Regele Mihai, copilăria sub semnul datoriei

Începutul. După o serie de aventuri sentimentale care au culminat cu prima renunţare la tronul României, principele moştenitor Carol s-a căsătorit la data de 10 martie 1921, la Atena, cu principesa Elena a Greciei, în vârstă de 24 de ani. Căsătoria civilă a avut loc la Palatul Regal din Atena, iar cea religioasă, la Mitropolie.

Iată cum descria regina Maria în memoriile sale această importantă zi din viaţa lui Carol şi a familiei regale a României: „La ora zece fix eram deja la Palat, unde se adunase cea mai mare parte a familiei pentru căsătoria civilă. Sitta era adorabilă, într-o rochie de satin lungă şi cu un voal frumos de dantelă cu volane, oferit de oraşul Bucureşti. Ea şi-a pus de asemenea diadema noastră de diamante, care îi încânta inima, şi e cu siguranţă cel mai frumos lucru pe care îl are. Era dulce şi drăguţă, calmă şi senină, cu totul diferită de stilul Elisabetei, mai puţin graţioasă, mai puţin o apariţie legendară, având însă tot ce ţi-ar putea dori inima. El – înalt, bine făcut şi foarte mândru de fata frumoasă care îi era alături. Aş fi vrut ca Nando să fi putut fi şi el acolo, dar era în special dreptul meu să fiu acolo, pentru că eu am fost aceea care mi-am salvat băiatul“.

Principele Carol şi principesa Elena şi-au petrecut prima săptămână din luna de miere la Tatoi, lângă Atena, într-o casă a familiei, apoi s-au întors lângă familia ei, înainte de a reveni acasă în România, la începutul lunii mai a anului 1921. Înainte de a se întoarce în România, într-o scrisoare datată 9 aprilie 1921, trimisă de Carol mamei sale, acesta îi spunea printre altele: „Sitta nu se simte prea bine. Nu ştiu dacă va fi în stare să călătorească şi este destul de târziu, nu putem sosi la data pe care mi-ai anunţat-o. Sitta mi-a spus să vă scriu şi să vă întreb dacă nu ar fi mai bine să spunem adevăratul motiv, de ce nu este capabilă să călătorească încă. Acum voi singuri veţi decide dacă acest lucru este posibil să fie anunţat“ . Lucrul la care se referea Carol şi care trebuia anunţat de către familia regală era faptul că principesa era deja însărcinată.

Mihai.

La 25 octombrie 1921, la orele 19:30, prinţesa moştenitoare Elena a dat naştere unui băiat. Naşterea a fost complicată şi un timp s-a crezut că mama şi copilul nu vor scăpa cu viaţă. Principesa a fost asistată de doctorul ei de familie, Louros, şi de infirmiera mamei sale, dra. St. John. 

Regele Ferdinand a ţinut o cuvântare prin care anunţa poporul despre naşterea micului principe şi care suna astfel: „Astăzi Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar. A.S.R. Principesa Moştenitoare Elena a României a dat naştere unui principe, care a primit numele de Mihai. Sunt încredinţat că întreg poporul român, care atât în clipele de bucurie, ca şi în cele de grea cumpănă a fost necontenit sprijinul Tronului şi al Dinastiei, va sărbători cu însufleţire fericitul eveniment împreună cu Mine şi Familia Mea. Dragostei poporului Meu prea iubit şi bravei mele armate le încredinţez pe Principele nou născut. Dat în Palatul Bucureşti, în ziua de 25 octomvrie anul 1921“ .

Botezul principelui Mihai a avut loc în ziua de 22 ianuarie 1922, la Palatul Regal din Calea Victoriei, în prezenţa suveranilor, a principelui Carol, principeselor Marioara şi Ileana, a principelui George al Greciei şi a principesei Elisabeta a Greciei. Păstrând vechea tradiţie, principesa Elena nu a luat parte la botezul fiului ei. La ceremonie au mai participat preşedintele Consiliului de Miniştri, miniştrii, preşedintele Senatului, foştii preşedinţi ai Consiliului de Miniştri şi ai Corpurilor Legiuitoare, înalţii prelaţi, Corpul Diplomatic, foştii demnitari ai Curţii cu doamnele, preşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Înaltei Curţi de Conturi, generali şi ofiţeri, Curtea Civilă şi Militară a regelui.

