Nicolae Steinhardt, un Don Quijote din Est

Nicolae Steinhardt s-a născut într-o familie de evrei, pe 29 iulie 1912, undeva în comuna Pantelimon din judeţul Ilfov. Fiu al lui Oscar Steinhardt, veteran în Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect, Nicu-Aurelian Steinhardt avea să cunoască un destin cu ciudate suişuri şi coborâşuri şi cu şi mai ciudate întâlniri cu fericirea.

Unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai secolului trecut, Steinhardt şi-a început periplul prin lumea intelectualilor de vârf ai acelei perioade cu o licenţă în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti, obţinută în 1934, şi un doctorat în drept constituţional, concretizat în 1936, prin lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional.

Critica operei lui Léon Duguit", publicată în acelaşi an. Nimic nu prevestea la acel moment, în acei ani în care Nicu Steinhardt a urmat cursurile şcolii primare, apoi ale Liceului „Spiru Haret" şi apoi ale Universităţii din Bucureşti, minunea care avea să-i schimbe viaţa. Iar „minunea" a fost închisoarea comunistă, care, aşa cum a scris peste ani Virgil Ierunca, i-a fost „academie şi altar". 

Şi totuşi... Deşi provenind dintr-o familie de evrei, cel ce avea să cunoască Taina Botezului într-o celulă de la Jilava, descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor:„Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. (...) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste:o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc."

Copilăria din mahala

La 7 ani, merge la şcoală, urmând în particular şi şcoala „Clementa", iar ceva mai târziu, la liceu îi va avea colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat de care viaţa îl va lega puternic... Deşi de confesiune mozaică, urmează alături de colegii lui cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, ale cărui cuvinte şi le aminteşte în „Primejdia mărturisirii": „Decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e".

Copilăria petrecută în mahala este unul dintre lucrurile de care vorbeşte cu mândrie, iar lumea din Pantelimon, aşa frustă şi „nefinisată" i-a marcat existenţa, învăţându-l să reacţioneze altfel la toate mizeriile închisorii şi, mai mult, dându-i o cheie cu totul neobişnuită de a înţelege şi vorbi despre creştinism.

În aceşti ani se află rădăcinile curajului cu care viitorul monah de la Rohia a descoperit şi s-a lăsat descoperit de creştinism, cu o forţă a revelaţiei familiară mai degrabă vechilor convertiţi din istoria creştinismului. Un caz cu totul special, un om născut într-un neam pe care a învăţat să-l simtă al lui, deşi nu era, aflat la intersecţia unor lumi şi a unor timpuri, a ales întotdeauna drumul adevărat, când s-a aflat la intersecţie.

Iar cheia felului în care a privit poporul român e plină de o sensibilitate crudă şi aproape ţărănească, pe care intenţionat nu a lăsat-o şlefuită de toate şcolile prin care a trecut. „Aici e ţara lui «Ion», a fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus «trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi», iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată, gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât, care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş.)"

Destul de tânăr, la 17 ani, începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul" al lui Eugen Lovinescu, intrând astfel în lumea literară a momentului. Aceasta este perioada când începe să publice sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 publică primul volum parodic „În genul... tinerilor", care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade", carte de care avea să se dezică mai târziu. Un destin care aminteşte pe alocuri de altele ale marilor convertiţi celebri din istorie, cel al lui Steinhardt cunoaşte începuturi destul de colorate.

Tânărul care a început să simtă gustul lumii literare şi al deliciilor intelectalului ce gustă cu plăcere din fructul oprit în acei ani era unul dintre spectatorii fervenţi din sălile de teatru - teatrul, o iubire cu totul specială de care, în fond, nu s-a dezis niciodată.

Citea cu pasiune tot ce apărea şi scria cu pasiune, combătea în presa vremii, şi încerca să vadă cât mai mult, să călătorească. „Ispita lecturii", un titlu de mai târziu al uneia dintre cărţile sale, l-a bântuit mai mult decât oricare alta în acei ani şi acestei ispite i-a cedat cu voluptate. O voluptate care avea să continue şi să fie una dintre formele de salvare din timpul închisorii, când zecile de texte citite în aceşti ani le-au slujit lui şi celorlalţi drept „academie".

Prin alţii spre sine...

În 1935, respectiv 1937, a publicat două studii în limba franceză, legate de problema evreiască, iar între 1937 şi 1939, Steinhardt circulă prin Europa. Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria sunt ţările în care petrece perioade mai lungi, pentru ca, la sfârşitul acestor doi ani să revină la Bucureşti unde începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu.

Este o perioadă activă pentru el, în care scrie cronică de spectacol, traduce mult, este interesat în mod special de literatură, dar şi de lumea teatrală a momentului. Multe dintre eseurile şi cronicile lui au fost publicate în volumul „Prin alţii spre sine".

