Din Oltenia de odinioară: Neamul Vlădoienilor

Ce rămâne din amintirea unei familii după stingerea ei? Ce se conservă din ea astăzi, ce va rămâne din ea în ziua de mâine ? După jumătate de secol de regim totalitar, trecutul nu s-a dat bătut, ci a ieșit din nou la iveală sub diferite chipuri. Iar strămoșii continuă să trăiască în noi și să se manifeste în felul în care N. Iorga scria inconfundabil:

„ De la ei vine ceva mai scump decât toate moștenirile materiale, mai greu de purtat decât toate sarcinile, ceva care adesea trebuie înfruntat cu mai mult curaj desperat decât toate pericolele: felul lor de a fi, transmis, corectat, sintetizat cu mii și mii de experiențe, care ajunge până la tine, omul de azi. Ceva care abia poți să-l înfrânezi, dar să-l suprimi cu totul nu, căci morții nu se dau morți ”.

Istoria înseși, cu imponderabilitatea ei - ca și zestrea genetică a fiecărui individ, a fiecărei familii – nu dispare, cum s-ar putea crede, nici în cazul unor răsturnări de regim, a unor cezùri violente. „Durata lungă” de care vorbesc istoricii francezi ai Școlii Analelor se întemeiază în fond pe această constatare, adeseori obnubilată de contingențele prezentului.

Ctitoriile boierilor Vlădoieni

Genealogiile vin să ateste continuu această – într-un fel – memorie eternă care acumulează în ea generații succesive, mărturii materiale concretizate în clădiri civile și biserici, documente scrise sau, mai nou, înregistrate pe alte suporturi decât hârtia, precum și multe alte dovezi de existență. Nici măcar regimul comunist în varianta sa cea mai stalinistă nu a reușit controlul total al memoriei. Astfel, de pildă, după atâtea decenii de totalitarism, o stradă din imediata vecinătate a Primăriei Sectorului 1 poartă numele generalului Barbu Vlădoianu, cel mai însemnat membru al unui vechi neam oltenesc, originar din Vlădaia Mehedințiului.

Furia proletcultistă, dezlănțuită mai agresiv sau mai cu viclenie, nu a reușit să-i șteargă pe Vlădoieni nici din cărțile aflate în biblioteci și nici din documentele de arhivă. Numele acestei familii – ortografiat în două variante echivalente, „Vlădăianu” (forma arhaizantă, apropiată de toponimul satului de obârșie) și „Vlădoianu” (o formă puțin modernizată) - este purtat de biserica „Sf. Spiridon” din Craiova, aflată în mahalaua Valea Vlăicii.

Potrivit pisaniei ei, transcrisă de Nicolae Gh. Dinculescu în studiul său despre Bisericile Craiovei, „cu ajutorul sfintei și de viață făcătoarei Troițe, această sfântă și dumnezeiască besearică, unde să prăznuiește hramul sfântului arhiereu Nicolae și sfântul părintele Spiridon, făcătoriul de minuni, iaste zidită din temelie, cu toată cheltuiala, de robul lui Dumnezău, jupan Fota Vlădăianu, biv vel cluciar, sin Conda biv vel căp[itan], jupănițăi Anca Vlădăianca, fata jupan[ului] Radu Brăiloiul, biv vel aprod, ca [să] fie veajnică pomenire dumnealor și părinților și a tot neamu; făcându-se în zilele prea luminatului Domn Io Costandin Nicolae Voevod și cu blagoslovenia prea sfinții[i] sale părintelui episcop chir Grigorie a Noului Severin, fiind ispravnic Iacob Opr[a]n. Leat 7266 (1758)”. Ctitorul Fota Vlădăianu a dăruit bisericii moșii și odoare, a zidit case mari lângă biserică și a fondat tot aici o școală în limba greacă.

