Wilhelm al II-lea, ultimul Kaiser

Ultimul împărat pe care Imperiul German l-a avut a fost o personalitate contradictorie, fiind blamat pentru mult timp ca principalul vinovat de izbucnirea Primului Război Mondial ce avea să pună capăt, printre altele, propriei sale domnii.

Deși în ultimii ani rolul său de factor decisiv în izbucnirea războiului s-a diminuat, nu trebuie să uităm de ceilalți actori (împăratul austro-ungar Franz Joseph și țarul rus Nicolae II), și de contextul internațional din ce în ce mai tensionat după Războaiele Balcanice ce au consființit ieșirea României și a Italiei din Tripla Alianță, chiar dacă acest lucru s-a petrecut la nivel neoficial, și izolarea politica și militară a Puterilor Centrale.

Wilhelm a fost cel care l-a eliminat de pe scena politică pe Otto von Bismarck, preluând astfel frâiele politicii externe germane văzută de el în sensul expansionismului colonial de care Germania avea atâta nevoie. În același timp, Wilhelm s-a dovedit un lider militar ineficient pe timp de război (comanda de iureera a generalilor germani care nu țineau cont de guvernul civil), el va pierde suportul armatei și va fi nevoit să abdice în noiembrie 1918.

Wilhelm II mai este cunoscut și pentru perioada careia i-a dat numele – „perioada wilhemină” – el fiind un promoter înfocat al artelor și științelor prin „Societatea Kaiser Wilhelm”.

Biografie

Născut la 27 ianuarie 1859 la Castelul Potsdam, Wilhelm era primul copil al Kronprinzului (prinț moștenitor) Frederick (viitorul împărat german Frederick III) și al prințesei britanice Victoria, prima odraslă a reginei engleze Victoria I. Astfel, Wilhelm face parte dintr-o familie ilustră:este membru al familiei prusace de Hohenzollern, casa regală ce conduce destinele Imperiului German și nepotul reginei Victoria a Angliei. Bucuria de a avea succesiunea tronului asigurată până la a treia generație a fost rapid umbrită de problemele de sănătate ale copilului:timp de o oră și jumătate acesta s-a zbătut între viață și moarte și, după trei zile, medicii constată că brațul său stâng este paralizat (paralizia Ebs-Duchenne), temându-se că și piciorul stâng este afectat[1]. Membrul său stâng va fi mai scurt decât cel drept, și mulți istorici au considerat că aceastădizabilitate fizică este unul din motivele pentru comportamentul său de mai târziu[2]. Alți istorici au căutat alte cauze, precum relația cu părinții săi, și în special cu partenerul dominant al căsniciei – mama sa. Prințesă engleză, ea a încercat să-i inoculeze lui Wilhelm principiile liberale englezești și să-l transforme într-un gentleman, dar societatea germană ce căuta un conducător ferm și brav l-a făcut să nu adopte acest stil de viață[3]. Altă influență puternică asupra lui a fost cea a tutorelui calvinist Georg Hinzpeter, care i-a inspirat un puternic simț al datoriei. Pe lângă numele de Wilhelm, acest copil mai primește alte trei nume:Friederich, Victor și Albert;până la vârsta de 6 ani i se va zice Fritz[4].

Wilhelm a fost educat la Kassel și la Universitatea din Bonn din dorința părinților care doreau să-l vadă mai liberal și mai puțin milităros. Dar, sesizând intențiile părinților, Wilhelm va intra în lumea militară, așa cum cerea tradiția familiei regale prusace și va fi stimat ca ofițer, datorită personalității sale puternice, cu ajutorul căreia a reușit să-și înfrângă incapacitățile fizice și să devină un cavalerist de renume[5].

Relațiile lui Wilhelm cu Otto von Bismarck nu au fost reci de la început. Cancelarul de Fier a încercat să-l apropie pe Wilhelm, să-i cucerească încredere pentru a-i enerva pe părinții săi care erau deranjați de politica și influența imensă pe care o avea Cancelarul. În acest fel, Bismarck căuta să-și mențină puterea politică, dar pe de altă parte, Wilhelm va cădea victimă a acestor mașinațiuni ale lui Bismarck, ajungând să-și urască mama, considerând că neamul englez este de vină pentru moartea tatălui său și pentru dizabilitatea sa. De altfel, nici prințesa Victoria nu a fost foarte apropiată de fiul său din cauza acestui defect, considerând ca obârșia sa nobilă nu trebuie întinată cu reprezentanți diformi, iar acest lucru a cauzat o lipsă totală de sentiment matern din partea sa. Antisentimentalismul Victoriei față de propriul copil nu va fi uitat de Wilhelm, acesta avânt relații din ce în ce mai reci cu părinții săi și chiar vederi politice potrivnice familiei sale[6]– tatăl său fiind un cunoscut avocat al liberalismului. În acest context se va produce apropierea dintre Bismarck și Wilhelm.

