Paradoxurile istoriei: în România stalinistă, un spion rus fură identitatea unui legionar
O poveste care a creat confuzie în România anilor ’50. Cum a ajuns un spion rus să conducă lucrările de la Canalul Dunăre-Marea Neagră?
„Visul socialist” atinsese apogeul în România anilor ’49-’50. Unul dintre ele, care a reuşit să se îndeplinească, a fost construirea canalului Dunăre-Marea Neagră. Şi cum bine zicea Păstorel Teodoreanu, „lumina vine de la Răsărit”, în fruntea lucrărilor de la Canal ajunge, la un moment dat, un nichelator şcolit în URSS. Istoria acestuia, incluzând şi o paradoxală schimbare de identitate, o citiţi în cele ce urmează...
În ultima sa lucrare, Stalinism pentru eternitate:O istorie politică a comunismului, Vladimir Tismăneanu explică faptul că în închisorile antecomuniste se regăseau două tipuri de comunişti:activiştii autohtoni (Gh. Apostol, Chivu Stoica) şi spionii sovietici. Celor din urmă li se atribuie faptul că l-au învăţat limba rusă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej – şi astfel a reuşit acesta să comunice direct cu Stalin, ulterior cu Hruşciov. Printre spionii sovietici aflaţi atunci în închisori îi regăsim pe Simion Babenko, Serghei Nikonov, Pintilie Bodnarenko şi Mişa Postanski. Dar cine este acest Postanski? Şi ce rol au jucat spionii ruşi într-o Românie în care, teoretic, puterea se afla în mâna clasei muncitoare?
Povstanschi devine Posteucă
Mihail Povstanschi s-a născut la 8 noiembrie 1914 în oraşul Tighina, judeţul istoric Tighina (aflat astăzi pe teritoriul Republicii Moldova). Rus, de profesie nichelator, Povstanschi ajunge să-şi petreacă adolescenţa alături de ilegalişti, fiind în repetate rânduri închis pentru activitatea sa. În 1931 şi 1932 e condamnat la câte 3 luni de închisoare pentru activitate comunistă, iar în 1935 trece fraudulos în URSS. Revine în graniţele României în 1937 şi este condamnat din nou la 5 ani de închisoare.
Anul 1941 îl găseşte pe Mihail în lagărul de la Tg. Jiu (în grupa a şaptea, probabil), alături de Gheorghe Apostol, Ion Popescu-Puţuri, Dulberger Moise (ulterior Mihail-Mişu Dulgheru), Mănescu Racovschi, Rogojinski Alexandru, Constantin Pascalide, Lotty Foriş (soţia comunistului Ştefan Foriş) şi, nu în ultimul rând, Alexandru Iliescu.
După 23 august 1944, Povstanschi ajunge în Bucureşti, iar la 30 septembrie este încadrat în Formaţiunile de Luptă Patriotice, în Comandamentul Gardă. În această calitate i se va elibera şi un permis de port armă, pentru un Parabul calibrul 9.
Paradoxal, în 1946, Povstanschi dispare şi apare un nou om:Vasile Posteucă. Se pare că, după evenimentele de la 23 august, Povstanschi „împrumută” numele legionarului Vasile Posteucă – acesta trăia în exil încă din 1941. Pentru a fi cât mai plauzibil, comunistul rus îşi schimbă luna şi locul naşterii, în documentele ulterioare apărând ca fiind născut pe 8 aprilie, în Banila Siret, judeţul istoric Storojineţ (astăzi Bănila pe Siret sau Bănila Moldovenească, raionul Storojineţ din regiunea Cernăuţi, Ucraina). Acest loc nu este unul întâmplător, fiind în apropierea locului naşterii personajului de la care furase identitatea.
Legionarii de la Canal se bucură
De-aici încolo istoria devine anecdotică – şi găseşte mijloacele de a se răzbuna pe personajul nostru:noul Posteucă se prezintă, potrivit unei legitimaţii redate alăturat, drept luptător antifascist, cu gradul de Comandant de Gardă. Lucru perfect explicabil, ţinând cont că Povstanschi se înscrisese, la 13 februarie 1948, în „Asociaţia Voluntarilor Români din Răsboiul Antifascist”, dar în totală neconcordanţă cu traseul politic al adevăratului purtător al numelui Posteucă... Ascensiunea în partid a „tânărului” comunist Vasile Posteucă este remarcabilă:la 8 mai 1948, Prezidiul Marii Adunări Naţionale îi conferă Steaua R.P.R, clasa III-a, iar în 1951, Posteucă ajunge „Prim Director Adjunct al Lucrărilor Canal Dunărea-Marea Neagră”, cu care ocazie Prezidiul îl decorează cu Ordinul Muncii.
La 24 decembrie 1952, îl găsim pe Posteucă Director General al Lucrărilor Canal Dunărea-Marea Neagră. În 1959 ajunge seful secţiei C.C. P.M.R, iar cu această ocazie i se conferă Ordinul „Steaua R.P.R”, cl. II-a, şi Ordinul „23 August”, cl. III-a. Pe parcursul anilor primeşte şi alte declaraţii:Ordinul „Muncii”, cl. I-a, Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, Ordinul „Steaua R.P.R”, cl. III-a, şi Medalia jubiliară „10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare Române”.
Ironia e însă alta:cum la Canal au ajuns să lucreze şi diverşi foşti legionari, se pare că aceştia au fost iniţial foarte entuziaşti auzind că noul lor şef e Vasile Posteucă;au crezut că Dumnezeu şi-a întors faţa către ei. Surpriza a fost însă uriaşă – şi deloc plăcută – atunci când au observat pe propria piele că amintirea vechiului camarad nu coincidea deloc cu realitatea.
De aici mai departe, mister:nu ştim ce s-a întâmplat cu Mihail Povstanschi/Vasile Posteucă din 1960 până în 1989 – cert e că şi-a plătit cotizaţia către partid până în luna decembrie 1989. Ne întrebăm însă – retoric, fireşte – ce venit ar fi putut avea acesta, de vreme ce, în intervalul ianuarie-decembrie ’89, plătea o cotizaţie către partid de 106 lei;aceasta, în condiţiile în care un simplu muncitor nu cotiza cu mai mult de 10 lei...
Adevăratul Vasile Posteucă
(n. 10 septembrie 1912, Stăneşti, jud. Rădăuţi – d. 21 noiembrie 1972, Chicago, SUA)
Legionar convins, Vasile Posteucă devine indezirabil în ţară după evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 şi reuşeşte să plece în exil. Momentul 23 august 1944 îl găseşte în Armata Naţională constituită de Guvernul Naţional Legionar la Viena, cu gradul de sublocotenent, ulterior luând parte la luptele de pe Oder împotriva trupelor sovietice. Colaborează pe parcursul anilor cu mai multe publicaţii, printre care:„Luceafărul”, „Înşir’te Mărgărite”, „Arc” (Montreal, Canda), „Cuvântul în München” (Germania).