Ceremonia propriu-zisă a botezului a fost în mare parte aceeaşi ca şi la botezul principelui Carol: „Pruncul regal a fost adus în braţe în Sala Tronului de către doamna de onoare a principesei Elena şi întâmpinat de Î.P.S.S. Mitropolitul Primat dr. Miron Cristea. Naşi ai A.S.R. Principelui Mihai au fost: M.S. Regele României, M.S. Regele Constantin al Greciei, reprezentat prin A.S.R. Principele Moştenitor George, Duce de Sparta, prin E.S. dl. Panas, ministrul plenipotenţiar al Greciei, şi prin domnul general Dusmanis, adjutant regal; M.S. Regele Albert al Belgiei, reprezentat prin E.S. domnul Robyns de Schneidauer, ministrul plenipotenţiar al Belgiei, A.S.R. Principele Cristofor al Greciei, Don Alfonso de Orleans şi Bourbon Infante de Spania, M.S. Regina-Mamă Olga a Greciei, A.S.I. Marea Ducesă Victoria Feodorovna a Rusiei, A.S.R. Principesa Elisabeta, Ducesă de Sparta, A.S.R. Principesa Maria a României, A.S.R. Principesa Irina a Greciei şi Corpul Vânătorilor de Munte.  

Pe estradă în jurul cristelniţei au luat loc: M.S. Regele, având în braţe pe Micul Principe, M.S. Regina, Familia Regală, AA.LL.RR. Principii Moştenitori ai Greciei, E.S. ministrul Greciei, E.S. ministrul Belgiei, precum şi comandantul brigăzii Vânătorilor de Munte. Î.P.S.S. Mitropolitul Primat, luând pe Augustul Prunc din braţele M.S.Regelui, l-a înălţat, prezentându-l tuturor celor de faţă, şi, în bubuitul salvelor de tun, l-a scufundat în apă de trei ori. Întreaga asistenţă a aclamat pe Augustul Principe, strigând «Să trăiască». Sfânta masă a fost apoi înconjurată de trei ori de către M.S. Regele cu Pruncul Regal în braţe, A.S. Principele Moştenitor al Greciei purtând lumânarea şi de toţi naşii. După ceremonie, M.S. Regina având în braţe pe A.S.R. Principele Mihai a scoborât de pe estradă şi l-a prezentat tuturor invitaţilor. A.S.R. Principesa Moştenitoare, Augusta Mamă, intrând în Sala Tronului a fost salutată cu voioase şi însufleţite urale. Auguştii suverani şi întreaga familie regală au binevoit apoi a se întreţine cu fiecare dintre invitaţi, după care s-a servit o gustare. La orele 18.00, MM.LL. şi familia regală s-au retras în apartamentele lor“ .

Regina şi nepotul.

Principele Mihai reprezenta garanţia că ţara are un moştenitor pe linie masculină şi era crescut şi ocrotit cu mare grijă de către părinţii săi, dar şi de către bunici. În însemnările sale zilnice, regina Maria face deseori referire la nepotul său, cum s-a întâmplat şi la 8 februarie 1923, când îşi exprima îngrijorarea faţă de faptul că micul principe nu se simţea bine: „Am fost puţin îngrijorată în legătură cu Mihai, care este singur la Sinaia, cu cele două bone şi cu Orăşanu, aghiotantul lui Carol. S-a raportat că se simte mai puţin bine ca de obicei. Din fericire, am putut vorbi foarte bine la telefon cu St. John şi, cum nici un tren nu circulă şi Romalo nu se poate duce acolo, am aranjat ca doctorul Dona, care-şi petrece iarna la Sinaia, să-l viziteze pe copil. Seara am primit mesaje liniştitoare de la St. John“.

Câteva zile mai târziu, la 19 februarie 1923, regina Maria îşi descria nepotul ca pe un copil „extrem de drăgălaş. Căpşorul îi este plin de bucle, feţişoara cam solemnă şi, ocazional, surâde, ceea ce face să-i apară gropiţe în obraji. Rareori l-am văzut să fie mai drăgălaş sau mai dulce. Are totuşi ceva patetic în el ceea ce desigur că n-ar trebui să aibă“ .

Reginei Maria îi făcea plăcere ca momentele libere să şi le petreacă alături de micul Mihai, despre care spunea că „este absolut adorabil şi Ileana mi-l aduce devreme în fiecare dimineaţă, pentru că avem anumite ritualuri pe care le respectăm, aceleaşi lucruri mărunte, care sunt etern noi pentru copiii mici şi care le-au plăcut tuturor întotdeuna la vremea lor, aprinderea şi stingerea luminii, suflatul unui chibrit, deschiderea unei anumite cutiuţe în căutarea dulciurilor, apăsarea unui deget pe un creion care sare, «cu-cu», în spatele unui scaun. Apoi el face mici giumbuşlucuri adorabile cu ochi şi mutriţe nostime, irezistibile, lăsând să i se vadă toate gropiţele. Este blond, voinic, cu părul buclat şi mers ferm, inteligent, ştie multe lucruri, are o mimică excelentă, dar este teribil de lent în privinţa vorbirii. Este ascultător şi bine crescut, dar sunt momente când devine gălăgios şi de nestăpânit...“ . De asemenea, regina îşi lua nepotul la plimbare cu maşina la Şosea, ceea ce îl încânta pe micul principe, sau luau ceaiul împreună şi se simţeau minunat. La 31 ianuarie 1924, micul Mihai a fost invitatul reginei, care nota: „Mihai a fost adorabil şi înclinat să meargă peste tot, este tot mai mare, încearcă din răsputeri să vorbească, dar este, desigur, întârziat din acest punc de vedere şi preferă să vorbească pe limba lui, cu sunete expresive şi variate în loc de cuvinte, ca apoi, brusc, să pronunţe un cuvânt sau altul la care ne aşteptam cel mai puţin. Pentru moment, eu sunt numită Gong-Gong“ .

