Henric al VII-lea, cel mai puţin interesant dintre Tudori?
Deşi fondator al acesteia, Henric al VII-lea nu este cel mai cunoscut dintre membrii dinastiei Tudorilor. Cu toate acestea, el este cel care pus bazele faimoasei dinastii care avea să facă din Anglia secolului al XVI-lea o putere globală. Neavând nici carisma lui Henric al VIII-lea sau a Elisabetei, nici tragismul lui Edward sau al Mariei, Henric al VII-lea este cel mai puţin cunoscut dintre Tudori. La o cercetare mai amănunţită însă, descoperim un personaj interesant şi demn de admiraţia posterităţii.
Când Henric al VII-lea a fost propulsat din exil direct pe tronul englez, în 1485, în urma morţii subite a lui Edward al IV-lea, Anglia ajungea la sfârşitul unei perioade dificile în care şase din nouă regi fuseseră înlăturaţi de pe tron.
Cu o descendenţă mixtă – ¼ francez, ¼ galez – pretenţiile la tron ale lui Henric nu erau foarte convingătoare. Cu toate acesta, el i-a învins, pe rând, pe toţi ceilalţi pretendenţi-Lambert Simnel, Perkin Warbeck, Edmund de la Pole – şi a ajuns pe tronul Angliei. El a încercat îngroparea vechilor disensiuni prin căsătoria cu fiica fostului rege, Elisabeta de York;uniunea a fost simbolizată prin unirea celor două culori, roşu şi alb, într-un singur trandafir (după ce Anglia fusese dezbinată de Războiul celor două roze). După ce doi dintre fiii săi au murit, Henric al VII-lea a reuşit totuşi să-şi asigure succesiunea la tron prin ultimul său fiu, fiind astfel primul rege în aproape 100 de ani care reuşeşte să paseze coroana propriului urmaş.
(Trandafirul Tudor, emblema heraldică tradiţională a Angliei. Cele două culori unite, roşu şi alb, simbolizează sfârşitul Războiului celor două roze)
Era mai bine să-ţi pierzi banii în faţa lui Henric al VII-lea decât să-ţi pierzi capul în faţa lui Henric al VIII-lea.
Henric al VII-lea nu a fost doar un supravieţuitor al climatului politic dificl, ci şi un factor de stabilitate. El era mai puţin încrezător, generos sau relaxat decât şi-ar fi dorit slujitorii săi – de exemplu, înregistrările scrise ale vremii nu îl menţionează pe rege răzând decât o singură dată. S-a bazat mai mult pe oamenii pe care i-a cunoscut în timpul crizei din anii 1483-89 decât pe tinerii nobili care aveau pretenţii la guvernare datorită titlurilor de nobleţe sau sângelui. Spre deosebire de predecesorii săi, Henric al VII-lea se baza foarte mult pe sfaturi primite de la avocaţi şi administratori financiari, oameni care îi spuneau care sunt puterile coroanei şi cum s-ar putea folosi de ele pentru a conduce mai eficient regatul. Pentru un mai bun control politic, se folosea de amenzi pentru nesupunere sau pentru ofense aduse dreptul lui său de a conduce. Supuşii săi mai bogaţi nu era întotdeauna mulţumiţi, dar era mai bine să-ţi pierzi banii în faţa lui Henric al VII-lea decât să-ţi pierzi capul în faţa lui Henric al VIII-lea.
Henric al VII-lea a întârit coroana nu doar financiar, ci şi din punct de vedere al abilităţii sale de a asigura justiţia în regat. Bogăţia nu putea garanta siguranţa unui rege incompetent, dar pentru unul competent putea face politica internă şi internaţională mai uşor de condus. Primul dintre Tudori a extins teritoriile coroanei, a încurajat comerţul şi a descurajat contrabanda, şi a început reforma taxelor votată de parlament în vremea războiului fără a prejudicia însă creşterea economică.Regele a oferit supuşilor săi un sistem juridic mai rapid şi mai eficient, balansând activitatea juridică a centrului cu cea a consiliului regal. Consilii juridice au fost înfiinţate pe tot teritoriul regatului, iar în comitate însărcinaţii cu justiţia erau mai numoroşi şi mai bine supervizaţi.
Moştenirea lui Henric al VII-lea
Activitatea lui Henric al VII-lea nu este, poate, la fel de spectaculoasă ca cea a fiului şi a nepoţilor săi, dar el este cel care a pus bazele tuturor aspectelor ce aveau să definească epoca Tudorilor. A patronat mai multe biserici reformate şi i-a sprijinit pe avocaţii care atacau jurisdicţia bisericii, pavând astfel drumul pentru marea reformă adusă de fiul său. Obiceiul său de a se folosi de parlament pentru a dezbate problemele guvernării şi ale societăţii a contribuit la conturarea rolului important al acestei instituţii în tradiţia britanică. Miniştrii săi, de origine simplă, dar foarte talentaţi – Reynold Bray, Thomas Lovell, Richard Empson – au fost predecesorii sistemului meritocratic în care s-au afirmat Cromwell, Cecil sau Bacon. De asemenea, regele şi-a unit familia, prin căsătorii, cu reţeaua dinastiilor europene, având astfel un cuvânt de spus în politica Franţei, Italiei sau Ţărilor de Jos, contribuind şi la dezvoltarea relaţiilor comerciale privilegiate cu aceste ţări.
Se spunea înainte că Evul Mediu a luat sfârşit odată cu domnia lui Henric al VII-lea. Aceasta nu este decât o simplificare exagerată, dar asta nu înseamnă că nu trebuie ţinut cont de marile schimbări ce au avut loc în epoca sa. Întâia guvernare Tudor a fost prima care s-a folosit, pe scară largă, de tipar;prima care a patronat artişti renascentişti italieni;prima care a oferit urmaşilor la tron o educaţie clasică. În plus, a fost prima guvernare care a trimis reprezentanţi diplomatici permanenţi la mai multe curţi străine. Administraţia lui Henric al VII-lea a contribuit la dezvoltarea marinei prin îmbogăţirea acesteia cu noi nave de război şi a fost prima care a patronat călătoriile pe mare pentru descoperirea Noii Lumi.
Nu în ultimul rând, Henric al VII-lea a încheiat prima pace stabilă cu Franţa după sfârşitul Războiului de 100 de ani, şi prima pace cu Scoţia după Războiul Scoţian de Independenţă. Alianţa prin căsătorie încheiată prin mariajul dintre fiica sa Margareta şi regele James al IV-lea al Scoţiei a contribuit la uniunea celor două coroane ce a avut loc un secol mai târziu, sub stră-strănepotul său, James al VI-lea şi, mai mult, la naşterea Regatului Unit al Marii Britanii.
