Grigore Ghica III, ucis pentru că s-a împotrivit cedării Bucovinei

Despre domnitorul-martir Grigore Ghica III se cunosc destul de puţine lucruri, comparativ cu domnul Constantin Brâncoveanu, care a şi fost canonizat ca sfânt local de Biserica Ortodoxă Română. Poate pentru simplu fapt că Vodă Ghica III a fost inclus în categoria fanarioţilor, atenţia asupra realizărilor şi a morţii sale sale s-a diminuat încă de la început.

Ca domnitor se arată duşman Austriei şi prieten Rusiei, iar intrigile îl ajută mult în politica dusă faţă de turci. Pe plan intern a regularizat strângerea birurilor şi a pus capăt abuzurilor. A înfiinţat o fabrică de postav la Chipireşti şi a zidit lângă Mitropolie o şcoală ca urmare a reorganizarii învăţământului, gândită de el. Prin măsurile luate, a reuşit să aducă ţara la o relativă bunăstare.

Ca orice alt domnitor fanariot, acesta a avut domnii atât în Moldova cât şi în Muntenia. Grigore al III-lea Alexandru Ghica, a fost domnitor al Moldovei de două ori:18 martie 1764-23 ianuarie 1767 şi septembrie 1774-1 octombrie 1777 şi al Munteniei:17 octombrie 1768-5 noiembrie 1769.

Tronul Moldovei îl recâştigă după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi în 1774. Este înscăunat ca domnitor în septembrie 1774, dar firmanul de numire soseşte la Iaşi la 9 octombrie 1774. Imperiul Habsburgic s-a înţeles în secret cu Rusia şi în 1775 obţine de la Imperiul Otoman, Bucovina, cu toate că domnitorul şi boierii au protestat vehement. Acesta este şi motivul care i-a grăbit sfârşitul. Deoarece a protestat împotriva pierderii Bucovinei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Aceştia au trimis un capugiu (agent executor) la curtea lui Grigore care l-a ucis la 1 septembrie 1777, spre indignarea opiniei publice europene.

Povestea asasinarii lui Vodă Ghica

Iată ce s-a petrecut în acea zi fatidică, după cum relatează Mihail Kogălniceanu.

Trimisul Porţii (Kapigibaşa) descinsese la Iaşi într-o casă din Beilic, zona unde erau găzduiţi turcii. Într-un tainic iatac a ţinut sfat cu doi boieri, care pregătiseră pierzania lui Ghica Vodă. Boierii stau într-o postură umilită în genunchi, pe un covor întins pe jos, departe de divan.

– Ei, boieri, zise el în sfârşit, tăind tăcerea, pica-va oare vulpea în cursa vînătorului? Va veni, oare, ghiaurul?– Va veni, slăvirea ta, îi răspunse unul din boieri… – Va veni, Effendi, adăugă celălalt boier.

Cei doi doctori (străinul Fotachi şi românul Gavrilachi) îl vizitează pe vizirul prefăcut bolnav pentru a-l atrage în cursă pe Ghica, aducându-l la sine în curtea Beilicului. Fotachi dădea expertiza lui Grigore Ghica:„Îi bolnav, Măria Ta, îi bolnav şi nu-i dau o zi de viaţă”. Gavrilachi, dimpotrivă:„Măria Ta…, era galben la faţă, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, Măria Ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat”. Ghica, însă, n-a vrut să asculte de sfatul doctorului, nici de rugăminţile şi plânsul Doamnei şi al domniţelor, de aluziile ce i se făcură, de avertismentul prietenilor din Constantinopol, şi nici de sfatul domnului Munteniei, Ipsilanti, şi chiar nici de semnul lui Dumnezeu, care opri caii în poarta palatului din Belic (caii oprindu-se fără niciun motiv, încât „în zadar vizitiul le sfâşia coastele cu biciul, în zadar idicliii se scoborîră din coadă şi-i trăgea de zăbală, în zadar deliii îi împingeau cu săbiile, caii se lăţiseră la pământ şi stăteau nemişcaţi”). Ghica poate c-ar fi scăpat de moarte, dar fatalist – ca şi Caesar la 44 î. Chr. – „orbit de soartă, printr-o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înştiinţător în stătutul cailor;se scoborî şi-şi urmă drumul pe jos până la palat”. Acolo, după primirea de rigoare, 40 de bostangii înarmaţi tăbărâră asupra lui deodată. Lupta fu crîncenă şi onorifică pentru domnitor.

Tocmai în minutul acela Kapegibaşa scosese o năframă de mătase neagră şi o aruncă pe umerii lui Ghica, strigând “Mazil! Hain!”. Domnul sări în picioare. Haznetarul se apropie pe din dos şi găsi vreme de-l lovi drept între umeri, făcându-i o rană de moarte. Ghica răcni ca un leu rănit şi se smuci. Atunci o luptă amarnică se aţâţă;unul împotriva a 40, două braţe fără arme împotriva a 40 de hangiare. Dar mâinile nenorocitului Domn, întărite prin curajul deznădăjduirii, se făcuseră mai înfricoşate decât cuţitele acelor ticăloşi robi. De o mare putere fizică, el se luptă la început cu călăii săi, smulse din mâna unuia hangiarul, împinge pe ceilalţi, îi răstoarnă prin lovituri voiniceşti şi omoară opt din ei… Kapegibaşa, în toată vremea aceasta, şedea pe divan şi se uita liniştit la cruda privelişte, aţâţând numai cu gura pe mârşavii bostangii.

Sfârşitul:bostangiii se apropiară de el şi-i împlântară în trup toate cuţitele lor. Fapta nelegiuirii era sfârşită. Ghica pică mort lângă fereastră, şi turcii strigară;Allah! Atunci ceasornicul turnului de la Trei Ierarhi bătu trei ceasuri şi jumătate de noapte. Aşa muri Ghica Vodă, jertfă a patriotismului şi a bunătăţii sale. Dezbrăcat gol, fu aruncat în curtea Beilicului. Averea îi fu confiscată, Doamna şi domniţele duse roabe la Constantinopol, iar capul împodobi mai multe săptămîni poarta padişahului otoman. Trupul domnitorului se află şi astăzi înmormântat în Biserica Sf. Spiridon din Iaşi.