„Mama mea, principesa Elena, a fost cea care s-a ocupat de educaţia mea în cursul primilor ani“.

În cadrul vieţii de la Curtea Regală, preocuparea principală a principesei Elena era, desigur, fiul său, un copil foarte rapid la diverse activităţi, astfel că, la trei ani, ştia să folosească un aparat de fotografiat, la patru ani călărea un ponei, iar la şase ani conducea o maşinuţă. „Tot la şase ani – spunea biograful mamei sale – devenise român get beget, căci învăţase limba la fel de bine ca şi engleza pe care o învăţase prima. Din copilărie şi-a arătat însuşirea care îi va rămâne şi la maturitate, şi anume aceea că detesta să-şi exprime sentimentele în faţa altora. Rareori reacţiona chiar şi la efuziunile mamei sale dacă mai era cineva de faţă, şi numai dacă era singură cu el putea ea să-şi exprime toată afecţiunea şi se putea bucura de toate drăgălăşeniile lui“ .

Deşi principesa Elena încerca să-i asigure un climat de normalitate, totuşi, lipsa tatălui său, începând din 1925, a marcat copilăria principelui Mihai. Principele Carol renunţase pentru a doua oară la prerogativele sale de principe moştenitor, la 12 decembrie 1925, de această dată pentru Elena Lupescu . Mihai a devenit rege la vârsta de şase ani neîmpliniţi – bineînţeles, sub conducerea Regenţei – dar avea să declare multe decenii mai târziu că nu a putut niciodată să înţeleagă următoarea contradicţie: Carol pretindea public „că-şi adoră fiul“ şi „că-i lipsea mult“, dar, dacă acesta era adevărul, „atunci de ce să ne fi părăsit, pe mama şi pe mine?“.

Asupra mamei apăsa acum răspunderea de a-l educa în spiritul împlinirii datoriei către ţară. În convorbirile pe care le-a avut cu Philippe Viguié Desplaces, regele Mihai spunea că, în privinţa educaţiei sale în primii ani ai copilăriei, mama sa a fost cea care i-a trasat câteva linii de comportare, după care s-a condus întotdeauna. „Mama mea, principesa Elena, a fost cea care s-a ocupat de educaţia mea în cursul primilor ani. Strictei discipline germane ea prefera formarea caracterului după sistemul englez, mult mai flexibil. Religia ocupa totuşi un loc important în această educaţie. Mama mea îi acorda o mare importanţă“ .

În ciuda a tot ceea ce se întâmpla, principesa Elena a vegheat ca fiul său să nu-şi piardă inocenţa. Astfel, din corespondenţa principesei Ileana cu Carol aflăm că Mihai petrecea mult timp pe plajele însorite de la Mamaia, „jocul lui principal fiind să se sucească într-o barcă mare de metal pe apa din lac, lacul meu, cum îi spunea el, şi era foarte fericit. Are o imaginaţie fertilă şi poate petrece ceasuri întregi să-ţi povestească tot ce a văzut în mintea lui“ .

Şi după ce a devenit rege, principesa-mamă Elena şi Mihai au continuat să locuiască la palatul Kiseleff, bugetul destinat cheltuielilor fiind mărit (şi împărţit pe capitole), deoarece şi necesităţile privind întreţinerea familiei regale erau mai mari. Astfel, în 1928, principalele capitole erau cele referitoare la cheltuieli legate de necesităţile regelui Mihai, constând în cumpărarea de obiecte de îmbrăcăminte, obiecte personale, materiale de studii şi plata celor care se ocupau de educaţia sa: „nursa, guvernorul, institutorul şi profesorul de gimnastică“ .

Regele Mihai: prima domnie 

După ce Carol pleacă la Paris cu Elena Lupescu, la 31 decembrie 1925 Consiliul de Coroană întrunit de regele Ferdinand a a decis acceptarea renunțării la succesiunea tronului. S-a decis apoi convocarea Parlamentului, pentru data de 4 ianuarie 1926, iar pe ordinea de zi s-a aflat adoptarea a trei legi: pentru acceptarea renunțării lui Carol și proclamarea lui Mihai ca moștenitor, pentru modificarea Statutului Casei Regale și pentru primirea Regenței. În calitate de regenți au fost desemnați Prințul Nicolae, fratele mai mic al lui Carol, patriarhul Miron Cristea și președintele Curții de Casație, Gheorghe Buzdugan. Legile au fost adoptate în unanimitate, ele fiind cunoscute ulterior, împreună, sub denumirea de „actul de la 4 ianuarie“. După moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, Mihai a devenit pentru prima dată rege al României. Avea 5 ani şi (aproape) 9 luni.