În 1881, pe 27 februarie, Wilhelm se căsătorește cu prințesa Augusta Victoria de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg, fiica cea mare a ducelui Frederick VIII de Schleswig-Holstein. Otto von Bismarck a fost un susținător puternic al acestei căsătorii, sperând că va rezolva disputa dintre guvernul prusian și tatăl Augustesi. Totuși, Augusta Victoria nu a fost prima opțiune a lui Wilhelm, ci prințesa Elisabeta de Hesse-Rhine, dar aceasta va refuza propunerea de căsătorie, ceea ce îl va face pe Wilhelm refractar ideii de întemeiere a unei familii. În realizarea acestei căsătorii, Wilhelm a întâmpinat opoziția familiei sale izvorâtă din faptul că tatăl viitoarei mirese nu era un suveran. Poziția intransigentă a lui Wilhelm, suportul dat de Bismarck și dorința de a uita eșecul propunerii anterioare, va face ca familia imperială să cedeze în cele din urmă și să accepte căsătoria. Augusta Victoria era o persoana cu interese intelectuale limitate, fără imaginație sau talente, care îl plictisea pe Wilhelm, ceea ce a încurajat tendințele reacționare ale soțului său, dar a reprezentat un punct de stabilitate în viața sa, dăruindu-i șase băieți și o fată[7].

În 1888 – „anul celor trei împărați” – începe un nou capitol pentru tânărul prinț german. La data de 9 martie 1888, longevivul împăratul german Wilhelm I moare la vârsta de 90 de ani. Kronprinzul, Frederick, îi urmează la tron, ceea ce provoacă agitații în lumea politică germană din cauza vederilor sale liberale:liberalii sperau că acesta va modifica Constituția și îl va face pe Cancelar responsabil în fața Reichstagului (Parlamentul german). Dar starea de sănătate a noului împărat german nu îi permite astfel de acțiuni (era bolnav de cancer esofagial), iar sfârșitul său nu este departe:dupa o domnie de doar 99 de zile, împăratul Frederick III moare pe 15 iunie 1888. În aceeași zi, Wilhelm devine noul împărat al Germaniei sub numele de Wilhelm II, la vârsta de 29 de ani.

Devenit împărat, Wilhelm caută să stopeze influența foarte mare a cancelarului Bismarck, dorind să preia el pârghiile administrației și să nu le lase în mâinile unui funcționar. El mai era dominat de sentimentul unui ministru care a eclipsat pentru prea mult timp, purtătorul coroanei, și se considera indispensabil, o idee ce există în mintea sa datorită tinereții și lipsei de experiență[8].

Dacă la început s-a aflat în relații bune cu Cancelarul Bismarck, pas cu pas, acestea s-au răcit și au culminat cu forțarea lui Bismarck de a demisiona la 18 martie 1890. Bismarck nu vedea cu ochi buni impetuoasa implicare a Împăratului în politica externă, implicare ce perturba liniștea status-quo­-ului european. Nici în politica internă Wilhelm nu s-a abținut, susținând o politică socială la scară largă. O altă cauză a răcirii relațiilor și a demisiei a reprezentat-o dorința Cancelarului de a introduce o lege extrem de dura la adresa socialiștilor, dar și condițiile de muncă ale muncitorilor germani din industrie. Pierderea lui Bismarck a reprezentat un dezastru pentru Germania în politica externă, dar în politica internă a reprezentat timpul reformării sistemului, lucru căruia Bismarck i s-a opus continuu.

După îndepărtarea lui Bismarck, Wilhelm a putut să exercite o „dictatură personală”, în limitele impuse de Constituția Germaniei și de cea a Prusiei, deciziile politice fiind luate direct de el, și nu mai depindeau de un ministru sau minister. Totuși, puterea Împăratului va varia ca scop și putere în timp. Primul cancelar post-Bismarck a fost contele Leo von Caprivi (1890-1894), care a considerat că postul său este echivalent cu cel al unui general prusac ce trebuie să fie obedient față de monarhul său[9].

Cancelarii lui Wilhelm

În cei patru ani ai cancelariatului său, von Caprivi a încercat să găsească o cale de mijloc acceptabilă atât pentru Reichstag, cât și pentru clasele conducătoare. Acest lucru nu va fi reușit din cauza faptului că el a fost împovărat cu remodelarea operei lui Bismarck, ceea ce a provocat urmarea Împăratului în direcția impusă de el în materie de politică. În acești patru ani, finanțele Prusiei au fost reformate, s-a încercat introducerea învățământului primar pe baze conservatoare și ecleziastice, ceea ce a provocat opoziția opiniei publice. În materie de politică externă, Împăratul german nu a mai înnoit tratatul cu Rusia ce a expirat în 1890, astfel că relațiile germano-ruse au început să se răcească.

Îndepărtarea de Rusia a însemnat apropierea acesteia de Franța, și încheierea unei alianțe între a treia Republică Franceză și Imperiul Țarist în 1894;acest lucru a însemnat distrugerea definitivă a politicii de izolare diplomatică, militară și politică a Franței, concepută de Bismarck dupa războiul franco-prusac din 1870-1871. În schimb, relațiile cu Marea Britanie păreau să devină mai cordiale, în special după semnarea unui tratat la 1 iulie 1890, prin care englezii cedau insula Heligoland (aflată la gurile de vărsare a Elbei și Wesserului), un punct strategic în cazul unui război – lucru neînțeles de opinia publică germană. În schimbul insulei, germanii se obligau să respecte granițele din Africa de Est, ceea ce a provocat nemulțumirea politicienilor cu viziuni colonialiste, care sperau unirea Ugandei, Witu și a Zanzibarului.

Al treilea cancelar imperial a fost Prințul Chlodwig Hohenlohe-Schillingsfürst (1894-1900), care a trebuit să accepte numirea lui Bernhard von Bülow ca minstru de externe, un personaj considerat de Wilhelm ca fiind „propriul său Bismarck”. În timpul cancelariatului lui Hohenlohe, Wilhelm II schimbă politica externă a Germaniei dintr-una europeană într-una mondială prin Weltpolitik– „politica globală”[10]. Această schimbare de direcție vine ca urmare a creșterii populației Germaniei (de la 41 de milioane în 1871 la 65 milioane în 1910), a sporului natural pozitiv, determinând Germania să caute noi teritorii de expansiune (coloniile germane erau puține și nedezvoltate).

Politica externă

După 1894, Wilhelm începe să se implice total în politica externă germană, luând decizii de unul singur și fără a se mai consulta cu diplomații de carieră. În 1896 face o primă gafă când trimite celebra „telegramă Kruger” președintelui Republicii Sud-Africane, Paul Kruger, felicitându-l pentru respingerea unui raid britanic. Această cordialitate a Împăratului german a declanșat o reacție puternic anti-germană a opiniei publice engleze.

În 1897 o lege specială pentru Marina germană a făcut ca opinia publică engleză să „explodeze” din nou, considerând că Germania dorește să se dezvolte puternic în acest domeniu pentru a concura dominația Marii Britanii, lucru negat vehement de Wilhelm. Dar numirea amiralului Alfred von Tirpitz ca Ministru al Marinei, în 1897, a arătat adevăratele intenții ale Împăratului – de a concura Marea Britanie în domeniul naval. Un alt motiv pentru începutul expansiunii navale au fost si încurajările venite din partea industriașilor, care vedeau în această dezvoltare militară o posibilitate de a-și crește profiturile, dar și de a relansa economia. Armata era și ea subiectul unor planuri de viitor, planurile defensive concepute de Moltke-senior în preajma anului 1875 fiind schimbate cu unele ofensive create de von Schleiffen.

Numirea unui nou cancelar în 1900, în persoana lui Bernhard von Bülow nu a însemnat adoptarea reformelor atât de necesare unei Germanii aflată în plină expansiune industrială. Kaiser-ul spera că numirea lui Bülow va face Reichstag-ul să accepte deciziile luate de Împărat și de clasele aristocratice.

În următorii ani, Wilhelm va avea de-a face cu mai multe probleme externe. În 1906 are loc prima criză marocană, determinată de suportul Germaniei pentru un Maroc independent, la acel moment o posesiune a Franței. Decizia de suport a fost un greșită în contextul încheierii unui tratat între Marea Britanie și Franța în 1904 (care va deveni Antanta din 1907, odată cu încheierea acordului anglo-rus), germanii sperând să demonstreze ca britanicii nu au nici o valoare ca aliați. Totuși, la Conferința de la Algeciras, germanii au fost nevoiți să accepte predominanța franceză în Maroc. La doar cinci ani, în 1911, are loc a doua criză marocană, implicația germană având același scop, dar rezultatul va fi la fel de dezamăgitor, germanii evitând cu greu un posibil război.

Între aceste două crize marocane a intervenit „afacerea Daily Telegraph”. În 1908, Wilhelm face o vizită în Marea Britanie și declară într-un interviu pentru Daily Telegraph că o mare parte a populației germane are puternice sentimente anti-engleze. Textul trebuia corectat de către cancelarul von Bülow, dar acesta nu l-a citit, și nu a reușit să-l apere eficient pe Împărat în fața Reichstag-ului;pentru această gafă von Bülow va plăti cu postul, fiind înlocuit cu Theobald von Bethmann Hollweg. Această criză îl va convinge pe Wilhelm să se retragă un timp din lumina lumii publice.

Noul cancelar, Hollweg, va trebui să facă față unei crize de amploare, ca urmare a interviului din ziarul englez – încercând să obțină neutralitatea Marii Britanii în cazul unui război franco-german, lucru pe care englezii l-au condiționat de limitarea flotei germane, condiție refuzată de Wilhelm și Tirpitz.

Anul 1914 va fi unul decisiv pentru Imperiul German și principala sa aliată – Austro-Ungaria. Wilhelm a încercat să elimine posibilitatea războiului folosindu-se de relațiile de rudenie cu țarul Nicolae II și regele englez Edward V (erau veri), dar mobilizarea armatelor rusești îl determină să declare război. În același timp, a sprijinit atitudinea intransigență a Austro-Ungariei față de Serbia, dar războiul a devenit inevitabil odată cu decizia mobilizării armatei germane. În timpul războiului, deși era comandantul armatei, Kaiser-ul a lăsat întreaga comandă pe mâna generalilor săi (Hindenburg și Ludendorf printre cei mai importanți), încurajând obiectivele de război, uneori grandioase și de nerealizat, facând astfel imposibil orice armistițiu.

Foto:Kaiserul, Hindenburg și  Ludendorff  (ianuarie 1917)

În toamna anului 1918, Wilhelm II și-a dat seama că Germania a pierdut războiul și chiar dacă a refuzat să abdice într-o primă fază, o va face până la urmă la data de 9 noiembrie 1918. Pentru a scăpa de orice tip de urmărire penală, fostul Împărat german va fugi în Olanda, unde va primi azil. Acolo va rămâne văduv în 1921, dar se va recăsători în 1923 cu Hermine Reuss-Greiz, fără a avea copii. Va trăi retras la domeniul său de la Doorn, în Olanda, unde va deceda la 4 iunie 1941.

S-a spus de multe ori că Wilhelm a fost cel care a luat deciziile. Constituția germană din 1871 îi conferea două puteri importante:prima era investirea sau demiterea Cancelarului-șeful guvernului civil, dar această numire trebuia să țină cont de majoritatea din Reichstag, deși mulți membri ai Parlamentului german erau loiali Kaiser-ului și, automat, acceptau orice persoană care a primit responsabilitatea de Cancelar. A doua putere era șefia Armatei și Marinei Germane, acestea nefiind responsabile în fața guvernului civil, ci doar în fața Împăratului, lucru ce a determinat părerea istoricilor, în special cei britanici, că doar Kaiser-ul era cel capabil să facă război sau nu.

Văzut ca principalul vinovat pentru marea conflagrație mondială ce a pus capăt unor regimuri monarhice, Wilhelm II a beneficiat de această imagine negativă pentru foarte mulți ani. Mulți istorici nu țin cont și de întreg contextul internațional și fac abstracție că atitudinea extrem de dură a Austro-Ungariei a contribuit decisiv la începerea conflictului.

[1]Emil Ludwig, Wilhelm II, București, Ed. Cugetarea, 1931, p. 9;

[2]Benton, William, Benton, Helen, The New Encyclopaedia Britannica, vol. 19, Chicago, Ed. Encyclopaedia Britannica Inc., 1975, p. 827;

[3]Ibidem, p. 827;

[4]Emil Ludwig, op. cit., p. 10;

[5]Ibidem, p. 14;

[6]Ibidem, p. 12;

[7]Benton, William, Benton, Helen, op. cit., p. 827;

[8]Lord Acton (coord.), The Cambridge Modern History, vol. XII, London, Ed. Cambridge University Press, 1910, p. 165;

[9]Ibidem, p. 166;

[10]Ibidem, p. 168;