Războiul Uniunii Sovietice împotriva scriitorilor: cazul Vasili Grossman, eroul devenit inamic
„Un vânt de fier îi lovea în faţă, dar cu toate acestea ei înaintau. Încă o dată inamicul a fost cuprins de frică:chiar erau aceşti oameni muritori?” Aceste cuvinte apar într-un articol din data de 20 noiembrie 1942, semnat de Vasili Grossman. Mai mult, ele sunt gravate în piatră la baza unui dintre cele mai venerate monumente de război din Rusia:memorialul de la Mamayev Kurgan din Volgograd, fostul oraş Stalingrad.
Rapoartele trmie de Grossman din primele linii ale războiului au oferit ruşilor de rând, dar şi soldaţilor, un profund sentiment de camaraderie şi hrăneau voinţa de a lupta în continuare. Astăzi, la Mamayev Kurgan, nu există niciun indiciu cu privire la identitatea celui care a scris acele cuvinte. În momentul în care a început construcţia complexului memorial, în 1959, Grossman era deja persona non grata în Uniunea Sovietică. Romanul său, Viaţă şi soartă, urma să fie confiscat, fiind considerat atât de periculos încât să nu poată fi publicat în următoarele două secole. Cum a ajuns atât de popularul scriitor din timpul războiului inamnicul regimului?
În ajunul războiului, Grossman locuia la Moscova şi era deja un scriitor de succes, publicând câteva povestiri ş romane, toate considerate acceptabile de către cenzura strică a regimului. Epurările şi Teroarea l-au afecatat într-o anumită măsură, dar le-a supravieţuit. Grossman era un evreu de origine ucrainiană din oraşul Beridchev născut în anul 1905. Invazia din 22 iunie 1941 a dărâmat întregul univers al lui Grossman. În doar două săptămâni, germanii erau la marginea oraşului său natal. Aproape toţi cei 30.000 de evrei au fost omorâţi, printre care şi mama sa. Motivat de moartea mamei sale, Grossman s-a oferit voluntar în armată, dar din cauza unor probleme fizice a fost trimis la Steaua Roşie, ziarul Armatei Roşii. Editorul, Generalul Ortenberg, a văzut în V. Grossman un scriitor cu „o cunoaştere profundă a inimii umane”.
Până în acel moment, el nu mai pusese niciodată mâna pe o armă, şi nici nu mai fusese confruntat cu ororile războiului. Aceasta a fost însă realitatea următorilor patru ani de zile din viaţa sa, în calitatea sa de „frontoviki”-jurnalist de front.
Scrierile lui Grossman rareori includeau laude la adresa lui Stalin sau a partidului. El prefera să-şi concentreze atenţia asupra soldaţilor, lunetiştilor, comandanţilor. Articolele i-au adus respectul şi admiraţia atât persoanelor de pe front, cât şi a acelora din spatele frontului. A primit mai multe premii şi medalii pentru cuvintele şi curajul său. Pentru Grossman, ca şi pentru mulţi din generaţia sa, războiul era – după spusele unui prieten apropiat de-ai săi – oportunitatea „de a spăla toată murdăria stalinistă de pe faţa Rusiei”.
Până a ajuns în faţa ruinelor Berlinului, Grossman scrisese nu doar despre vieţile distruse de război ale soldaţilor şi civililor sovietici, dar şi despre ororile şi crimele naziştilor din Ucraina. El a fost foarte afectat de tot ce văzuse, dar era hotărât să prezinte, în anii păcii, tot adevărul despre război. În eseul publicat în 1946, numit Amintirile celor căzuţi, el spunea:„Cei care scriu despre război şi despre ziua de astăzi trebuie să-şi amintească faptul că fascismul a dorit distrugerea însuşi conceptului de «fiinţă umană». Victoria noastră a susţinut dreptul fiinţelor umane de a trăi, gândi şi de a fi libere”.
Dar după război, dreptul de a trăi şi gândi liber nici nu intra în discuţie. Noii inamici ai statului au luat noi forme:prizonierii de război şi soldaţii trimişi în gulag, populaţiile etnice deportate;„cosmopoliţii” şi evreii. Iar Grossman era şi evreu, şi o voce importantă în societate, o voce din ce în ce mai neliniştită. Atacurile oficiale asupra sa au început încă din 1946, după publicarea piesei Dacă e să ne luăm după pitagoreici. Apoi, criticile s-au înăsprit în 1952, când Grossman a publicat romanul Pentru o cauză dreaptă. Cartea a fost practic distrusă de cenzură.
La începutul lui 1953, campania anti-cosmopolitismului a culminat cu aşa-zisul complot al doctorilor, în care importanţi doctori din Moscova, majoritatea evrei, au fost acuzaţi că ar fi urmărit asasinarea unor persoane din fruntea partidului. Grossman, împreună cu alţi scriitori evrei, a fost „invitat” să semneze o scrisoare deschisă către Stalin prin care se cerea deportarea evreilor pentru a-i salva de „furia poporului”.
Simţind că arestarea sa nu avea să întârzie prea mult, Grossman a decis să se ascundă împreună cu vechiul său prieten, Semyon Lipkin. Apoi, pe 5 martie, a avut loc marea tragedie naţională:moartea lui Stalin. Investigaţia în cazul complotului doctorilor a fost închisă, iar Hruşciov şi noua elită au început aşa-zisa destalinizarea. Cartea lui Grossman, Pentru o cauză dreaptă, a fost readusă în librării, iar el a primit un premiu pentru servicii aduse literaturii.
În acel moment, Grossman a simţit că era timpul pentru noua sa carte, Viaţă şi soartă, o reprezentare caleidoscopică a fenomenului Gulagului, a lagărelor de concentrare, a luptelor germano-sovietice de pe front;o portretizare soldaţilor şi a mamelor îndurerate, o comparaţie între nazism şi stalinism. Cartea vorbeşte despre dragoste şi pierderi, despre lupta unui Bine fragil împotriva Răului Suprem.
Dar nu cu mult timp în urmă, cartea Dr. Jivagoa lui Boris Pasternak făcuse furori din cauza criticii implicite a stalinismului. Fusese scoasă pe ascuns din Uniunea Sovietică şi promovată în Vest, unde obţine în 1958 premiul Nobel pentru Literatură. Statul sovietic nu mai putea face aceeaşi greşeală de două ori, şi sigur nu cu o operă având un potenţial atât de periculos precum Viaţă şi soartă.
Pe 14 februarie 1961, trei oameni ai KGB-ului, doi colonei ca „martori” şi un general au apărut la uşa lui Grossman cu un mandat de arestare... pentru manuscript. El a comparat momentul ca pierderea unui copil. A mers chiar până la Hruşciov cu rugămintea de a-i înapoia cartea. Dar ideologul suprem al regimului, Suslov, l-a chemat pe Grossman la Kremlin pentru a discuta despre lipsa de judecată în „examinarea vieţii sovietice dintr-un punct de vedere non-sovietic”, şi i-a spus că o asemenea carte, „plină de semne de întrebare”, nu poate fi publicată. Totuşi, Suslov nu citise cartea, ci doar rapoartele care comparau ameninţarea acesteia cu cea a „bombelor atomice pe care inamicii noştri le pregătesc împotriva noastră”.
Confiscarea lucrării l-a distrus pe Grossman. El a continuat să scrie, dar şi-a pierdut audienţa, şi a murit în 1964. N-a ştiut niciodată că KGB-ul nu ratase o copie a cărţii sale, ulterior microfilmată şi scoasă din ţară. Cartea a fost publicată în Elveţia în 1981.