Mama şi sora îi trimit constant lui Carol informaţii despre fiul său.

Tot din corespondenţa principesei Ileana aflăm, dintr-o scrisoare datată 13 septembrie 1928, că principele Carol trimisese mai multe fotografii, printre care una pentru Mihai, rugând-o pe sora sa să i-o dea: „Eu i-aş da-o, dar trebuie să-l văd şi să-mi dau seama de modalitatea cea mai bună de-a o face, fiindcă este la o vârstă la care trebuie să bagi de seamă cum spui lucrurile, încât iartă-mă dacă întârzii cu transmiterea ei, până ce mă duc la Bucureşti, să i-o pot da personal".

 De asemenea, cu ocazia Crăciunului din anul 1928, Carol i-a trimis fiului său în dar o maşină. Tot din corespondenţa principesei Ileana aflăm despre reacţia lui Mihai (o reacţie de altfel normală pentru un copil de opt ani): „mama i-a dat toate cadourile şi la urmă i-a zis arătându-i maşina: «aceasta este de la tata», la care copilul s-a aruncat pe ea şi în sala lungă a început să o conducă încântat, plimbându-ne pe toţi de-a rândul, uitând tot restul, existând numai pentru această jucărie minunată“ .

Într-o altă scrisoare, datată 18 august 1929, principesa Ileana îi povestea lui Carol că l-a dus pe Mihai pe bricul Mircea, unde, „încet şi-a pierdut timiditatea şi a petrecut de minune. Toţi desigur erau încântaţi şi mâine îl luăm cu unul dintre distrugătoare“ .

Pe de altă parte, şi regina Maria, în corespondenţa ei cu Carol, îi dădea acestuia veşti despre Mihai, spunându-i că este un copil inteligent, liniştit, dar că nu prea zâmbeşte, că i-a ales un educator nou, în persoana colonelului Manolescu, considerat un adevărat specialist în educaţie . Şi pe acesta chiar Carol îl recomandase – se arată într-o scrisoare din 16 decembrie 1926: „pentru educaţia lui Mihai, cel mai bun ar fi lt. col. Manolescu. Dacă îţi aminteşti, l-am recomandat acum câţiva ani pentru Nicky şi a dat rezultate, mai mult decât oricare altul“ .

La 19 septembrie 1928, în scrisoarea pe care i-a trimis-o mamei sale, Carol o întreba despre Mihai, adăugând: „Privind fotografia mi s-a făcut un teribil dor de el. Aş dori să pot avea bucuria de a fi cu el o săptămână lângă mine. Fiecare copil pe care îl întâlnesc face ca acest dor să fie şi mai mare“ .

Reproşuri: rudele greceşti îl transformă pe Mihai într-un „mic grec“.

Regina Maria îi reproşa norei sale că în absenţa lui Carol „rudele greceşti continuau să roiască în jurul casei Elenei, făcând două tabere regale şi transformându-l pe Mihai într-un mic grec. Sitta l-a îndepărtat de noi, în dorinţa ei de a-l creşte mai bine decât tatăl său“ . Pe această temă a educaţiei pe care Sitta i-o dădea fiului său, Carol i-a scris reginei Maria la 16 ianuarie 1929: „Toate lucrurile pe care mi le-ai spus mă întristează şi nimeni mai mult ca mine nu înţelege cât doare această situaţie imposibilă şi nejustificată. Dacă aş fi acolo, situaţia ar fi cu totul alta şi trebuie să fii convinsă că «bunica româncă» înseamnă mult în viaţa copilului. Este păcat, pentru că copilul chiar are o natură iubitoare remarcabilă şi aţi putea fi buni prieteni. Mă rog la Dumnezeu ca dezvoltarea băiatului să se facă în spiritul lui «Mihai Viteazul» şi nu «Acropole»“ . 

Aşadar, în privinţa educaţiei lui Mihai între regina Maria şi principesa Elena existau divergenţe: regina dorea ca Mihai să fie înconjurat de o mulţime de prieteni de vârsta lui, pe când Elena prefera ca Mihai să aibă un grup de prieteni atent selectat. Regina Maria a acceptat însă ca Mihai să nu fie sub influenţa ei, deşi era dus în vizită la Cotroceni în fiecare dimineaţă şi unde, deseori, se juca în grădinile palatului.