Nu a fost singura ctitorie a boierilor Vlădăieni. Tot lui Fota Vlădăianu – aflăm din excelentul instrument de lucru care este Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România – i se datorează biserica din localitatea Găneasa – Olt. De asemenea, lăcașul din satul de baștină – Vlădaia – cu hramul „Sf. Nicolae” are drept ctitori succesivi pe câțiva membri ai familiei, după cum reiese din pisania publicată de avocatul Ion I. Vlădăianu:

„Această sfântă biserică s-au zidit din temelie cu cheltuiala cocoanei Uța Vlădăianu și a pitarului G.G. Negoescu, ajutând și cocoana Caterina Vlădăianu. S-au prevăzut și s-au zugrăvit cu cheltuiala colonelului Ștefan Vlădăianu și marelui spătar Barbu Vlădăianu, ajutând și pitarul G.G. Negoescu cu câtăva cărămidă, în anul Unirii Principatelor și stăpânitor ambelor țări Alexandru Ion Cuza I-iu, la leatul 1859, iar în anul 1896, s-au reparat și zugrăvit iarăși cu ajutorul generoasei domnișoare Zoe Vlădăianu, fiica repauzatului colonel Ștefan Vlădăianu, cu 1000 lei”.

De asemenea, la Runcu (jud.Gorj), Costache Vlădăianu a reparat – între 1834 – 1837 - biserica „Sf. Paraschiva”.

Înaintașii

Întâiul membru cunoscut al familiei care avea să ia în veacul următor numele de „Vlădăianu” a fost Iacov, postelnic din Cernaia, menționat de o serie de documente din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Era ginerele lui Pârvu din Bârsești și tatăl lui Lațco comis din Vlădaia și Cernaia. Acesta din urmă a fost căsătorit cu Brândușa din Menți, fiica lui Stoica postelnic din Urdari¹. Pârvu din Bârsești și Stoica din Urdari aparțineau aceleiași vechi familii din care descindeau boierii Zamona, înalți dregători încă în veacul al XV-lea.

Așadar, atât Iacov, cât și fiul său Lațco² au luat în căsătorie urmașe ale neamului boierilor din Baia de Fier și Alun, din care coborau boierii Urdăreni, Bârsești, Bengești și Pârâieni. Lațco, la rândul său, a avut ca fiu pe Conda vel căpitan, tată a cinci fii, între care Fota Vlădăianu, vel medelnicer, vel paharnic (1770) și vel clucer. În generația copiilor lui Conda din Cernaia și Vlădaia s-a produs așadar trecerea la noul nume de familie, „Vlădăianu”.

Fota Vlădăianu a fost unul dintre boierii luminați din Oltenia secolului al XVIII-lea. După cum aminteam și mai sus, bisericii „Sf. Spiridon” din Craiova i-a lăsat la moartea sa două moșii, cu scopul de a plăti un profesor de limba greacă pe lângă biserică: Novacii, cu șapte munți și Cerătu (jud. Dolj). Din cercetările lui Ion Vlădăianu – mai aprofundate decât cele ale lui Octav George Lecca și ale lui Ioan C. Filitti în această privință - rezultă că din paharnicul Balica, frate cu Lațco comis, descindeau Argetoienii.

Rude ale lor din același trunchi genealogic au purtat numele de „Cernăianu” și „Fratoștițeanu”. Generalul Barbu Vlădoianu, cea mai marcantă figură a familiei sale, era fiul armașului Barbu Vlădăianu (+ 1812), fiu, la rândul său, al șetrarului Barbu Vlădăianu, cumpărătorul locului de casă din Craiova care a aparținut familiei de-a lungul multor generații. șetrarul era fiul lui Constantin (Dinu) Vlădăianu, unul dintre fiii mai sus amintitului Conda³.

O familie de dregători

Vlădăienii au fost mari dregători în veacul al XVIII-lea: Barbu Vlădăianu este amintit într-un document din 24 iunie 1790, ca biv vel șătrar⁴, iar Ioniță Vlădăianu este atestat în mai 1798 ca biv vel pitar⁵. Nicolae Vlădăianu era menționat la 26 octombrie 1770 în calitate de vtori logofăt⁶. Vlădăienii s-au încuscrit cu mari neamuri boierești ale Olteniei, precum Pârșcovenii, Poenăreștii, Otetelișenii, Brăiloii ș.a. Astfel, de pildă nora lui Fota Vlădăianu era Uța Pârșcoveanu, pomenită în diata vornicului Barbu știrbei, boierul cărturar, călător la Karlsbad, ultimul reprezentant al știrbeilor celor vechi al căror nume avea să fie reluat prin adopție în secolul al XIX-lea:

„…moșiile Corlăteștii, Bonta, Popeștii, Osica și șopârlița, le lasă la 5 nepoate, fi[i]ce ale răposatei surorei dlui, Stancăi Prișcovencii adică: d-ei cluceresei Dumitranei Farfaroaicăi i hătmănesei Maricăi Cantacuzini i cluceresei Uțăi Vlădăiancăi, i copiilor d-ei răposatei logofetesei Sultancei Bălăciancăi și copiilor răposatei cluceresei Ancuței Bengeascăi” ⁷ .

