Președintele Reagan, un simbol al Americii
„Sunt şi avantaje în a fi ales preşedinte. A doua zi, notele mele din liceu au fost declarate "strict secret".”[i] În noaptea alegerii sale ca președinte al SUA, triumful lui Ronald Reagan însemna nu doar un simplu mandat pentru o schimbare, ci un mandat pentru pace și libertate, prosperitate, speranță că marele vis al acestuia se va îndeplini.[ii]
Consider că Ronald Reagan reprezintă un simbol al SUA, al conservatorilor americani, al păcii, libertăţii şi idealismului, al stilului și eleganței, demonstrând, prin faptul că a devenit președinte la vârsta de 69 de ani, că orice este posibil. Numit și „măreţul comunicativ/sociabil”[iii], Reagan s-a remarcat prin cordialitatea sa şi prin talentul său oratoric, schimbând evoluţia SUA şi chiar a lumii, deschizând, altor state, calea spre democraţie. La ultima dezbatere electorală cu preşedintele Jimmy Carter, în 1980, Ronald Reagan a întrebat publicul american:„este America de astăzi la fel de respectată în lume ca înainte? Credeţi că suntem la fel de puternici cum eram cu 4 ani în urmă?”. De aici reies patriotismul său, calitatea de bun orator, dar şi hotărârea sa de a recâştiga prestigiul şi puterea SUA, aflate atunci în declin, bazându-se pe forţa ideii democratice şi pe efectul produs asupra minţilor cetăţenilor americani.[iv]
Astfel a început etapa ce a marcat istoria SUA. Ronald Reagan, prea bătrân pentru a fi preşedinte şi prea conservator, doar un actor în filme de categorie medie, dar, cu toate acestea, el a câştigat alegerile prezidenţiale, efectuând două mandate în funcţia de preşedinte al SUA. Ceasul său indica începutul sfârşitului pentru Războiul Rece, pentru decăderea SUA. Iniţiativele sale majore de a reduce taxele şi legislația au fost lansate, iar priorităţile cheltuielilor guvernului federal au fost reorganizate. Cel mai bătrân preşedinte ales din istoria SUA, Reagan a părăsit Biroul Oval 8 ani mai târziu, reuşind, în ciuda cicatricilor lăsate de scandalul cu Iran, să-şi păstreze popularitatea la un nivel suficient încât a ajutat la instalarea vice-preşedintelui său, George Bush, ca succesor al lui.
Cel de-al 40-lea președinte al SUA, Ronald Wilson Reagan[v]s-a născut pe data de 6 februarie 1911, în Tampico, Illinois, California, într-o familie modestă, care se tot muta din oraș în oraș din pricina meseriei tatălui său, negustor ambulant de încălțăminte. Tatăl său, Jack Reagan, un bun negustor, avea patima alcoolului, în timp ce mama sa, Nelle Wilson Reagan era credincioasă, generoasă și, din puținul lor, oferea celor nevoiași, dar își încuraja copiii să învețe. Se pare că R. Reagan a moștenit compasiunea mamei sale și nu a uitat de unde a plecat. Reiese că familia a influențat comportamentul ulterior al lui Reagan, care, în ciuda faptului că era sociabil, nu permitea nimănui să-l cunoască îndeaproape, iar lupta sa pentru pace și democrație ar putea fi o consecință a scandalurilor provocate de tatăl său alcoolic. În 1928 a absolvit liceul din Dixon, unde s-a remarcat prin interesul arătat față de teatru, desen și jurnalism. Deși niciun membru al familiei sale nu avea studii superioare, Reagan, ambițios și urmând sfatul mamei sale de a studia, a mers la colegiul Eureka, lângă Peoria. Pentru a-și putea finanța studiile și ajuta familia[vi], acesta a avut diferite meserii, de la spălatul vaselor până la jucat fotbal american. La colegiu nu s-a remarcat prin rezultate deosebite la învățătură, ci prin implicarea în activitățile extracurriculare-fotbal, teatru. După absolvire, în condițiile în care aproape un sfert din populația SUA nu lucra, Reagan, descurcăreț, s-a angajat la un post de radio din Iowa, devenind, în timp, un cunoscut crainic sportiv în Midwest. De asemenea, pentru a putea călări des, neavând resursele financiare necesare achiziționării unui cal, s-a înrolat în Cavaleria SUA.