„Cum să fie tăticul rege, dacă eu sunt regele?“

După reîntoarcerea lui Carol în ţară, la 6 iunie 1930, principesei Elena i-a revenit obligaţia de a-l informa pe Mihai despre schimbarea situaţiei, astfel încât să nu i se pară nimic deosebit unui copil de opt ani. „I-am spus că tăticul lui s-a făcut bine (deoarece Mihai credea că tatăl său este bolnav la Paris) şi că s-a întors pe neaşteptate cu un avion. El a întrebat «noi o să-l vedem?», la care am răspuns «foarte curând, ca să stăm de vorbă». «Dar o să mă ia la el?», a insistat Mihai, şi eu i-am răspuns «nu, pentru că o să fie prea ocupat, o să fie rege». «Cum să fie tăticul rege, dacă eu sunt regele?», a întrebat el cu un aer serios. Am încercat să-i explic că tatăl său plecase şi că-l lăsase pe el în locul lui, dar de obicei copiii nu sunt regi; trebuie să aştepte până când se fac mari“ .  

Detronarea micului rege Mihai de către tatăl său s-a produs cu acordul Parlamentului în ziua de 8 iunie 1930 – apoi, în casa de pe şoseaua Kiseleff, a avut loc întâlnirea dintre Carol şi fiul său, după o absenţă de cinci ani. Iată cum îşi aminteştea regele Mihai acest moment: „Mama a fost cea care a venit să mă anunţe că tatăl meu se întorsese. Îmi amintesc că era în mod vizibil foarte tulburată. Cât despre mine, am simţit că mi se strânge inima la simplul gând că aveam să-l cunosc pe bărbatul care o făcea să sufere atâta şi câteodată să plângă. Mama ceruse în mod imperios ca să nu fiu eu acela care să meargă înaintea lui, ci el să vină la rege. A venit deci el în casa noastră. Înalt, arătos, cu o mustaţă scurtă, era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a ridicat în picioare şi m-a luat în braţe, strângându-mă foarte tare. Mă simţeam prizonierul lui. Nu îmi era frică de el, la drept vorbind însă ceva mă deranja, în fond nu simţeam nici un fel de bucurie. Fără îndoială, românii erau fericiţi la gândul de a vedea reîntorcându-se un rege adevărat, oricât de puţin serios ar fi fost el, dar major. Cât ai bate din palme, am fost detronat, iar tatăl meu mi-a acordat titlul de voievod de Alba Iulia“ .

Exilarea mamei: „îmi amintesc doar un gol imens“.

După revenirea tatălui său, acesta dorea acum să-l vadă zilnic, Mihai fiind luat şi dus la palat, în timp ce principesa Elena – care divorţase de Carol în timpul Regenţei, la 21 iulie 1928 – era tot mai tulburată şi plină de temeri pentru viitor. Aceste temeri s-au adeverit spre sfârşitul anului 1931, principesa fiind nevoită să părăsească România, după o înţelegere prealabilă cu fostul ei soţ, încheiată la 17 februarie 1932. 

Referitor la momentul plecării mamei sale, regele Mihai îşi amintea că „în toate ocaziile el i se opunea pe faţă, şi astfel poziţia ei devenise de nesuportat. Şi atunci, într-o zi din vara anului 1932, a plecat. Nu îmi aduc aminte data exactă, îmi amintesc doar un gol imens, deoarece relaţiile dintre noi erau mai mult decât cele dintre o mamă şi fiul său, fiind singura persoană în care aveam încredere deplină. Discuţiile dintre noi erau de o sinceritate totală. Ţin însă să repet că pentru ea era o problemă de onoare să nu îmi vorbească de tatăl meu, un subiect atât de dureros pentru ea. Totuşi, o dată, mult mai târziu, ea mi-a spus nişte cuvinte cumplite: şi-a cerut scuze pentru că s-a căsătorit cu el. Nu eram eu atunci în situaţia de a protesta pe lângă tatăl meu, în legătură cu îndepărtarea mamei mele. El era foarte autoritar. Se amesteca întotdeauna în toate, în aşa măsură încât nu aveam nici un fel de viaţă privată. Deschidea sertarele mobilelor din camera mea, pentru a vedea ce conţin, îmi citea scrisorile, şi toate aceste lucruri mă supărau îngrozitor“.

Odată ce Elena a fost trimisă în exil, regele Carol al II-lea a început să şteargă orice urmă a influenţei ei asupra lui Mihai: dragostea şi grija maternă, care fuseseră cele mai importante lucruri din viaţa lui, au fost înlocuite de tutela exercitată prin aghiotanţi de către un om veşnic ocupat. Mihai şi-a pierdut tovarăşii de joacă şi programul ordonat de viaţă. Astfel, tot ceea ce a fost englezesc în viaţa lui (limba engleză şi chiar hainele englezeşti pe care le purta) a fost interzis şi, de la grija protectoare a mamei sale, el s-a trezit cufundat în atmosfera tolerantă, tipică vieţii intime a tatălui său.

Şcoala de la Palat.

