil. Părinții săi, Joe și Myra Keaton, aveau un număr comic în care copilul avea să devină parte din spectacol. La numai trei ani, Buster apărea deja alături de părinții săi în The Three Keatons.
Vodevilul era o școală dură. Spectacolele combinau cântece, dansuri, acrobații și numere comice, iar publicul trebuia cucerit rapid. Pentru Keaton, această experiență a fost o adevărată formare profesională. A învățat să cadă fără să se accidenteze, să își controleze corpul și să transforme pericolul aparent într-o sursă de râs.
Chiar și celebra sa expresie impasibilă își are originile în acea perioadă. În loc să reacționeze exagerat la lovituri și căzături, Keaton a descoperit că absența reacției putea fi mai comică decât o grimasă. Kansas Historical Society leagă această tehnică de anii petrecuți în spectacolul familiei.
Porecla „Buster” este asociată în mod tradițional cu magicianul Harry Houdini, partener de scenă al tatălui său. Potrivit relatării devenite legendă, Houdini l-ar fi văzut pe copil supraviețuind unei căzături spectaculoase („buster”) și ar fi remarcat cât de bine suportat incidentul. Originea exactă a poreclei a fost însă disputată ulterior.
De la vodevil la cinematograf
În 1917, viața lui Keaton s-a schimbat radical. Numărul familiei s-a destrămat în contextul problemelor cu alcoolul ale tatălui său, iar Buster s-a îndreptat spre cinematografie. La New York l-a întâlnit pe Roscoe „Fatty” Arbuckle, unul dintre cei mai populari comedianți ai epocii.
Arbuckle l-a cooptat în echipa sa, iar Keaton a debutat în film în The Butcher Boy (1917). A urmat o serie de scurtmetraje realizate împreună cu Arbuckle, experiență prin care Keaton a învățat rapid specificul noii arte. Mai târziu avea să considere această perioadă una dintre cele mai importante etape ale formării sale cinematografice.
În acei ani, cinematografia americană se afla într-o dezvoltare explozivă. Filmul era încă mut, iar comedia trebuia să fie înțeleasă fără dialog. Actorii trebuiau să comunice prin gesturi, expresii și mișcare, în timp ce regizorii descopereau treptat posibilitățile montajului, ale cadrului și ale decorului. Această situație avea să-i ofere lui Buster Keaton avantajul perfect.
Epoca filmului mut
Astăzi, termenul „film mut” poate sugera filme rudimentare, în care actorii mimează exagerat și intertitlurile explică permanent povestea. Realitatea cinematografiei anilor 1920 era însă mult mai sofisticată.
Filmele erau proiectate cu acompaniament muzical live, iar limbajul vizual devenea din ce în ce mai complex. Comedia era unul dintre genurile care profitau cel mai mult de această evoluție. Charlie Chaplin, Harold Lloyd și Buster Keaton au devenit cele mai cunoscute figuri ale comediei americane, fiecare construindu-și o identitate distinctă.
Dacă personajul lui Chaplin era adesea sentimental și vulnerabil, iar Harold Lloyd interpreta un american ambițios și energic, eroul lui Keaton era, în aparență, aproape inexpresiv. Lumea se prăbușea în jurul lui, obiectele îl atacau, trenurile porneau fără el, clădirile cădeau, iar urmăritorii se înmulțeau, iar el continua să privească înainte cu aceeași expresie serioasă.
Această „față de piatră” nu însemna însă lipsă de emoție. Era o tehnică deliberată. Buster Keaton explica faptul că publicul râdea mai mult atunci când nu lăsa să se vadă cât de mult se amuza el însuși.
Un artist complex
În 1920, Buster Keaton a început să lucreze într-un sistem care îi oferea un grad neobișnuit de control artistic. Joseph Schenck, producătorul care avea să joace un rol important în cariera sa, i-a oferit posibilitatea de a-și dezvolta propriul studio și propria echipă.
Între 1920 și 1923, Buster Keaton a realizat numeroase scurtmetraje. Aici s-a cristalizat stilul său: cascadorii reale, decoruri spectaculoase, gaguri construite cu precizie și o atenție aproape inginerească acordată spațiului.
Un exemplu este Cops (1922), în care o serie de accidente îl transformă pe Buster Keaton în ținta poliției. Filmul demonstrează una dintre regulile fundamentale ale comediei sale: un eveniment aparent banal produce o consecință neașteptată, care generează o consecință și mai mare, până când personajul este prins într-un mecanism pe care nu îl mai poate controla.
Keaton nu era însă doar actor. El participa la conceperea gagurilor, regiza, monta și controla modul în care erau filmate scenele.