De admirat este hotărârea sa neclintită de a avansa în carieră, în 1937, Ronald, mergând în cantonament California cu echipa de baseball Chicago Cubbs, și-a aranjat, printr-un prieten, să dea o probă de actorie la Warner Brothers. Evident, talentul său i-a uimit, Reagan încheind un contract cu Warner Brothers ce prevedea un salariu de 200 $ pe săptămână și care l-a lansat în cariera de actor de filme. În următorii 20 de ani, Ronald a jucat în 52 de filme, începând cu „Love is on the air” în 1937 și încheind cu „Hellcats of the Navy” în 1957. În ciuda faptului că inițial a jucat în filme de categoria B la studioul cinematografic Warner, unde, așa cum el însuși afirma:„nu voiau filme bune, ci le voiau joia”[vii], Ronald a avansat, popularitatea crescându-i odată cu rolul celebrului fotbalist al echipei Notre Dame, George Gipp, din „Knute Rockne-All American”. Per ansamblu, Reagan și-a câștigat reputația unui actor excelent în comedii.
În relația cu femeile, în perioada în care a fost actor, Reagan era cuceritor, galant, având iubite din rândul actrițelor. Ba chiar a avut o căsătorie scurtă[viii]cu una dintre colegele sale, Jane Wyman, din care au rezultat doi copii, Maureen și Michael[ix].
Apoi, în perioada 1947-1952 și iar între 1959-1960, Reagan a deținut funcția de președinte al Asociației Actorilor de filme. În 1951, în vremea în care era președinte al Asociației Actorilor, Reagan a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, actrița Nancy Davis. Aceștia s-au căsătorit un an mai târziu și au rămas împreună până la sfârșitul vieții lui Ronald, având doi copii-o fată, Patricia Ann și un băiat, Ronald Prescott.[x]
De asemenea, tot în timpul mandatului său de președinte al Asociației Actorilor, Reagan s-a implicat în disputele privind prezența adepților și a simpatizanților comunismului în industria filmului[xi], schimbându-și, astfel, opiniile politice liberale cu cele conservatoare.
După încheierea carierei sale de actor, între 1954-1962, acesta a devenit purtătorul de cuvânt al companiei General Electric, fiind gazda mult urmăritei emisiuni de duminica, „General Electric Theater” și vorbindu-le tutoror angajaților General Electric din țară. Acesta a făcut turul țării ca gazdă a unei emisiuni, devenind purtător de cuvânt pentru conservatori.
Opinez că aspirațiile sale politice i-au determinat ascensiunea în carieră. Reagan era un admirator al președintelui Franklin Delano Roosevelt, al cărui New Deal pentru poporul american a creat locuri de muncă pentru fratele și tatăl său în timpul crizei. Părinții săi erau simpatizanți ai partidului Democrat, iar Reagan a rămas un Democrat puțin după împlinirea vârstei de 50 de ani. Deși niciodată nu a încetat să-l admire pe F.D.Roosevelt, Reagan a devenit un conservator înflăcărat și s-a înregistrat ca membru al Partidului Republican în 1962.[xii]
Probabil că opțiunea sa a fost determinată de mai mulți factori:averile sporite ale bogaților, taxele crescânde, conflictele cu cei de stânga în perioada în care era președintele Asociației Actorilor, descoperirile din vremea când lucra pentru General Electric privind faptul că guvernul federal înăbușea creșterea economică și libertățile individuale.
În 1964, Reagan a devenit o figură politică națională deoarece a impresionat poporul american prin discursul său electoral-în favoarea candidatului Republicanilor, Barry Goldwater-televizat din data de 27 octombrie, când a afirmat cu convingere că restricțiile impuse de guvern și taxele exagerate încălcau libertatea individuală și că dominația SUA slăbește în fața URSS. Apoi, susținut de un grup de afaceriști bogați din California și încurajat de soția sa, Reagan a decis să candideze pentru funcția de guvernator al Californiei în 1966 împotriva reprezentantului Democraților ce ocupase acea funcție timp de două mandate, Edmund G. Brown. Cu asemenea susținere și datorită carismei sale, Reagan a obținut majoritatea voturilor și a devenit guvernator al Californiei, fiind chiar reales pentru un al doilea mandat în 1970. În timpul guvernării sale, Reagan s-a dovedit mult mai pragmatic și a fost de acord cu o sporire record a taxelor pentru a acoperi deficitul bugetar. De asemenea, acesta a restaurat ordinea în universitatea și campusul din California, a colaborat cu Democrații pentru a reforma sistemul legislativ și pentru a reduce taxele pe proprietate.
Succesul obținut ca și guvernator l-a determinat pe Reagan să candideze pentru funcția de președinte al SUA în 1968, însă a eșuat. Din nou în 1976, încheindu-și mandatul de guvernator, Reagan a pierdut lupta prezidențială în fața lui Gerald Ford, determinându-l să devină un adevărat rival din partea Republicanilor la alegerile electorale din 1980. În campania sa electorală, Reagan a promis reducerea taxelor, creșterea cheltuielilor militare și echilibrarea bugetului, reușind să le îndeplinească pe primele două cu costul celei de-a treia. În timp ce națiunea a prosperat după o criză din 1981-1982, bugetul devenea deficitar, iar datoria națională aproape se tripla, ceea ce a constituit pentru Reagan „one of my greatest disappointments”[xiii]. Însă aceste cheltuieli erau văzute drept un preț pentru încheierea Războiului Rece, după cum aprecia analistul Conservatorilor, David Frum. Reagan a obținut victoria împotriva președintelui democrat, Jimmy Carter, în starea de spirit a electoratului american, influențată de capturarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran(Iran)[xiv]. Acești ostatici au fost eliberați în timp ce Ronald Reagan presta jurământul de președinte pe Colina Capitoliului din Washington.[xv]
Pe 20 ianuarie 1981 Reagan a început oficial exercitarea mandatului prezidențial. Propriile afirmații denotă faptul că președintele nu era de acord cu birocrația, opinie formată demult, în perioada New Deal-ului, când tatăl său conducea un mic birou în Illinois. Lecția învățată de Ronald a fost că „prima regulă a birocrației este să protejezi birocrația”[xvi]. Administrația Reagan era compusă din George Bush, vicepreședinte, Michael Deaver, vicepreședintele Camerei Reprezentanților, William J. Casey, fostul său director de campanie, director al CIA[xvii].
Apoi, pe 30 martie 1981, Reagan a fost împușcat de către un bolnav mintal, John Hinckley, în timp ce părăsea un hotel din Washington. În spital, Reagan s-a adresat medicilor care urmau să-l opereze printr-o replică ce a sensibilizat poporul american – „I hope you're all Republicans”[xviii].
Politica sa ca președinte al Statelor Unite este caracterizată de optimism și de încredere în calitățile poporului american. Pe plan economic, a realizat cea mai mare reducere de impozite din istoria americană.
În politica externă, se remarcă prin deciziile sale ferme, lipsite de compromisuri. Administrația Reagan-Bush a urmat și a aplicat „doctrina Reagan”, conform căreia trebuiau sprijiniți luptătorii pentru libertate, anticomuniști, din toată lumea. De aceea, explicațiile sale privind implicarea SUA în crizele internaționale se întemeiau pe argumente precum suferința provocată de către comuniști, încălcarea constantă a libertăților realizată tot de comuniști, rolul pacifist al SUA în întreaga lume. Reagan afirma: „Here’s my strategy on the Cold War: We win, they lose”[xix].