Fiul Uței, căminarul Constantin Vlădăianu, a fost „prezidentul judecătoriei Mehedinți”, după cum reiese dintr-un document din 29 iulie 1832 al Înaltului Divan al Țării Românești, în legătură cu pricina dintre moșnenii Stăiniceni din jud. Mehedinți și marele spătar Alexandru Ghica⁸. În secolul următor, membri ai spiței Vlădăienilor au fost implicați în diferite procese care, unele, au ajuns și la Înaltul Divan, lăsând urme arhivistice. Căminăreasa Efrosina Vlădăianu născută Sutzu, soția amintitului Constantin Vlădăianu, se judeca în anul 1831 cu cumnatul său, fostul mare clucer Ioan Vlădoianu, pentru drepturi legate de zestrea sa⁹.

Același Ioan Vlădoianu era, alături de poetul neogrec Athanasie Hristopol, fost mare logofăt – mult mai cunoscut în Elada decât în România - membru chiar al Înaltului Divan¹⁰. Mama generalului Barbu Vlădoianu, Uța Vlădăianu născută Prisiceanu, a avut și ea de-a face cu această instituție, în sensul că, la 27 februarie 1842, Înaltul Divan întărea hotărârea Divanului Craiovei din 1839, privitoare la judecata egumenului Mănăstirii Căluiu cu această boieroaică pentru încălcarea unei moșii din Lipov (jud. Dolj)¹¹.

Barbu Vlădoianu, o personalitate aproape uitată

Generalul Barbu Vlădoianu a fost un personaj de o însemnătate puțin știută astăzi. Nepotul lui Eugeniu Carada, publicistul M. Theodorian-Carada, nu ezita să îl numească într-un articol publicat tot în revista Arhivele Olteniei, „făuritorul Unirei de la 24 Ianuarie 1859”. Chiar dacă este vorba de o hiperbolă, nu e mai puțin adevărat că boierul oltean care conducea oștirea română a fost un susținător al alegerii domnitorului Moldovei pe tronul de la București.

Contribuția generalului Barbu Vlădoianu la alegerea lui Cuza constă în faptul că, în ciuda ordinului Căimăcămiei, el a refuzat să intervină cu armata pentru a împrăștia mulțimea adunată pe Dealul Mitropoliei. Dacă ar fi făcut aceasta, poate că cursul istoriei ar fi fost altul. O interesantă coincidență constă în faptul că cel care a propus la întrunirea de la hotelul Concordia alegerea domnului de la Iași a fost Dimitrie Ghica, care avea să devină cuscrul lui Barbu Vlădoianu, conducătorul trupelor masate în jurul Dealului Mitropoliei în momentul alegerii lui Cuza. Amândoi, atât „Beizadea Mitică”, cât și Barbu Vlădoianu au rămas însă doi „uitați” ai istoriei… M. Theodorian-Carada își încheia astfel evocarea dedicată acestuia din urmă:

„…generalul Barbu Vlădăianu, de care Le Peuple Roumain din august 1886, vestindu-i moartea, scria că a fost un mare bărbat, dar un om de o rară modestie și care prin însăși excesul acestei calități a lui a contribuit să nu fie cunoscut așa cum s-ar fi cuvenit. Modestia lui, nerecunoștința unora, invidia altora, toate astea la un loc au contribuit ca figura acestui bărbat ilustru să rămâie în umbră [...].” ¹²

Rolul lui Barbu Vlădoianu (foto sus) în acele împrejurări ar putea să explice ceea ce a urmat în cariera sa: ministru de război între februarie 1859 – mai același an și apoi între august 1864 – octombrie 1865; întâiul primar al Bucureștilor ¹³ , atunci când această funcție a fost înființată, ca urmare a aplicării legii comunale a lui Cuza. A doua oară, Barbu Vlădoianu a fost primar al Capitalei între decembrie 1872 – mai 1873. Memorialistul Constantin Argetoianu are gura spurcată precum o avusese paharnicul Sion în Arhondologia Moldovei. Totuși, adesea amintirile sale despre familiile cu care a fost în relații și despre personalitățile din această lume apusă din care făcea el însuși parte, merită a fi luate în considerație. Deși nu își cruță personajele de epitete:

„Beizadea Mitică măritase pe Marie după un ovrei botezat, Herz, care își da titlul de baron și ifose de nobil austriac – iar pe Iza după un dobitoc, un locotenent de cavalerie Vlădoianu (nici măcar rudă cu boierii Vlădoieni) ¹⁴ , atât de prost încât ca să treacă de la gradul de căpitan la cel de maior, bătrânul Brătianu a fost silit să suprime printr-o lege și pentru câtva timp – de hatârul lui Beizadea Mitică, pe atunci președintele Senatului – examenul legal. Vlădoianu a ajuns cu greu colonel și a murit uitat de lume, lăsând în urma lui o serie de copii anoști și proști. Iza Vlădoianu era o mortăciune anostă, dar Marie de Herz fără să fie o frumusețe, era plină de nuri (și multiplele ei aventuri au dovedit-o) […]”.

Caracterizările lui Argetoianu – probabil prea dure și subiective - colorează puțin această lume care pare – și este, de altfel – atât de îndepărtată, cu bunele și cu relele ei. Potrivit arborelui genealogic al Vlădăienilor, publicat de Ioan C. Filitti în volumul său Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, generalul a avut din căsătoria sa cu Alexandrina Messitz, trei fii – Nicolae, Ștefan și Ioan – și o fiică, Lucia, căsătorită cu Ștefan Petrovici- Armis, din familia de bancheri de obârșie macedo-română care primise la Viena titlul de conte. Colonelul Nicolae Vlădoianu a fost ginerele lui „Beizadea Mitică”, dar și fratele său magistratul Ștefan Vlădoianu a fost căsătorit cu o Ghiculeasă din aceeași ramură, descendentă a domnitorului Grigore al IV-lea Ghica.

Este vorba chiar de o vară primară a Izei, Adina, fiica beizadelei Panait Ghica și a soției sale Alexandrina, născută Hagi-Moscu. Potrivit lui Filitti, Ioan Vlădăianu, unul dintre fiii generalului, ar fi avut doi copii adoptați, Ioan, avocat, și Nicolae, și trei copii „de sânge”: Ioan, secretar de legație, Nicolae și Maria. Aceștia reprezintă ultima generație de purtători ai numelui „Vlădăianu”. Diplomatul Ioan I.B. Vlădoianu, născut la 9 noiembrie 1884 în București, a avut o carieră bogată pe care o amintește Enciclopedia Cugetarea a lui Lucian Predescu: „doctor în drept și licențiat în teologie, fost însărcinat de afaceri la Roma, Madrid, Belgrad și Cairo”. Ioan Vlădăianu (1850 – 1915) – fiul generalului - a fost avocat la Creditul Rural din Capitală.

A stăpânit casele vechi din Craiova, de lângă biserica „Sf. Spiridon”, zisă „Vlădăianu”, care fuseseră vândute strămoșului său, șetrarul Barbu Vlădăianu – potrivit unui document publicat în Arhivele Olteniei – încă la 24 iunie 1790 de către Hrizea căpitanul. Aceste case trecuseră apoi în familia Vlădăianu de la o generație la alta, fuseseră stăpânite și de generalul Barbu Vlădoianu și ulterior de fiul său Ioan.

Istoria scrisă a Vlădoienilor

În perioada interbelică și apoi, după izbucnirea războiului, fiul său, avocatul Ioan I. Vlădăianu, a publicat în revista Arhivele Olteniei câteva articole – documentate riguros - despre trecutul familiei: Despre moșia Vlădaia din județul Mehedinți (nr.95-96, ianuarie – aprilie 1938), Despre Biserica Vlădaia din jud.Mehedinți (nr.95-96, din 1938), Boierii din Cernaia (nr.107- 112, din ianuarie – decembrie 1940), Tot despre Vlădăieni și Cernăieni (nr. 113-118, din ianuarie – decembrie 1941), Documente despre Vlădăieni și Cernăieni (în același număr din Arhivele Olteniei).

Din aceeași generație – a ultimilor Vlădoieni – făceau parte copiii colonelului Nicolae Vlădoianu, între care Dimitrie – al cărui prenume relua pe cel al bunicului matern, principele Dimitrie Ghica, fost prim-ministru – a fost căsătorit cu Hala von Ajukiewicz, fiica lui Tadeus von Ajukiewicz, pictor de curte al regelui Carol I. Una dintre fiicele lui Nicolae Vlădoianu și ale Izei Ghika a fost mama Elisabetei Tomazoglu (1904 – 1988), ultima descendentă a generalului Barbu Vlădoianu și a lui Dimitrie Ghica, înmormântată în curtea bisericii Ghica-Tei.

Testamentul acestei doamne care locuia în București chiar în apropiere de întinsa fostă moșie ghiculească este reprodus în teza de doctorat a arheologului Radu Ciuceanu, consacrată familiei Ghica, carte apărută în anul 2001. Ea lăsa Muzeului de Istorie a Municipiului București o sumedenie de obiecte de valoare istorică și artistică legate de familiile Vlădoianu și Ghica, „în vederea înzestrării punctului muzeistic Ghica-Tei”.

Din păcate, acea cameră memorială, cândva vizitabilă, a devenit inaccesibilă - ca și întregul palat, ceea ce văduvește în mod evident Bucureștii – dacă acest fapt mai trebuie oare repetat – de unul dintre monumentele sale cele mai reprezentative. Natalia, fiica lui Ștefan Vlădoianu, unul dintre fiii generalului Barbu Vlădoianu, s-a căsătorit cu Radu (zis Rodolphe) Sturdza (în a doua lui căsătorie), fost consul la Istanbul, fiu al omului politic Vasile Sturdza.

Din căsătoria Nataliei cu Radu Sturdza s-a născut o fiică, Ema, stabilită în Suedia, împreună cu descendenții săi. Cealaltă ramură a Vlădoienilor – coborâtoare din Fota Vlădăianu – s-a stins cu Ioan, fiul lui Vasile Vlădoianu și a primei sale soții din neamul Kretzuleștilor. Sora lui Vasile Vlădoianu, Ecaterina, a fost soția cunoscutului pașoptist Alexandru G. Golescu (Negru), având o posteritate numeroasă.

La familia aceasta neaoș oltenească a Vlădoienilor poate fi observată deschiderea – ca și în cazul multor altor familii boierești din Țara Românească – spre căsătoriile cu urmași sau urmașe ale boierimii din Moldova. În arborele Vlădoienilor se întâlnesc nume ca Balș, Ghica (din Moldova), Sturdza. Este de văzut în aceasta, firește, în primul rând dorința de „a-și ține rangul”, dar și conștiința unității românești. Înainte de a fi fost operă politică a elitelor și rezultat al unor împrejurări internaționale favorabile, aceasta a constituit o realitate a înseși societății românești.

NOTE

1. Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Les ancêtres de Constantin Brăiloiu, în vol. Constantin Brăiloiu et Henri H.Stahl, în seria „Sociétés européennes”, nr. 11, Paris – București, 1995, p. 14. 

2. Ion Vlădăianu, Boierii din Cernaia, în „Arhivele Olteniei”, anul XIX, nr. 107- 112, ianuarie – decembrie 1940, p. 65 + planșa genealogică cu boierii din Cernaia.

3. Idem, Tot despre Vlădăieni și Cernăieni, ibidem, nr. 113-118, ianuarie – decembrie 1941, pp. 45-46.

4. Theodora Rădulescu, Sfatul domnesc și alți mari dregători ai Țării Românești din secolul al XVIII-lea, partea a III-a, în „Revista Arhivelor”, 3/1972, p.460, nota 1587.

5. Ibidem, p.451, nota 1408.

6. Ibidem, partea a IV-a, în „Revista Arhivelor”, 4/1972, p.689.

7. Ștefan D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boierești, vol.II, București, 1916, p.429.

8. Înaltul Divan 1831 – 1847. Inventar arhivistic, București, D.G.A.S., 1958, doc. nr. 127.

9. Ibidem, doc.nr.1538.

10. Ibidem, doc.nr.77.

11. Ibidem, doc.nr.995.

12. M. Theodorian-Carada, Făuritorul Unirei de la 24 Ianuarie 1859, în „Arhivele Olteniei”, anul XVII, nr. 95-96, ianuarie – aprilie 1938, p.60.

13. Despre activitatea sa în această funcție a se vedea articolul din enciclopedia Wikipedia de pe Internet.

14. Este surprinzătoare această eroare din partea memorialistului, având în vedere că era vorba chiar de fiul generalului Barbu Vlădoianu.