Cu câţiva ani în urmă Elena propusese ca, atunci când va sosi timpul, Mihai să plece la şcoală în Anglia, dar Carol s-a opus ideii, pe de o parte pentru că îi displăcea sistemul de educaţie britanic, iar pe de altă parte pentru că voia să fie apreciat în ţară pe motiv că îi oferea fiului său o educaţie exclusiv românească . Ca urmare, regele a organizat în ianuarie 1933 o şcoală specială, care era amplasată într-o clădire separată pe terenul Palatului Regal din Bucureşti, şcoală în care se purtau uniforme albastre create chiar de el şi care era supravegheată de un ofiţer de armată aflat sub directa sa îndrumare. Mircea Ionniţiu, unul din colegii de clasă ai principelui Mihai, scria în amintirile sale: „Carol supraveghea îndeaproape activităţile profesorilor, programa de învăţământ şi treburile generale ale şcolii. Apărea de multe ori în clasă neanunţat, pentru a urmări cum decurgea studiul. Tânărului prinţ nu i se acordau nici un fel de privilegii speciale, deoarece ni se cerea să-l tratăm ca pe un egal şi aşa şi făceam“ . 

De asemenea, din amintirile unui alt coleg al principelui Mihai, Dan Cernovodeanu, aflăm: „Corpul profesoral era format din personalităţi de marcă ale învăţământului secundar şi universitar, cercetători şi autori de manuale, ofiţeri superiori şi artişti, printre care: C.C. Giurescu, Florica Musicescu, generalul Traian Grigorescu, colonelul adjutant C. Dămăceanu. Programa analitică a clasei palatine era conformă cu a celorlalte licee din ţară, la care însă se adăugau activităţi speciale în cadrul cercetăşiei şi al străjeriei“ .

Referitor la această clasă specială pe care Carol o crease pentru fiul său, regele Mihai îşi amintea: „tatăl meu organizase o şcoală pentru mine, într-un mod destul de original. Refuzând sistemul particular, strânsese o clasă de 11 copii de vârsta mea, provenind din medii şi din etnii diferite. Era un fel de reprezentare naţională a diversităţii româneşti, se aflau acolo câţiva ţărani, dintre care doi provenind din minoritatea maghiară şi germană, un fiu de mecanic de locomotivă, copii de industriaşi, de ofiţeri. Ei veneau în fiecare zi la Palatul Regal pentru a asista la cursurile pe care ni le predau diferiţi profesori, conform unui program copiat după cel al micilor şcolari francezi. Aveam cursuri de la 8.00-12.00 şi de la 14.00-16.00. Sala noastră de clasă fusese amenajată în afara Palatului, dar în cadrul domeniului. În recreaţie ne jucam în parc. Eram considerat ca un elev printre ceilalţi, iar colegii mei mă strigau pe numele mic. Tatăl meu organiza de asemenea mici «variaţiuni». Astfel, o dată pe an, plecam să ne ţinem cursurile pe undeva prin ţară. În general, asta se întâmpla prin luna octombrie. Părăseam Bucureştiul cu un tren special, unde trăiam toţi copiii împreună. În aceste vagoane fuseseră îmbarcate mici autobuze care erau debarcate unde era necesar şi care ne duceau într-un loc sau altul în raport cu lecţia noastră de istorie, geografie sau ştiinţe. Am rămas împreună toţi cei 11, timp de şase ani, şi am sfârşit prin a ajunge doar 4, cei cu care mi-am dat bacalaureatul. Din păcate i-am pierdut din vedere pe aproape toţi colegii mei de clasă, cu excepţia unuia singur, pe care, mai târziu, l-am luat ca secretar particular“ .

Pasiuni înăbuşite.

Paralel cu educaţia primită la palat, Mihai a urmat şi un curs de pregătire militară, pe care l-a început la vârsta de 12 ani şi pe care l-a parcurs trecând prin toate gradele, până când, la 16 ani, a devenit sublocotenent în Batalionul 1 Vânători de Munte. Deşi încă din copilărie principele a fost atras de aviaţie şi i-ar fi plăcut să înveţe să piloteze în cadrul Forţelor Aeriene, sau să se specializeze şi în navigaţia maritimă, regele Carol al II-lea nu a fost de acord, demonstrând astfel că intenţiile lui tindeau să înăbuşe personalitatea tânărului Mihai. A existat însă o excepţie legată de vânătoare: fiind un bun vânător, regele a căutat ca şi Mihai să fie bine pregătit în acest domeniu, iar de-acum adolescentul Mihai îl însoţea de fiecare dată la vânătoare pe domeniile Coroanei.  

Regele era bine intenţionat, declarând adesea dragostea pe care i-o purta fiului său – cu toate acestea, i-a oferit lui Mihai o viaţă dezechilibrată. În anumite situaţii, Carol recurgea la măsuri drastice de corectare, care, în ochii copilului, apăreau nefondate şi nedrepte, alimentându-i tendinţa de a rupe frâul de câte ori avea ocazia. Manifestărilor adolescentine regele le răspundea cu mustrări şi restricţii, deşi principele avea nevoie să fie îndrumat, nu condus, ceea ce implica foarte multă răbdare. De aceea, metodele când pasionale, când reci ale regelui Carol al II-lea au făcut ca el să nu ajungă să-şi cunoască fiul niciodată, şi nici acesta tatăl . Mihai va fi remarcat la un moment dat cu tristeţe: „Când am avut nevoie de o mamă, am avut un tată; şi când mi-a trebuit un tată, am avut o mamă“ .