Relațiile cu statele vecine reflectă prioritatea interesului SUA (comercial, strategic), a siguranței sale naționale și atitudinea constantă a lui Reagan împotriva comuniștilor. Pentru el, dictaturile comuniste erau absolut lipsite de legitimitate. Reagan a înţeles că, în raport cu asemenea adversari, supravieţuirea nu era suficientă. Ei trebuiau confruntaţi direct. Tocmai de aceea, Reagan a sprijinit forţele democratice, anti-comuniste din Europa de Est, dar şi din alte zone. Astfel, în 1983, Reagan a finanțat grupări anti-comuniste în Nicaragua, care luptau împotriva guvernului Ortega[xx]. Deși Congresul SUA interzisese sprijinirea Contras, Reagan a continuat finanțarea lor prin vânzarea de arme și chiar a autorizat CIA să bombardeze porturile din Nicaragua, pentru a alunga guvernarea Sandinistă. În ciuda faptului că a fost sesizată Curtea Internațională de Justiție (1984), SUA au invocat lipsa de jurisdicție a acestui organ și, deși au fost sancționate, în baza dreptului cutumiar internațional, nu s-au supus hotărârii CIJ, blocând, prin calitatea de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, orice mecanism de aplicare forțată a hotărârii CIJ.[xxi]
În 1981, Galtieri a vizitat SUA și a fost primit cu brațele deschise de către administrația Reagan. Cu ajutorul CIA, Galtieri a devenit președintele Argentinei, dar, deși sprijinit de SUA, exista riscul ca acesta să fie înlăturat. Deci, în 1982, aprilie, armata lui Galtieri a invadat slab apăratele insule englezești Falkland, declarându-le o provincie a Argentinei. Margaret Thatcher a apelat la Reagan pentru a-i ajuta să-l îndepărteze pe Galtieri din Falklands. Totuși, Reagan, pacifist, dar care juca dublu, nu avea interesul să-l înlăture pe Galtieri, partenerul lor din America Latină. În final, Marea Britanie a reușit să înfrângă forțele argentiniene.[xxii]
În 1986, în timpul celui de-al doilea mandat de președinte al SUA, Reagan a fost implicat în scandalul vânzării ilegale de arme către Iran, practicată de oficialii Casei Albe, acțiune ce i-a redus popularitatea. Primul semnal al afacerii „Iran-Contras” a venit din Liban. Pe 25 noiembrie 1984 un ziar libanez a publicat o știre conform căreia SUA livrau, în secret, arme Iranului, o țară împotriva căreia chiar SUA instituise un embargo sever. Mai mult, politica SUA era de a nu negocia cu teroriștii și de a nu sprijini statele care finanțau terorismul.[xxiii] Armele ar fi fost un fel de răscumparare plătită pentru americanii ținuți ostatici în Liban de grupări teroriste pro-iraniene.[xxiv] Ronald Reagan susținea la acea vreme că nu a știut nimic: „Nu am susținut niciun fel, repet, niciun fel de negoț armat cu Iranul și nici pe viitor nu vom face așa ceva”, însă operațiunea fusese girată personal de Reagan, dovada fiind semnătura sa pe una dintre aprobările acordate CNS. Iranul nu numai că a eliberat prizonierii, dar a și plătit vreo câteva milioane de dolari pentru armele primite, bani pe care North și Poindexter i-au îndreptat către războiul de gherilă din Nicaragua.
Reagan și-a recăpătat popularitatea odată cu condamnarea terorismului din Libia în 1986, când aliatul SUA, Marea Britanie, i-a permis să folosească bazele militare englezești pentru a bombarda Libia, drept sancțiune aplicată teroriștilor care bombardaseră o discotecă din Germania de Vest, frecventată de către militari americani.
