Dorli Blaga, fiica poetului şi filosofului Lucian Blaga: „La liceu, orele începeau cu «Heil Hitler!»“

Dorli Blaga vorbeşte despre copilăria sa în perioada tumultuoasă din România celui de-Al Doilea Război Mondial şi despre relaţia specială pe care a avut-o cu tatăl său, Lucian Blaga.Ş

„Staţi acum pe scaunele lui Lucian Blaga“, ne spune Dorli Blaga (82 de ani), fiica poetului şi filosofului Lucian Blaga. „Iar acesta a fost biroul său, dar fără imprimantă şi computer“, glumeşte. Dorli Blaga (n.r. – numele real este Ana-Dorica Bugnariu) a păstrat, cu devotamentul lui Sisif, memoria tatălui său într-o perioadă în care destinul său literar era hotărât la mesele politrucilor stalinişti. „Veşnic trebuie să fiu buldogul de pază“, se gândeşte acum şi acceptă neîndoielnic şi cu mândrie acest legământ, ca şi când omul n-ar fi decât măsura unui drum de împlinit. Dorli Blaga a înţeles acest proverb oriental, „Să n-ai parte de istorie!“, dar n-a încetat niciodată să aparţină unei alte epoci, unei alte lumi, a manierelor elegante şi a frumoaselor cochetării de altădată. Zâmbeşte subtil, poartă superbe mărgele roz-pal şi remarcă dacă un reporter mai stângaci se aşază înaintea sa pe scaun ori dacă îi întinde primul mâna. Nu se face, ştie asta orice cavaler, doar e scris în Cod.

„Weekend Adevărul“:Sunteţi singura persoană care are un părinte pe o bancnotă românească.

Dorli Blaga:Da. (Râde) Unul dintre nepoţii mei, care studiază în Spania, ne cerea, când era elev:„Daţi-mi-l pe bunicul!“. Dar el spunea aşa pentru că tatăl meu apăruse pe bancnota de 5.000 de lei. Eu am o agenţie bancară în apropiere, unde primesc, de la editură şi de la Uniunea Compozitorilor, drepturile de autor din vânzări. Acolo e un angajat cu care glumesc şi eu la fel:„Acum mi-l daţi pe tata!“. (râde) Ţin minte când guvernatorul Isărescu a anunţat că-l pune pe Lucian Blaga pe bancnotă şi zâmbea. Dacă m-ar fi consultat, i-aş fi spus că aş fi preferat altă fotografie.

Dorli Blaga, la vârsta de un an, la Berna, în 1931

Ştim că v-aţi născut la Berna, în Elveţia. Care-i prima amintire de-acolo?

Eu le-am povestit părinţilor o amintire, iar ei au localizat-o în timp şi în spaţiu. Era prin 1932, aveam 2 ani şi nu voiam să dorm, aveam energie. Atunci a venit tatăl meu şi m-a atenţionat cu degetul.

Era riguros? Ştim, spre exemplu, că nu vă lăsa în biroul său de lucru.

Nu. Aici se aseamănă puţin cu Thomas Mann, scriitorul meu preferat. Modul lui şi al tatălui de a lucra era asemănător. Tata, ca un funcţionar, se aşeza la o anumită oră la masa de scris şi nu era voie să fie deranjat. Nici mama nu intra. Când era ataşat de presă la Berna, tatăl meu chiar a fost la o conferinţă ţinută de Thomas Mann.

Blaga, la conferinţele lui Einstein şi Gandhi

Şi-au vorbit?

Nu, doar a asistat. A mai asistat şi la o conferinţă a lui Einstein, şi la una a lui Gandhi. Aceste evenimente se ţineau de obicei la Geneva, la Liga Naţiunilor. Tatăl meu se interesa foarte mult de problemele de ştiinţă. 

Cum aţi găsit România când v-aţi întors definitiv?

