Episcopul Valeriu Traian Frențiu, „Ctitorul modern” al Banatului, martir pentru credință la Sighet

În toamna anului 1948, când comuniştii au iniţiat procesul de interzicere şi prigonire a Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolicii erau conduşi de şase episcopi. Niciunul dintre ei nu a renunţat la religia sa şi din acest motiv toţi au murit persecutaţi de noii lideri. Unul dintre cei şase este şi Valeriu Traian Frențiu, episcop de Oradea Mare.

Se pare că viaţa bisericească i-a fost destinată încă de mic. Frenţiu s-a născut în 1875, la Reşiţa, tatăl său, Ioachim Frenţiu fiind pastor şi, mai apoi, Asessor Consistorial în cadrul Episcopiei Greco-Catolice din Lugoj. Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, gimnaziul la Blaj, iar apoi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie de la Budapesta. Cu toate că la finalul facultăţii a devenit preot celib, el a dorit să-şi continue studiile, înscriindu-se la Institutul Augustinaeum din Viena, institut rezervat nobililor.

În 1902, după ce și-a obținut doctoratul în teologie, Frențiu a ocupat, pe rând, statutul de paroh și protopop în Orăștie, loc în care rămâne timp de opt ani. În Orăștie, alături de Dr. Iacob Radu si Pr. Dr. Ilie Daianu organizează primele Misiuni Religioase în Episcopia de Lugoj. A urmat apoi numirea sa în funcția de episcop al Lugojului, unde a slujit timp de 10 ani. Din această funcție, în timpul Primului Război Mondial, el și ceilalți patru episcopi din Transilvania au semnat la 21 noiembrie 1918 recunoașterea noii conduceri române prin Consiliul Național Român.

Pe 8 decembrie 1920 a avut loc un eveniment care a înspăimântat întreaga Românie: în Senat a avut loc un atentat terorist. Un grup de extremă stânga care dorea înlăturarea monarhiei și venirea bolșevicilor a detonat o bombă artizanală. Evenimentul s-a încheiat cu trei morți, dintre care și episcopul de Oradea Mare, Demetriu Radu. Prin decretul Papei Benedict al XV-lea, din ianuarie 1922, Valeriu Traian Frențiu a fost numit înlocuitor al senatorului greco-catolic, devenind astfel Episcop pentru Eparhia Oradea Mare.

”Ctitorul modern”

Sub păstorirea sa, Frențiu nu s-a îngrijit doar de bunăstarea bisericească, ci și de cea culturală, socială și chiar economică a Oradei, investind banii obținuți de pe urma domeniului (125 hectare de teren arabil și 6000 hectare de pădure): a construit o nouă clădire pentru Academia Teologică, a renovat în stil neoromânesc Școala Normală de învățători din Oradea, pe întreg teritoriul eparhiei a dus o campanie de refacere și zidire a bisericilor parohiale, până în anul 1938 fiind consacrate 64 de biserici, din care 14 lăcașuri fiind ridicate din contribuțiile materiale făcute de el. De asemenea, cu sprijinul său au apărut și două periodice: ”Vestitorul” și ”Observatorul”.

Valeriu Traian Frențiu a contribuit semnificativ și la dezvoltarea economiei locale prin investirea unei sume importante în refacerea și amenajarea stațiunii Stâna de Vale. A construit o cale ferată industrială de aproximativ 42 de kilometri, aceasta devenind o nouă cale de acces către stațiunea modernă, europeană. Stâna de Vale a fost dotată cu umină electrică, "apaduct", terenuri de sport (tenis, popice, patinaj, schi), alei şi parcuri, dar mai ales hoteluri, dintre care se remarcă locația de lux Excelsior, care astăzi nu mai există.

Activitatea sa, răsplătită de către Papă

În 1923, Frențiu a plecat la Roma, unde a primit titlul de ”asistent la Tronul Papal”. Vizita o va mai repeta și în 1925, alături de Iuliu Hossu, Alexandru Nicolescu și un grup mare de credincioși. În iunie 1927, odată cu aniversarea a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Papa Pius al XI-lea i-a acordat paliumul arhiepiscopal. Un an mai târziu, Frențiu a primit din partea guvernului distincțiile de „Mare ofițer al Ordinului Coroanei României” și „Răsplata muncii pentru biserică”.

Închisoarea Sighet, prețul credinței

1948 a fost un an al masacrului religios. Sub presiunea Kremlinului, comuniștii interziceau Biserica greco-catolică și emitea cunoscutul decret 177. Se cerea ca greco-catolicii să treacă la ortodoxie. Mulți preoți și protopopi au cedat presiunii și au acceptat, însă liderii Bisericii greco-catolice nu. Erau șapte episcopi și toți au sfârșit sub pedeapsa comuniștilor.

Valeriu Traian Frențiu avea 73 de ani când a fost arestat. Era seara lui 28 octombrie 1948 când episcopul a fpst luat de la Oradea și dus la Ministerul de Interne din capitală. O lună mai târziu a fost mutat la Dragoslavele, o vilă patriarhală transformată în lagăr pentru episcopi. Comuniștii au mai insistat timp de un an ca Frențiu să renunțe la credința sa. A refuzat. Și pentru acest lucru, în 1950, episcopul de 75 de ani ajunge în închisoarea de la Sighet. Internat administrativ prin Decizia M.A.I. nr. 64 din 30 ianuarie 1952 pentru o perioadă de 24 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 684 din 28 decembrie 1953 i s-a majorat pedeapsa cu 24 luni, începând din 30 ianuarie 1954, deşi decedase la mijlocul lunii iulie 1952.

Despre bătrânul episcop greco-catolic aflat la Sighet își amintește ziaristul Carandino: ”Când ieşeau la plimbare, toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu. Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. Deşi mic de statură, părea grandios. Nu pot fi bănuit de părtinire fideistă; n-am avut niciodată sentiment religios. Am fost în schimb totdeauna sensibil la măreţie. Şi niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului, decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu, sau Moise sau cine ştie ce profet, îi luase sub înalta sa conducere.

Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră desigur decât prin omenie. Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. Şi mă gândeam dacă alţi ochi decât ai mei l-au înregistrat şi dacă se vor afla mai târziu pene care să-l descrie. Am aflat peste câtva timp că Frenţiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alţii pe la alte lagăre sau închisori.”

Într-adevăr, Valeriu Traian Frențiu a murit pe 11 iulie 1952. Îngropat într-o groapă comună, noaptea, fără sicriu. Nu a fost judecat și nici condamnat. Actul de deces a fost întocmit cinci ani după moartea sa, la 20 iulie 1957, iar la cauza decesului a fost trecut „insuficienţă circulatorie, miocardită cronică senilă”.

Rămășitele episcopului au fost identificate în Cimitirul Săracilor din Sighetul Marmației abia în 2008.