Aflându-se încă în perioada Războiului Rece, relația cu URSS era fragilă. În 1983, într-un discurs la Asociația Națională a Evangheliștilor, președintele Reagan i-a numit pe sovietici un „imperiu al răului”.
Se observă că Reagan a acționat în concordanță cu discursurile sale, aplicând strategia „rollback”, prin implicarea SUA în înlăturarea regimurilor comuniste din state din America Latină, Africa. Reagan a reușit să îngrijoreze Moscova prin mișcarea „rollback” împotriva guvernelor comuniste, mai ales odată cu invadarea de succes a Grenadei în 1983 pentru a reinstala un guvern democrat după lovitura de stat a comuniștilor.
Strategia „rollback” a determinat URSS să facă numeroase concesii, ba chiar să abandoneze războiul cu Afganistan - retragerea trupelor sovietice din Afganistan, operațiune încheiată la 15 februarie 1989, conform acordului încheiat cu SUA în aprilie 1988 și mediat de ONU. [xxv]
Tot în 1983, Reagan a anunțat că dezvoltarea unui sistem spațial anti-rachetă se afla în topul priorităților sale. Inițiativa Strategică de Apărare (SDI) a fost denumită Războiul Stelelor, iar sovieticii au crezut că SUA se pregătea pentru un atac nuclear contra URSS. Pentru Reagan, SDI însemna sporirea siguranței lumii și făcea armele nucleare irelevante.
Așa cum nota istoricul John Lewis Gaddis, în opinia lui Reagan, „destinderea”-“detent” din Războiul Rece susținea cursa înarmărilor și URSS-ul.[xxvi] De asemenea, SDI-ul submina doctrina „MAD”-„Mutually Assured Destruction”-„Distrugerea reciprocă garantată”, bază a „descurajării”-„deterrence” practicată în timpul Războiului Rece.[xxvii] Reagan era astfel, primul din guvernul american ce a îndrăznit să propună construirea unui scut anti-rachetă, remarca Gaddis, deoarece încercarea de a construi sisteme de apărare împotriva armelor ofensive putea schimba echilibrul delicat de care se presupunea că depindea tactica descurajării. Însă Reagan nu a văzut instabilitatea unui asemenea scut, ci o decădere economică și ideologică a URSS din cauza căreia nu ar fi putut riposta. Reagan a înțeles vulnerabilitățile URSS și a decis să le exploateze.[xxviii]
Negociind dintr-o poziție dominantă, de lider, Reagan a inițiat contacte la nivel înalt cu URSS-ul la începutul lui 1984, profitând de faptul că Gorbaciov era un conducător cu care putea negocia. Odată cu deschiderea internă din URSS, după 1985, Reagan a participat la dialog şi a admis faptul că epoca imperiului răului se sfârşise. În iunie 1987, Reagan, în timpul unei vizite în Germania, aflat în fața Porții Brandenburg, l-a provocat pe liderul sovietic: „Domnule Gorbaciov, demolați zidul!”.[xxix] În primăvara lui 1988, Reagan a călătorit la Moscova și, aflat lângă statuia lui Lenin, l-a citat pe poetul rus Puskin: „Este vremea, tovarășe, este vremea”. Era clar că acesta se referea la vremea Rusiei libere. Așa l-a convins președintele Reagan pe Gorbaciov că URSS nu putea câștiga cursa înarmărilor și că era timpul păcii.
În decembrie 1987, Reagan și Gorbaciov au semnat un tratat prin care se stabilea eliminarea armelor nucleare[xxx]. Mihail Gorbaciov afirma că Reagan a fost un preşedinte care ştia să asculte.[xxxi]
După ce și-a încheiat al doilea mandat de președinte, l-a promovat pe George Bush în campania electorală prezidențială din 1988, apoi Reagan s-a retras la reședința sa din Los Angeles. În noiembrie 1994, Reagan a comunicat ultima oară cu poporul american, declarând, în scrisoarea sa, că se află în stadiul de debut al bolii Alzheimer. Reagan a mulțumit poporului american pentru onoarea acordată acestuia de a-i servi ca președinte, păstrându-și optimismul.