Filmele care au făcut istorie
În 1923, Buster Keaton a trecut la lungmetraj. A urmat o perioadă de aproximativ cinci ani în care a realizat unele dintre cele mai importante filme ale cinematografiei mute.
Filmul Our Hospitality (1923) combină comedia cu o poveste inspirată din rivalități familiale și cu un decor de epocă. Keaton a început să demonstreze că un lungmetraj comic putea avea o construcție narativă mult mai complexă decât o succesiune de gaguri.
În Sherlock Jr. (1924), Buster Keaton joacă un proiecționist care visează să devină detectiv și care ajunge la propriu „în interiorul” unui film. Este una dintre cele mai ingenioase demonstrații ale posibilităților cinematografiei din epocă. Filmul se joacă cu montajul, perspectiva și relația dintre realitate și imagine. BFI subliniază tocmai această fascinație a lui Keaton pentru tehnologia cinematografică și pentru efectele speciale.
În The Navigator (1924), Buster Keaton ajunge pe un vapor aparent abandonat, împreună cu personajul interpretat de Kathryn McGuire. Izolarea lor pe mare devine sursa unei avalanșe de situații comice. Filmul a reprezentat un important succes comercial și l-a consacrat pe Keaton drept una dintre marile vedete ale comediei cinematografice, alături de Chaplin și Harold Lloyd.
Dacă există un film care sintetizează arta lui Buster Keaton, acesta este The General (1926). Acțiunea se desfășoară în timpul Războiului Civil American, iar Keaton interpretează un mecanic de locomotivă care pornește în urmărirea trenului său capturat de soldații Uniunii. Filmul combină comedia, aventura, romantismul și acțiunea într-o structură extraordinar de precisă.
Una dintre secvențele celebre implică prăbușirea unui pod sub greutatea unei locomotive. Pentru asemenea scene, Buster Keaton prefera să folosească decoruri și cascadorii reale, nu doar trucaje de montaj.
Ironia istoriei este că filmul, extrem de costisitor pentru epocă, nu a avut succesul comercial așteptat la lansare. Abia decenii mai târziu The General a ajuns să fie considerat una dintre marile realizări ale cinematografiei mute.
Filmul Steamboat Bill, Jr. (1928) este cunoscut mai ales pentru cascadoriile sale. Într-una dintre cele mai celebre imagini din întreaga istorie a comediei, fațada unei clădiri se prăbușește peste personajul lui Keaton, iar el supraviețuiește deoarece fereastra cade exact în jurul său.
Astfel de scene explică de ce filmele lui Keaton continuă să impresioneze: ele nu depind exclusiv de dialog sau de contextul cultural al anilor 1920. Mecanismul vizual poate fi înțeles imediat și astăzi.
Când Hollywoodul a devenit o industrie
Succesul lui Buster Keaton avea însă o problemă: filmele sale deveniseră din ce în ce mai costisitoare, iar industria cinematografică americană se transforma rapid.
În 1928, Buster Keaton a renunțat la independența sa artistică și a semnat cu Metro-Goldwyn-Mayer (MGM). Decizia avea să-i schimbe cariera. În perioada independentă, Keaton lucrase cu o echipă restrânsă și beneficia de o libertate neobișnuită pentru un actor de asemenea anvergură. La MGM, a intrat într-un sistem de producție mult mai controlat.
Ultimul său mare film în care și-a păstrat controlul creativ în mare măsură a fost The Cameraman (1928). Povestea unui fotograf care încearcă să devină operator de actualități îi permite lui Buster Keaton să facă ironii chiar despre industria cinematografică.
Filmul este considerat de Criterion ultima mare capodoperă a perioadei sale de vârf și punctul culminant al unui deceniu de experimentare comică.
Sfârșitul filmului mut și criza lui Keaton
În jurul anului 1929, Hollywoodul trecea rapid la filme sonore. Pentru mulți actori, tranziția a fost dificilă. Pentru Buster Keaton, problema nu era pur și simplu vocea, ci faptul că întreaga sa artă fusese construită în jurul imaginii, al ritmului și al mișcării. Spite Marriage (1929) a fost ultimul său lungmetraj mut.
Au urmat filme sonore precum Free and Easy (1930), Parlor, Bedroom and Bath (1931) și Speak Easily (1932). În opinia istoricilor și comentatorilor cinematografici, aceste producții nu i-au oferit lui Keaton libertatea și tipul de comedie pentru care devenise celebru.
În plus, viața sa personală traversa o perioadă dramatică.