Era 1939. Veneam într-un mediu de cărturari, într-un mediu mijlociu – nici sărac, nici bogat. Nu i-am frecventat pe oamenii foarte bogaţi. Apoi, eu n-am fost în ceea ce se cheamă Vechiul Regat. Ne-am întors în primăvara anului ’39, dar am venit prima dată la Bucureşti abia în ’50, deci după război. Atunci, deja era instalat comunismul. Era Bucureştiul de după război.

1 septembrie 1939 era o zi ploioasă

V-aţi stabilit la Cluj. Unde-aţi mers la şcoală?

Am făcut semi-particulară. Era o şcoală foarte bună, cu metode noi de predare – îi spunea „Şcoala de Aplicaţie“. Erau fete şi băieţi împreună, nu erau separaţi şi aveam o învăţătoare foarte bună. Fiecare elev avea măsuţa lui şi toate măsuţele erau aşezate în semicerc, pentru a putea interacţiona mai bine cu învăţătoarea. Aceasta a fost o experienţă interesantă. Eu, cum nu învăţasem decât particular, dacă mă interesa o hartă sau un alt obiect, mă ridicam în timpul orei şi mă duceam să mă uit. Până mi-a spus învăţătoarea că în timpul orei nu e voie să te scoli de la masă.

Era o perioadă agitată, era înainte de război. Simţeaţi această nelinişte?

Asupra mea, prima impresie că, într-adevăr, se întâmplă ceva foarte rău a fost în ’39, toamna, când a fost invadată Polonia. Era o zi ploioasă. Am venit noaptea acasă cu trăsura din oraş, de la sora tatălui. După ce s-a anunţat la radio, tata era negru de supărare, nu mai vorbea. În plus, el cumpărase o grădină la Bistriţa, unde am petrecut două veri. Acolo au venit polonezi în refugiu.

Aţi interacţionat cu refugiaţii?

Da. Erau speriaţi, dar noi voiam să-i consolăm, să le arătăm bunăvoinţă. De altfel, în ’46, la Cluj, am învăţat engleza cu o poloneză refugiată care fusese secretara unui politician interbelic cunoscut şi care s-a întors mai târziu în Polonia, prin 1948.

Cum era casa din Bistriţa?

În Bistriţa era o casă ţărănească, simplă. Tata şi-a luat acolo numai lucrurile de care avea nevoie. Vara, scria acolo, la o măsuţă de lemn, în grădină, sub nuci.

În momentul cedării Ardealului eraţi la Bistriţa? Cum aţi fost anunţaţi?

Eram la Bistriţa, dar nu ne-a anunţat nimeni oficial. Am lăsat tot acolo. Spre deosebire de cedarea Bucovinei şi a Basarabiei, care a fost mai devreme, în ’40, nefericiţii aceia au fost obligaţi să plece în două zile şi cu un bagaj foarte mic. Pe când aici, totuşi, le-au dat voie autorităţilor la un termen de două săptămâni. Eu am plecat din Bistriţa direct la Sibiu. Verişoara mea de la Bistriţa avea maşină. M-au pus în maşină cu manuscrisele şi m-au dus la Sibiu, la unchiul meu. Tata a oprit la Cluj, pentru că acolo erau mobila, manuscrisele, biblioteca. Astea, toate, trebuiau evacuate. Universitatea din Sibiu s-a împărţit în două:Literele şi Filozofia, Medicina şi Conservatorul s-au mutat la Sibiu, iar Politehnica, Fizica şi Chimia – la Timişoara.

Dorli, împreună cu mama sa, Cornelia, la Estoril, Portugalia, în 1938

Cedarea Ardealului, ca-n filmele franţuzeşti

Vi s-a explicat impactul dictatului de la Viena?

Da, părinţii mei erau foarte afectaţi şi mi-au explicat. Tata a fost la adunarea de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, fratele mamei, care a fost diplomat, a fost şi el acolo şi s-a numărat printre cei cinci diplomaţi care, clandestin, au dus „Proclamaţia“ la Parlamentul de la Bucureşti. Ca amintire vizuală, a fost drumul de la Cluj spre Turda şi Sibiu, pentru că – exact cum vedeţi în filmele franţuzeşti cu ocuparea Franţei de către germani – erau maşini, căruţe, camioane care mergeau spre sud. Iar în sens invers mergeau camioane militare mari, ca să evacueze administraţia. Fiecare instituţie avea arhive care trebuiau duse, nu puteam să le lăsăm Ungariei cadou.

La cules de cartofi pentru Armata Germană

Cum era Sibiul în război?La Sibiu trebuia să avem grijă. Mie în cameră îmi făcuseră nişte draperii groase, negre, care trebuiau trase astfel încât nici raza de lumină să nu treacă. Tot timpul războiului ascultam Radio Londra, dar cu volumul foarte scăzut, că nu era voie. Armata germană avea la Sibiu, la Hotel „Bulevard“, un comandament foarte puternic. Tot hotelul acela era al Armatei Germane. Stăteau în poarta hotelului doi militari înţepeniţi, în uniformele lor. Sibiul avea o linie de tramvai şi nu toate drumurile asfaltate. În cartierul meu, eu mergeam foarte des cu bicicleta, dar nu aveam voie să merg unde era linia de tramvai sau unde era asfaltat, pentru că circulau maşinile germane cam repede încoace şi-ncolo. Aveam voie numai pe drumuri lăturalnice. Făceam multă bicicletă.

La Sibiu aţi mers la Liceul German Brukenthal.

Am făcut mai întâi clasa a IV-a la români, şi apoi am mers la Şcoala Germană, după ce am dat o probă de limbă. Tata fusese preşedinte la Bacalaureat la Liceul German de fete, pentru că obiceiul era ca un profesor universitar să ocupe această funcţie.

Cum era acolo?

În timpul războiului, atmosfera s-a deteriorat treptat, pentru că etnicii germani s-au radicalizat foarte tare. Elevele erau cuprinse într-o organizaţie de tineret, „Deutsche Jugend“ („Tineretul German“). În 1943, s-a introdus salutul cu „Heil Hitler“. Cu toate că eram în România şi aveam un rege. Este incredibil! Dar aşa era. Eu eram singură într-o clasă de nemţoaice şi mai ales elevele erau fanatizate. Suna clopoţelul, intra profesoara, iar şefa clasei zicea:„Achtung!“ (n.r. – Atenţiune!). Şi toate trebuia să ne ridicăm în picioare. Atunci, profesoara saluta cu mâna sus:„Heil Hitler!“. Iar clasa răspundea:„Heil Hitler!“. Asta se întâmpla de cinci ori pe zi.

Înaintea fiecărei ore?

Şi la sfârşit. De zece ori!

„Trăiască litrul!“

Eraţi discriminată? Mama se mira că nu socializez cu ele, dar nu mă invitau niciodată. Una singură cred că m-a invitat. Aveam însă o prietenă, colegă de bancă. Erau trei rânduri de bănci, iar noi stăteam ultimele, pe rândul din mijloc. Stăteam cu spatele de perete. Eram eu, Dorli, şatenă, şi colega mea, tot Dorli, săsoaică, având cozi blonde. Ea era o fată săracă, mama ei era învăţătoare, divorţată. Ea mi-a spus, când s-a introdus salutul obligatoriu:„Noi ştii ce facem? Nimeni nu va şti. Nu zicem «Heil Hitler!». Zicem «Heil Liter!»“. (n.r. – „Trăiască litrul!“) Şi aşa am dus-o. (râde)

Cât aţi rămas acolo?

Până în aprilie ’44, când s-au închis cursurile. În toamnă, în ’43, a fost o acţiune, ca pe vremea lui Ceauşescu, să meargă fetele la cartofi pentru Armata Germană. Eu nu mă duceam la astfel de acţiuni, iar colegele au încercat să-şi manifeste dezaprobarea. Reacţia mea, fără discuţii cu ele, a fost să obţin notele cele mai bune. M-am pus pe învăţat, gândindu-mă că aşa le voi arăta eu lor... „Tata prevedea comunizarea zonei“

Vă priveau cu invidie?

Nu am apucat să comparăm certificatele, pentru că din aprilie ’44 s-au închis şcolile din cauza bombardamentelor.

Aţi mers apoi la Căpâlna.

Da. Acolo, la început, făceam într-un fel notă discordantă, pentru că eram zburdalnici, dar tata ne-a potolit. Ne-a spus să fim mai puţin veseli, pentru că majoritatea bărbaţilor erau pe front, iar femeile – vai de ele! Toată munca, şi a bărbaţilor, o făceau ele.

23 august cum a fost văzut?

Lumea era bucuroasă pentru că, oarecum, s-a terminat războiul. Tata însă vedea mai departe şi prevedea comunizarea zonei.

Lucian Blaga:„Mi-am încheiat sistemul filosofic. Pot să mor“

De ce aţi ales Facultatea de Fizică?

Pentru că mă interesa, îmi plăcea. Şi, oricum, fizica nu poate fi politizată. Algebra, analiza matematică, fizica teoretică, toate le făceau şi ruşii, şi americanii la fel. După aceleaşi formule.

Dar se făceau cursuri de marxism-leninism şi la Fizică?

Da, erau obligatorii. Nu-mi puteam permite să lipsesc, pentru că aveam un dosar foarte prost. Eu am dat admiterea cu note foarte mari, dar cu un supliment de întrebări. Mi-au pus apoi bariera taxei, de unde m-a salvat Asociaţia Studenţilor, din care făceau parte H. Schmidt din Sibiu şi Oliviu Gherman. Ei au redus taxa astfel încât tata s-o poată plăti. A fost o chestiune foarte neplăcută în anul al II-lea, când a venit de la Bucureşti cineva să ţină cursul de marxism-leninism. A spus că „prin filosofia lui, Blaga poate fi pus în rândul criminalilor de război“.

Eraţi în sală?

Da, eram în sală. Nu ştiu cum am ieşit după curs din sală. Mă întrebam:„O să mai fiu studentă?“. La Bucureşti, în ’52, când a fost un val de exmatriculări, am fost pusă pe listă, însă şi atunci am fost salvată până la urmă.

Aţi venit la Bucureşti 1951. Cum vi s-a părut?

Mama îmi spunea că Bucureştiul este un oraş inegal, tipic pentru Vechiul Regat:o casă boierească sau o vilă lângă o cocioabă. Mă pregătise. Când am venit, se puteau vedea încă urmele războiului. Erau locuri unde încă se mai vedea că a căzut o bombă. Părea destul de întunecat. Era un frig îngrozitor în blocurile care aveau centrală proprie şi se încălzeau cu păcură, pentru că nu se găsea păcura. Jumătate din Bucureşti murea de frig.

După ce aţi plecat la Bucureşti, tatăl era la Biblioteca Academiei la Cluj. Cum erau relaţiile?

El venea în Bucureşti destul de des pentru probleme editoriale şi stătea la o verişoară de-a mea. Un moment extrem de puternic a fost confesiunea pe care mi-a făcut-o după ce şi-a scris ultima carte de filosofie, „Fiinţa istorică“. Eram la Cluj şi mi-a spus:„Acum mi-am încheiat sistemul filosofic. Pot să mor“. El era foarte senin, iar noi eram foarte îngrijoraţi. El nu a înţeles să facă compromisuri cu regimul comunist. Tata a fost creatorul unui sistem filosofic. Dacă ar fi făcut compromisul, şi-ar fi negat creaţia. El şi-a asumat toate riscurile refuzând... Era aproape normal să ajungă în situaţia de a fi marginalizat, pentru că s-a făcut o reformă a învăţământului, s-a făcut o nouă Academie. Dacă ar fi acceptat compromisul, ar fi putut să-i meargă foarte bine, dar conştiinţa nu-i permitea...

Administratorul operei lui Blaga Numele:Ana-Dorica Bugnariu Data şi locul naşterii:2 mai 1930, Berna, Elveţia Starea civilă:A fost căsătorită cu sociologul şi publicistul Tudor Bugnariu, comunist din ilegalitate, şi are doi copii, Tudor şi Lilla. Studiile şi cariera:A urmat cursurile Facultăţii de Fizică din Cluj şi, apoi, din Bucureşti. Din anul 1962, a lucrat la Institutul de Documentare Tehnică (IDT), iar în perioada 1967-1972 – la Consiliul Naţio-nal al Cercetării Ştiinţifice, Comisia Plan Sinteză. Din 1972, a revenit la IDT, unde a coordonat publicaţia „Cercetare ştiinţifică – dezvoltare tehnologică“, realizată pe baza documentelor UNESCO şi ONU. Din 1991, a lucrat la Senatul României, în calitate de expert cu documentaţia privind NATO, şi apoi în calitate de consilier parlamentar, în cabinetul preşedintelui Senatului de la acea vreme, Oliviu Gherman. În paralel cu aceste activităţi, administrează publicarea operelor tatălui său, Lucian Blaga, dedicându-şi timpul recuperării şi valorificării operei tatălui. Locuieşte în:Bucureşti

Ar fi putut să ia Nobel în 1956?

Nu ştiu. Rosa del Conte şi Basil Munteanu l-au propus, însă, potrivit regulilor, era nevoie de acceptul ţării. Ministrul Culturii era Constanţa Crăciun, care nu a acceptat. Plus că s-a făcut şi o oarecare contrapropagandă, condusă de Zaharia Stancu în urma unui turneu în ţările nordice. Asta e. Juan Ramón Jiménez, scriitorul spaniol căruia i s-a dat premiul, trăia în exil, nu era în Spania lui Franco. Rosa del Conte mi-a scris aşa:„Lucian Blaga a murit ca scriitor interzis“.

Aţi fost, în martie 1961, în audienţă la Leonte Răutu, pentru a relua publicarea lui Lucian Blaga. Cum era?

Nu m-a înspăimântat. Era un om cu şapte ani de-acasă. Nu te primea şezând, nu se aşeza înaintea ta. Eu i-am spus care e situaţia tatei, el a ascultat şi a dat nişte dispoziţii în faţa mea la telefon pentru a fi publicat un volum de poezii. Cred că avea puţin umor şi a intrat în acest joc. Am fost în trei audienţe la el, în care îi mai spuneam, subtil, şi despre unele „însemnări autobiografice, dar care nu se pot publica“. După ce a apărut „Luntrea lui Caron“, după Revoluţie, i-am dus o carte:„Astea sunt însemnările autobiografice!“.

Cum privea tatăl dumneavoastră publicarea poeziilor?

A fost foarte fericit. Deja văzuse nişte poezii publicate în „Contemporanul“ în 7 aprilie 1961, cu o lună înainte de a muri. Deşi, ca student, n-aveai voie să-l citezi. Unii studenţi au păţit-o pentru că l-au citat. N-au ajuns la puşcărie, dar au avut probleme.

Lucian Blaga (dreapta), cu dictatorul portughez Salazar (în primul rând, în mijloc)

S-a pus problema ca Lucian Blaga să fie arestat?

Da. Ştiu de la CNSAS că figura pe lista lui Dej de a fi închis. L-a salvat istoricul Constantin Daicoviciu, care a negociat cu Dej salvarea lui. Nu ştiu ce-au vorbit, la ce-a renunţat Daicoviciu ca să-l salveze pe Blaga sau ce a făcut pe gustul lui Dej. Se întâmpla în anii ’50. I-au organizat şi percheziţii, îi căutau manuscrisele la Biblioteca Academiei. El scria la birou, dar nu lăsa niciodată manuscrisul la serviciu. Le lua în servietă şi le aducea acasă. Era vorba, la un moment dat, să facă o percheziţie şi acasă, dar le ascunsesem cu soţul meu într-o altă locuinţă. Am făcut pachet manuscrisele, iar soţul meu, Tudor Bugnariu, a tras un sertar cu scrisori de la cucoane. A luat pachetul şi l-a băgat sub scrisori într-un sertar fără chei, fără nimic. „Ăsta n-are cheie, le lăsăm aşa?“ „Ştiu eu, din activitatea de ilegalist.“

Dac-ar fi găsit „Luntrea lui Caron“?

Îl băgau bine la puşcărie. La Sighet ajungea, direct.

Mihai Beniuc era un oaspete în familia Blaga. Apoi, a scris volumul „Pe muchie de cuţit“, unde avea un capitol cu referire la tatăl dumneavoastră. Cum s-a văzut apariţia acestui roman?

Acel fragment de roman intitulat „Marele Anonim“ a fost o lovitură îngrozitoare dată tatălui meu. Trimitea direct la tata, pentru că „marele anonim“ apare în sistemul lui filosofic. Eu l-am cunoscut pe Beniuc, pentru că tata mă trimitea la el când nu era plătit de la Fondul Literar pentru traducerea din „Faust“. Îmi era frică de el, nu-mi plăcea. Însă după publicarea acelui fragment de roman nu l-am mai întâlnit.

Urmărită de torţionarul Gheorghe Pintilie

Gheorghe Pintilie (cunoscut sub numele de Pantiuşa), şeful Securităţii, se interesa de dumneavoastră. De ce la un nivel atât de înalt?

Nu ştiu. Eu îmi plimbam copilul în cărucior şi habar n-aveam că sunt urmărită. Întâi de Pantiuşa, din 1958-1959, apoi m-a preluat Isidor Hollinger, ministru-adjunct la Interne, din 1960. Eu însă nu mi-am văzut dosarul personal nici astăzi. L-am cerut, mi s-a spus că am dosar, dar, până la urmă, nu mi s-a mai dat. Însă am rapoarte către Pantiuşa şi către Hollinger, din care reiese că erau insistenţi şi grăbiţi. Până acolo au mers că se interesau ce note am avut la Sibiu, în clasa a IX-a.

A fost înscrisă în clasa a VI-a B Cluj, pe baza certificatului eliberat de liceul de fete Sibiu, unde a urmat clasa a V-a particular. Note:Religie – 10, Limba română – 9, 50, Franceză – 10, Germană – 10. Extras din documentele de urmărire a lui Dorli Blaga

Relaţia dintre părinţii dumneavoastră a fost una specială, încât, într-un anume moment, mama dumneavoastră se identifica aproape cu tatăl dumneavoastră. Povestiţi-ne despre acest moment!

Tata spunea că sunt o monadă. Ea începuse să sufere de Alzheimer, iar în aprilie ’69, când a fost şi o epidemie de gripă de Hong Kong, era internată într-un spital de contagioşi şi delira. Atunci, aşa este, se identifica cu Lucian Blaga. Vorbea despre el ca şi când ea ar fi fost tatăl meu.

„De-atunci, nu m-am mai dus la cimitir, la părinţii mei“

Aţi fost „responsabilă“ testamentar cu publicarea operei tatălui dumneavoastră, sarcină pe care aţi îndeplinit-o admirabil. N-a fost obositor?

Nu. Unii spun că m-am bucurat de bunăvoinţa Partidului că am putut să-l editez pe Blaga. Dacă aş folosi un termen golănesc, aş spune că i-am „fentat“. Pentru că nu sunt prefeţe, nu sunt citate din Ceauşescu, volumele sunt curate. Eu am vrut fără prefeţe! Câteodată îmi spun:„Veşnic trebuie să fiu buldogul de pază“. (râde) Să nu apară ceva greşit. Se mai scriu prostioare, lucruri inexacte.

Câte limbi cunoaşteţi?

Ştiu germana, engleza, am făcut franceză de la 11 ani la Sibiu, în particular, pentru că eram la Liceul German, şi acolo nu se făcea franceză şi nici latină. Apoi, am mai luat şi lecţii de rusă după 23 august, tot particular.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?

În 22 decembrie, dimineaţa, citeam „Un om fără însuşiri“, de Robert Musil. Atunci când priveam pe fereastră, vedeam cum curgea lumea spre centru. Din toate zonele industriale ale Bucureştiului, nechemaţi, oamenii mergeau către Piaţa Palatului. Deodată, a venit fiica mea:„Deschide televizorul! A fugit, s-a terminat, suntem liberi!“. Apoi, s-a lansat o convocare:cine vrea să se alăture Frontului, să vină la Comitetul Central! M-am dus, dar degeaba. La intrare, erau nişte copii, ca voi, care s-au uitat la mine în poşetă să se asigure că nu am arme. M-au lăsat, dar m-au oprit nişte soldaţi în dreptul pasarelei pentru şedinţe. „Aşa sunt dispoziţiile.“ M-am întors acasă. Palatul Regal era în flăcări.

Lângă mormântul lui Lucian Blaga din Lancrăm s-a construit, în 2004, o sală de sport. În ce stadiu se află acum?

S-a oprit acum, dar nu s-a demolat, cum s-a convenit. Eu mă mai duceam la Lancrăm. De-atunci însă, nu m-am mai dus la cimitir, la părinţii mei. Am trecut odată cu maşina, în 2008, spre Sibiu. Am vrut să mă opresc, dar m-a apucat plânsul şi am rugat şoferul să meargă mai departe. Este o porcărie imensă! Construcţia e neterminată şi nici nu s-a făcut ce s-a convenit cu ministrul Culturii de-atunci, Răzvan Theodorescu, care a fost foarte corect. Cimitirul acela este un cimitir vechi, el însuşi monument istoric.

Aţi avut susţinători în 2004...

Da. S-a făcut o campanie cu 350-400 de semnături din toată lumea. Eu am dat telefoane şi la Cotroceni, la Cabinetul lui Iliescu, am sunat şi la Cabinetul lui Năstase şi nici măcar nu s-a răspuns. Aici este foarte criticabil şi Iliescu. Ca şef de stat, era nevoie să dea un telefon şi se demonta totul. Vă spun aşa, ca o glumă, mă gândeam să-i fac o vizită lui Năstase la puşcărie, să-l întreb cum stăm cu halele, cu mormintele, cu Dumnezeu. Dar se pare că e foarte greu să obţii aprobare.

Când a început construcţia?

Ei din 2003 au pornit lucrările. În primăvara lui 2004, mi-au dat telefon rude din Sebeş că vor să renoveze mormântul lui Blaga, care a fost conceput de sculptorul Ladea. Că vor să-l ridice pe-un soclu. „Aţi înnebunit? Mormântul e conceput de Ladea, a fost construit de mama mea şi de mine, pe banii noştri, pentru că Uniunea Scriitorilor nu ne-a ajutat sub comunişti. Este, în sine, un monument“, le-am spus. Plus că, în perioada interbelică, cimitirul fusese declarat monument istoric. Deci, n-aveau voie. Dar erau interese electorale, locale şi...

Cum aţi aflat?

În august 2004, mergând spre Sibiu, poeta Marta Petreu, soţul ei, Ion Vartic, şi profesorul Mircea Borcilă au trecut pe la Lancăm şi au văzut. Imediat mi-au dat telefon.

Sursa:www.adevarul.ro