În concluzie, cred că Reagan a marcat istoria și lumea, a redat încrederea și puterea poporului american, fiind ca o oglindă ce a reflectat americanilor valorile lor.[xxxii] Moştenirea lui Ronald Reagan include, la loc de frunte, victoria Occidentului în Războiul Rece.
Bibliografie:
1. D'Souza Dinesh, „Ronald Reagan:How an Ordinary Man Became an Extraordinary Leader ”, The Free Press, New York, 1997;
2. Edwards Lee, „Ronald Reagan and the Fall of Communism”, Heritage Foundation, Heritage Lectures no. 1141, 2009;
3. Gaddis John Lewis, „The Cold War:A New History”, Penguin Press, 2005;
4. http://georgewbush-whitehouse.archives.gov/news/releases/2001/03/20010305.html;
5. http://millercenter.org/president/reagan/essays/biography/1;
6. http://www.americandiplomacy.org;
7. http://www.athenian-legacy.com/2009/11/urss-si-razboiul-din-afganistan/;
9. http://www.icj-cij.org/docket/index.php?sum=367&code=nus&p1=3&p2=3&case=70&k=66&p3=5;
10. http://www.nytimes.com/2004/06/07/opinion/a-president-who-listened.html;
11. http://www.phantasma.ro/caiete/caiete/caiete4/06.htm;
12. http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/USAreagan.htm;
13. http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A18329-2004Jun5.html;
14. http://www.washingtonpost.com/wpsrv/liveonline/01/politics/freemedia_cannon020601.htm;
15. http://www.whitehouse.gov/about/presidents/ronaldreagan;
17. Reagan Ronald, „An American Life. The Autobiography”, Simon &Schuster, 1990;
18. Royal Robert, „Setting the record straight on Reagan”, în National Catholic Reporter, 2007;
19. Stanley Kelley, Jr., „Interpreting elections”, Princeton, Princeton University Press, 1983;
20. McKenna Amy, editor, „The Britannica Guide to the World’s Most Influential People. The 100 Most Influential World’s Leaders of All Time”, New York, Britannica Educational Publishing, 2010.
[i]Ronald Reagan.
[ii]Stanley Kelley, Jr., „Interpreting elections”, Princeton, Princeton University Press, 1983, p. 217.
[iii]„The great Communicator”-McKenna Amy, editor, „The Britannica Guide to the World’s Most Influential People. The 100 Most Influential World’s Leaders of All Time”, New York, Britannica Educational Publishing, 2010, p. 265.
[iv]http://millercenter.org/president/reagan/essays/biography/5, accesat în august, 2014.
[v]„the Dutch”, așa era alintat R.Reagan în copilărie, din cauza tunsorii sale.
McKenna Amy, editor, op. cit., p. 265.
[vi]Inclusiv pe fratele său, pe care încerca să-l convingă să urmeze studii superioare.
[vii]http://millercenter.org/president/reagan/essays/biography/1, accesat în august, 2014.
[viii]1940-1948. McKenna Amy, editor, op. cit., p. 266.
[ix]Maureen a decedat în 2001.
http://www.whitehouse.gov/about/presidents/ronaldreagan, accesat în august, 2014.
[x]Reagan Ronald, „An American Life. The Autobiography”, Simon &Schuster, 1990, p.123.