În 1921, Buster Keaton s-a căsătorit cu Natalie Talmadge, sora actrițelor Norma și Constance Talmadge. Cuplul a avut doi fii, Joseph și Robert. Căsnicia s-a deteriorat însă în anii următori și s-a încheiat prin divorț.
Problemele conjugale s-au suprapus peste pierderea controlului asupra carierei și peste dificultățile financiare. În anii 1930, Keaton s-a confruntat și cu alcoolismul, iar în 1933 MGM a renunțat la contractul său.
A fost una dintre cele mai spectaculoase căderi din istoria Hollywoodului: actorul care fusese unul dintre cei mai bine plătiți și mai importanți comedianți ai anilor 1920 ajunsese să lucreze în roluri secundare și ca autor de gaguri pentru alți artiști. Totuși, povestea lui Buster Keaton nu s-a încheiat aici.
În 1940, el s-a căsătorit cu Eleanor Norris, o dansatoare cu care a rămas până la sfârșitul vieții. Cei doi au colaborat și profesional, inclusiv în spectacole de scenă. Relația a reprezentat un punct de stabilitate într-o perioadă în care cariera lui Buster Keaton începea treptat să se reconstruiască.
Redescoperirea lui Buster Keaton
În anii 1940 și 1950, Buster Keaton a continuat să lucreze în cinematografie, televiziune și spectacole live. A apărut inclusiv alături de Charlie Chaplin în Limelight (1952).
În același timp, cinefilii și criticii europeni au început să redescopere filmele sale mute. Keaton, care fusese pentru o vreme considerat depășit, a devenit obiectul unor retrospective și studii cinematografice.
Această redescoperire a schimbat radical perspectiva asupra operei sale. Filmele care nu avuseseră întotdeauna succes la lansare au început să fie apreciate pentru inventivitatea lor vizuală și pentru precizia cu care Buster Keaton combina regia, montajul, decorul și interpretarea.
În 1965, cu puțin timp înainte de moarte, Buster Keaton a fost sărbătorit la Festivalul de Film de la Veneția, unde a fost ovaționat în picioare de public.
Buster Keaton a murit la 1 februarie 1966, la Los Angeles, la vârsta de 70 de ani.
Moștenirea lui Buster Keaton
Influența lui Buster Keaton depășește cu mult istoria comediei mute. Una dintre marile sale inovații a fost ideea că spațiul însuși poate deveni parte dintr-o glumă. Un tren, o casă, o stradă, un vapor sau o cameră nu sunt simple decoruri. Ele devin mecanisme care produc acțiunea.
Buster Keaton avea, de asemenea, o concepție extrem de modernă asupra cinematografiei. Camera nu trebuia să înregistreze pasiv un actor care face o cascadori. În multe scene prefera cadre suficient de largi pentru ca spectatorul să vadă corpul actorului și pericolul în același timp.
Efectul este diferit de cel al unor filme moderne de acțiune, unde montajul rapid poate ascunde mecanismul unei cascadorii. În acest sens, Keaton a contribuit la dezvoltarea limbajului cinematografic.
Reputația lui Buster Keaton a continuat să crească după moartea sa. Influența sa poate fi observată și la cineaști și comedianți din generațiile de mai târziu.
Spre exemplu, regizorul Peter Bogdanovich a vorbit despre influența lui Buster Keaton asupra propriei comedii, iar stilul său a rămas un punct de referință pentru artiști interesați de comedia fizică și de limbajul vizual. David Bowie, la rândul său, a recunoscut că Buster Keaton a exercitat o influență profundă asupra sa.
În 1959, Academia Americană de Film i-a acordat lui Buster Keaton un Premiu Oscar onorific, recunoscând contribuția sa la cinematografie.
Omul care a transformat ghinionul în artă
Poate cea mai potrivită imagine pentru Buster Keaton este cea a personajului său cinematografic: un om aparent lipsit de șanse, aruncat într-o lume care se dezintegrează în jurul lui, dar care continuă să caute o soluție.
În spatele expresiei impasibile se afla însă un artist extrem de calculat. Keaton știa exact unde să plaseze camera, când să înceapă o alergare, cât să dureze un gag și cum să transforme o simplă cădere într-un moment memorabil.
A fost produsul unei epoci în care cinematografia încă își inventa propriul limbaj și, în același timp, unul dintre oamenii care au contribuit la inventarea acestui limbaj.
Iar omul cu „fața de piatră”, care rareori își permitea să zâmbească în fața camerei, continuă să provoace râsul unui public aflat la un secol distanță.
Foto sus: Buster Keaton, în „The Navigator” (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