Carol urmărea totuşi cu emoţie evoluţia adolescentului pe cale să devină bărbat.

„Puştiul meu a devenit fermecător – scria regele în însemnările sale zilnice la 27 mai 1937. Mi-o confirmă scrisoarea lui Paul al Iugoslaviei, se pare că a făcut o foarte bună impresie peste tot unde a fost“ .

Vacanţele cu mama şi scrisorile cu dorinţe. Cu toată răceala pe care o manifesta faţă de tatăl său, Mihai îi scria atunci când se afla în vacanţă, în străinătate, la mama sa. De exemplu, în cursul verii anului 1934, îi scria: „Dragă tată, ştiu că totdeauna îmi faci plăcerile posibile, de aceea nu-ţi cer ceva prea greu de găsit. Îţi cer să-mi dai când crezi şi când îmi voi schimba maşina un Alfa Romeo, tip sport cu două locuri. Îmi aduc aminte când mi-ai spus: «Fordul este deja o maşină prea mare pentru tine». Ei bine, un Alfa Romeo se conduce ca o bicicletă şi este mult mai mic. Poate îmi vei satisface această mare dorinţă a mea. Dacă este aşa, te sărut cu drag – Mihai“ . La 9 ianuarie 1935, principele Mihai îi scria din nou tatălui său de la Florenţa, urându-i un An Nou fericit, dându-i detalii despre activităţile desfăşurate la Florenţa şi Brioni şi rugându-l să-i cumpere şi o nouă maşină, o Augusta Lancia de două locuri . 

În ceea ce priveşte relaţia lui Mihai cu Elena Lupescu, regele Carol al II-lea scria în jurnalul său la 16 august 1937: „Sunt fericit că relaţiile dintre Duduia şi Mihăiţă încep să se oficializeze, cel puţin în ochii celor de la Curte; asta este o zi mare pentru mine. Toate fiinţele astea reci, care nu văd în mine decât regele, nu pot înţelege cât de mult contează acest lucru pentru mine. Lupţi, de multe ori eşti respins în mod grosolan, pas cu pas câştigi teren şi speri că va veni ziua glorioasă a victoriei totale“ .

La rândul ei, Elena Lupescu, vorbind despre Carol şi Mihai, îi numea „băieţii mei“ , Carol urmărind tot mai mult să-l integreze pe Mihai în viaţa lui privată. Uneori regele se suia la volanul maşinii şi se plimba cu Duduia şi cu fiul său pe străzile Bucureştiului. La Sinaia, erau adeseori împreună, ca de exemplu în dimineaţa zilei de 12 septembrie 1937, când „the happy family“, cum îi plăcea lui Carol să-şi numească mica sa lume, locuită de Duduia, Mihăiţă şi el, s-a plimbat prin pădure.

În realitate însă, Mihai „ura anturajul tatălui său, mai ales pe Puiu Dumitrescu”, declarându-i reginei Maria că „am învăţat să-mi ţin gura şi chiar să-i zâmbesc lui Puiu, pentru că trebuie să o fac“ .

Muşcătura „viperei” şi sfârşitul singurătăţii, la Florenţa.

În ceea ce priveşte relaţia lui Mihai cu Elena Lupescu, acesta îşi amintea: „Într-o zi mi-a prezentat-o, şi ea s-a repezit să mă sărute pe amândoi obrajii. Pentru mine a fost ca şi când m-ar fi muşcat o viperă. După aceea am văzut-o tot timpul. Formam un fel de menaj în trei. Iar pentru mine era cumplit de greu de suportat. Nu puteam să o iubesc pe această femeie. Trebuie să spun că, într-o zi, tatăl meu a făct o greşeală psihologică enormă: mi-a spus că mă pot duce la ea «ca la propria mea mamă». Ţinând seama de context şi de adoraţia pe care o aveam pentru mama, a fost cumplit“ . 

Singurele momente în care se simţea cu adevărat bine erau cele petrecute alături de mama sa la Florenţa sau la Brioni, când redevenea cu uşurinţă un tânăr normal, care se întâlnea cu alţi oameni raţionali şi decenţi, adoptând pe loc concepţiile şi modul de comportare al mamei sale. Referitor la aceste vizite, regele Mihai îşi amintea că „la Florenţa, cu mama, se isprăvea singurătatea. Mama mă asculta. Ea a fost o confidentă extraordinară. Ştia să asculte, o clipă nu-i zbura gândul în altă parte. Când mă întorceam în ţară, nu ştiam cum să-mi ascund mai bine nemulţumirea. Ceva îmi lipsea“ .

Regele Mihai a avut întotdeauna un adevărat cult pentru mama sa, despre care a spus mai târziu, în convorbirile cu Mircea Ciobanu: „Mama avea un simţ extrem de puternic al dreptăţii, pentru că a suferit mult şi întotdeauna pe nedrept. Lucru curios, în copilărie a fost foarte fericită, spunea mereu asta, şi după câte îmi dau şi eu seama a avut o copilărie fericită. După aceea au început complicaţiile, necazurile unul după altul, apoi plecarea definitivă din ţară în 1948. Eu pot să spun că a fost o persoană extraordinară. Lumea uită, dar eu nu pot să uit că era nepoata împăratului Frederick al Germaniei, că tatăl ei era rege, că cei trei fraţi ai ei au fost regi, l-a avut soţ pe tatăl meu, regele Carol al II-lea. A fost Mama mea...“ .

Despre Carol al II-lea: „Nu semănam“.

Legat de relaţia cu tatăl său, regele Mihai povestea: „Comportamentul lui era ciudat în ceea ce mă priveşte. Excesiv de sever, excesiv de bănuitor. Înţelegeam din ce în ce mai puţin acţiunile tatălui meu, atunci când ele aveau în vedere relaţiile mele cu mama. Se comporta ca şi cum cineva ar fi vrut să-l înşele mereu. Înşelăciunea nu venea însă nici de la mama şi nici pe departe de la mine. Cred că într-o anumită măsură îşi dădea seama cât suntem de diferiţi, că Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel încât să nu ne putem întâlni în nici o latură a caracterului nostru, a felului nostru de înţelege viaţa. Nu semănam“ . De asemenea, întrebat de Philippe Viguié Desplaces – în convorbirile pe care le-au avut la Versoix, în cursul anului 1995 – dacă i-a purtat pică tatălui său, regele Mihai a răspuns: „Sentimentele pe care le aveam faţă de el erau foarte amestecate, în primul rând din cauza răului pe care i-l făcuse mamei mele. Să spunem puţină afecţiune poate, dar ori de câte ori făceam eforturi pentru a-l iubi, îmi apărea imaginea mamei mele. Despărţirea de mama a avut asupra mea un efect profund... “ . 

La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a fost nevoit să abdice, iar tânărul principe avea să devină, pentru a doua oară, rege al României. „Tatăl meu a plecat la două zile după ce eu am depus jurământul. De la 6 la 8 septembrie 1940, el şi Elena Lupescu şi-au făcut bagajele. Tatăl meu şi-a luat cu el colecţia de timbre, tablouri şi un mare număr de bibelouri. Apoi l-am însoţit la gară. Ne-am îmbrăţişat. N-am prea vorbit, eram amândoi prea tulburaţi“ . A început atunci o nouă etapă în viaţa regelui Mihai, alături de mama sa de această dată – rechemată în ţară de către generalul Ion Antonescu, ca să-i fie alături tânărului rege.

Deşi nu fusese tratat de tatăl său ca un moştenitor al tronului, fiind ţinut departe de viaţa politică a ţării, proaspătul rege, ajutat de mama sa, a reuşit totuşi să facă faţă grelelor confruntări cu realitatea. Retrăgându-se la Foişor, regina-mamă Elena şi-a încurajat fiul să se întâlnească cu tineri de vârsta lui şi să înveţe câte ceva din obligaţiile şi responsabilităţile care îi reveneau în calitate de rege. El a hotărât, de asemenea, să urmeze un curs de instruire particular, petrecând astfel ore în şir de studiu în compania a 12 profesori, pe care-i socotea înspăimântători, iar trei dintre ei apăreau la Foişor zi de zi. Printre cele mai importante subiecte asupra cărora se concentra se numărau: arta guvernării, dreptul constituţional şi istoria, precum şi elocinţa în vorbire şi scriere .

Şi deşi perioada care a urmat până în 1947 a fost deosebit de grea, totuşi regele Mihai şi regina mamă Elena au reuşit să păstreze un echilibru în viaţa lor, continuând să menţină vie tradiţia monarhică: „Acolo, în munţii Carpaţi, ne simţeam într-adevăr la noi acasă. Sinaia întemeiată de regele Carol I rămânea în fond sediul monarhiei în România“ .

***

Mult mai târziu, în anii exilului, regele Mihai a refuzat deliberat să aibă vreun contact cu tatăl său. De asemenea, a refuzat să participe la funeraliile acestuia în 1953, lucru pe care l-a explicat astfel: „Adolescent fiind, am visat uneori să am un tată care să se afle lângă mine, care să mă susţină, care să mă pregătească să-mi slujesc ţara, să domnesc. În locul acestuia, am cunoscut un om care şi-a mascat întotdeauna sentimentele, un om ale cărui acte îi dezminţeau făgăduinţele“ . În ceea ce o priveşte pe mama sa, Regina Elena s-a aflat tot timpul lângă el pe perioada exilului – în 1980 s-a mutat la Versoix, unde a rămas până în 1982, când s-a stins din viaţă.