[xi]Reputația sa de liberal s-a schimbat după episodul cu investigațiile desfășurate de Comitetul Parlamentar pentru Investigarea Activităților Non-Americane (HUAC, înființat în 1945 pentru a depista prezența comuniștilor pe teritoriul SUA). În 1947, HUAC, în legătură cu FBI-ul, a efectuat investigații în industria cinematografică de la Hollywood, nume mari (actori, scenariști, cineaști) ale filmului american fiind convocate la audieri, mulți dintre ei pierzându-și posturile. „Martorii prietenoși”, chemați să identifice urme ale simpatiilor comuniste la Hollywood erau:Jack Warner (unul dintre proprietarii studioului Warner Bros), Louis B. Mayer (de la MGM), actorii Ronald Reagan (viitorul președinte), Gary Cooper, George Murphy, Robert Taylor, Robert Montgomery, scenarista Ayn Rand sau regizorul Walt Disney. Ca președinte al Asociației Actorilor, Reagan a refuzat să-i sprijine pe actorii aflați pe lista neagră (Charlie Chaplin, John Garfield etc.), arătându-și devotamentul față de senatorul democrat McCarthy, reușind, în acest fel, să lucreze în continuare la Hollywood.
http://www.phantasma.ro/caiete/caiete/caiete4/06.htm, accesat în august, 2014.
http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/USAreagan.htm, accesat în august, 2014.
[xii]http://millercenter.org/president/reagan/essays/biography/1, accesat în august, 2014.
[xiii]http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A18329-2004Jun5.html, accesat în august, 2014.
[xiv]În timpul desfășurării campaniei electorale, R. Reagan a fost informat că Jimmy Carter încerca să negocieze o înțelegere cu Iranul pentru a-i elibera pe ostaticii americani. Dar dacă aceștia erau eliberați până la alegeri, percepția publicului se schimba, iar Carter ar fi fost în avantaj. De aceea, oamenii săi au negociat cu iranienii, în iulie și august 1980, la hotelul Ritz din Madrid, pentru ca Iranul să întârzie eliberarea ostaticilor până după alegerile electorale din noiembrie 1980. Pe 22 septembrie, Iraq a invadat Iranul. Guvernul iranian căuta cu disperare echipamente militare, sprijin, iar Carter a propus să le ofere acestea în schimbul ostaticilor. Însă planul lui Carter a fost dejucat de către Reagan, CIA oferindu-i această informație. Reagan a promis Iranului tot ajutorul militar dacă îi va da ostaticii.
http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/USAreagan.htm, accesat în august, 2014.
[xv]Potrivit spuselor fostului director general al SAVAK-serviciile secrete iraniane, Mansur Rafizadeh, agenții CIA l-au convins pe Khomeini să nu elibereze ostaticii americani decât după ce Reagan devenea președinte. De fapt, ei au eliberat ostaticii la 20 de minute de la discursul inaugural al președintelui.
[xvi]Reagan Ronald, „An American Life. The Autobiography”, Simon &Schuster, 1990, p. 69.
[xvii]Din această poziție, el putea aranja livrarea armelor către Iran, prin Israel. La sfârșitul lui 1982, Reagan își îndeplinise toate promisiunile către Iran. Odată încheiată afacerea, Iranul a început acțiunile teroriste împotriva SUA, în 1983 ucigând 241 de pușcași marini din bazele CIA din Orientul Mijlociu. Între timp, în 1981, Reagan l-a trimis în Iraq pe Donald Rumsfeld, agentul său diplomatic în Orientul Mijlociu. Conform unei înțelegeri, SUA urma să vândă arme către Saddam Hussein, inclusiv elicoptere și arme biologice.
http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/USAreagan.htm, accesat în august, 2014.
[xviii]http://millercenter.org/president/reagan/essays/biography/1, accesat în august, 2014.
[xix]Robert Royal, „Setting the record straight on Reagan”, National Catholic Reporter, 2007.
[xx]În 1979, dictatorul Somoza a fost înlăturat de la conducerea statului Nicaragua. SUA au decis că interesele lor strategice în zonă erau periclitate și au început să finanțeze trupele fidele lui Samoza, așa-numitele „Contras", care își stabiliseră cartierul general în statul vecin, Honduras. Principala sursă de finanțare pentru acestea venea din traficul de droguri. Antrenamentul trupelor lui Samoza a fost încredințat CIA, care a tolerat afacerea lor cu droguri. CIA a pus la cale o strategie conform căreia trupele trebuiau să destabilizeze Nicaragua, terorizând populația locală, apelând chiar și la asasinarea civililor fără apărare.
[xxi]http://www.icj-cij.org/docket/index.php?sum=367&code=nus&p1=3&p2=3&case=70&k=66&p3=5, accesat în august, 2014.
[xxii]http://www.dailymail.co.uk/debate/article-2115987/A-acrimonious-love-A-new-book-reveals-Thatcher-Reagan-fought-like-cat-dog.html#ixzz1u5tLu3MW, accesat în august, 2014.
[xxiii]McKenna Amy, editor , op. cit., p. 272-273.
[xxiv]S-a descoperit că întreaga afacere era opera lui Oliver North și John M. Poindexter, oameni importanți ai armatei și membrii Consiliului Național de Securitate (CNS) al SUA. Aceștia și-au dat demisia imediat după ce întreaga afacere a răsuflat în mass-media. Iranul a primit 1.500 de tancuri și rachete defensive.
http://www.ziare.com/international/america/iran-contras-afacerea-tenebroasa-care-a-dinamitat-america-lui-ronald-reagan-1136380, accesat în august, 2014.
[xxv]Chiar de la preluarea puterii, Ronald Reagan a fost preocupat de rezolvarea războiului din Afganistan, având o echipă de informatori care îi relatau despre evenimentele petrecute acolo. Reagan afirma că nicăieri în lume drepturile omului nu erau încălcate ca în Afganistan , iar ca rezultat al acestei agresiuni, 3 milioane de oameni au luat calea exilului. El spera să ofere mai mult decât suport vocal, prin furnizarea de arme care se făcea nu numai din teritoriul Statelor Unite, dar şi din Arabia Saudită, China sau Pakistan. Între timp, în Afganistan, administrația SUA ordonase crearea unei armate fundamentaliste care să-i alunge pe comuniști din țară. Printre liderii recrutați, înarmați și antrenați, se afla și Osama bin Laden. Membrii afgani ai acestei armate au evoluat în talibani, iar luptătorii străini recrutați din Pakistan și Arabia Saudită au devenit al Qaida.
Reagan era atât de îngrijorat încât la summit-ul de la Geneva i-a comunicat lui Gorbaciov că problema din Afganistan rămâne un obstacol în îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state. Totodată, i-a acuzat pe sovietici pentru abuzul asupra drepturilor omului şi, mai ales, pentru practica aleasă de ei de a arunca jucării din avion, care conţineau bombe capcană şi erau adunate de copii afgani. Ca urmare a întâlnirilor dintre Reagan şi Gorbaciov, în care s-a discutat mult problema dezarmării şi semnării a mai multor tratate, s-a decis retragerea trupelor din ţară în anul 1989.
http://www.athenian-legacy.com/2009/11/urss-si-razboiul-din-afganistan/, accesat în august, 2014.
[xxvi]Gaddis John Lewis, „The Cold War:A New History”, Penguin Press, 2005, p. 217‐218.
[xxvii]Ibidem, p. 225.
[xxviii]http://www.americandiplomacy.org, accesat în august, 2014.
[xxix]Lee Edwards, „Ronald Reagan and the Fall of Communism”, Heritage Foundation, Heritage Lectures no. 1141, 2009.
[xxx]Ratificat de către Senatul SUA în 1988, Tratatul Forțelor Nucleare-INF- a condus la distrugerea a peste 2600 de asemenea arme. Bazat pe fraza lui Reagan-"Trust but Verify", tratatul prevedea fiecărei părți semnatare să o inspecteze pe cealaltă pentru a verifica punerea sa în aplicare.
[xxxi]http://www.nytimes.com/2004/06/07/opinion/a-president-who-listened.html, accesat în august, 2014.
[xxxii]Lou Cannon, http://www.washingtonpost.com/wp-srv/liveonline/01/politics/freemedia_cannon020601.htm, accesat în august, 2014.