Despre viaţa intimă a lui Steinhardt se ştie prea puţin, iar poveştile de iubire, dacă vor fi existat au fost acoperite în timp. Un volum apărut postum, în 2003, la Editura Timpul, „Eseu romanţat asupra neizbânzii" aduce o adiere de idilă peste existenţa lui. Şi poate câteva dintre rândurile de la începutul „Jurnalului fericirii":

„Un pahar? N-am spart niciun pahar... Nu ţin minte... (...) Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi-a mea? (...) Mă uit la ea-e ea, dar e ca-n vis, face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel. Şi sincronic cu ea, şi lumea e alta, suprarealistă. (...) Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fi aievea...".

Aşa începe coşmarul închisorii comuniste - însoţit de „binecuvântarea" tatălui „să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!" - care se va transforma în experienţa esenţială a vieţii lui.

După 1940, Steinhardt începe să aibă probleme la Revista Fundaţiilor Regale, pentru că sunt anii epurării etnice, fiind înlăturat, împreună cu Vladimir Streinu, sub conducerea guvernului Antonescu, iar până în 1944 urmează nenumărate privaţiuni. Din 1944, revine la revistă unde îşi continuă cu asiduitate activitatea publicistică. În 1947, va fi din nou înlăturat din pricina unui denunţ. În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar şi Viaţa românească.

Perioada aceasta, care va dura până la momentul arestării din 1959, nu este deloc uşoară, fiind dat afară din barou şi refuzându-i-se publicarea textelor. E nevoit să preseteze slujbe necalificate.

La 46 de ani, este arestat şi va fi inculpat în celebrul proces Noica - Pillat. Toţi prietenii lui Constantin Noica, printre care Nicu Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova vor trece prin acelaşi calvar ce va purta diverse nume: Jilava, Aiud sau Gherla...

La 31 decembrie 1959, în ultima zi a anului este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi implicat - culmea ironiei! - în „lotul intelectualilor mistico-legionari", el, evreul care suferise privaţiunile lui Antonescu. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Noica-Pillat" la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale".

„Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit"

Întâlnirea lui cu Dumnezeu, acel Dumnezeu despre care, parafrazândul pe Pascal, spunea: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit", s-a desăvârşit în aceste locuri de cumplită suferinţă. Iar revelaţia a dat naştere uneia dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii române şi nu numai:„Jurnalul fericirii". Steinhardtnu execută toţi cei 13 ani de închisoare, în 1964, fiind beneficiarul deciziei de graţiere generală a deţinuţilor politici.

Botezul săvârşit în închisoare, pe data de 15 martie 1960, îl va desăvârşi imediat după eliberare, prin taina primei împărtăşanii, la schitul Darvari din Bucureşti. „Jurnalul fericirii" va fi redactat într-o primă variantă în 1970 şi confiscat de Securitate în 1972. Îi va fi restituit în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, confiscată şi ea. Cartea a circulat în samizdat în rândurile intelectualilor.

Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, câteva au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989. Pe 30 martie 1989, Nicolae Steinhardt fără să fi apucat sfârşitul perioadei comuniste, moare într-un spital din Baia Mare, după ani întregi petrecuţi în liniştea mănăstirii Rohia, unde a devenit între timp, Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia.

Scriitorul, care predica un cu totul alt fel de apropiere de Dumnezeu, pentru care Hristos este gentleman şi cavaler, boierul care iartă totul, care şterge cu buretele păcatele, spre deosebire de diavolul-contabil în al cărui registru nu e loc de vreo ştersătură, a lăsat la mănăstirea de pe Dealul Viei o frumoasă urmă a trecerii lui pe acolo.

Şi dacă întreaga lui concepţie despre Dumnezeu pe care l-a iubit, predicând nu frica, ci bucuria, considerând că suferinţa este calea inferioară, iar fericirea calea superioară, s-ar putea rezuma într-o sintagmă, aceea ar fi:„Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este".

"Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este."

Nicolae Steinhardt scriitor

"Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul."

Taina Botezului în închisoarea Jilava

Pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, în celula nr 18. Nicolae Steinhardt, cel care a vea să devină monahul de la Rohia, trăia minunea întâlnirii cu Dumnezeu...

Scena în sine, aşa cum o descrie Steinhardt în „Jurnalul fericirii" este aproape teatrală, dacă nu ar fi atât de înfiorător de reală. Ceva o face să semene cu multele poveşti, de care e plină istoria creştinismului şi a teatrului deopotrivă, în care convertirile minunate se întâmplă la vedere „în scenă", iar actorii nu-şi mai pot părăsi rolul.

Numai că în închisoarea de la Jilava, Nicolae Steinhardt, unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului trecut şi unul dintre marii iubitori ai teatrului, nu era doar un actor...

Era actor în propriul rol, iar scena descrisă aproape naturalist, este scena reală în care el a jucat de-adevăratelea rolul vieţii lui: creştinarea. Ca şi cum, dintr-o mie de personaje şi de scene ar fi ales-o pe cea mai „frumoasă", ghicind, ca-n poveşti, că-n spatele urâtului mizer se ascunde toată strălucirea lumii...

„Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar, mai ales, deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute-tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol-şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi, balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră-e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare-şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăta adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...)

La repezeală, părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar:botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid".