Dimitrie Anghel - între condei și revolver
Duiliu Zamfirescu nu a fost singurul scriitor care a colorat Bucureștii Vechiului Regat cu poza de „hidalgo” sau cu spiritul său combativ, menite să descurajeze orice rival. Poetul Dimitrie Anghel se juca și el cam des cu revolverul, folosind adesea arma, în disputele cu colegii și adversarii de breaslă, ca mijloc de intimidare și argument decisiv.
De prietenul său, poetul Ștefan Octavian Iosif și de soția acestuia, Natalia Negru, l-a legat un fatal triunghi amoros, iar de congenerul său, poetul Ion Minulescu, un gest nebunesc și disperat, la care bietul „Minu” a devenit complice naiv și inconștient. Despre acești trubaduri târzii, despre pitorescul locurilor de întâlnire preferate de ei, ca și despre drama sentimentală care i-a legat, să-i lăsăm să vorbească pe cei care i-au cunoscut, sau... de ce nu... pe ei înșiși.
O fizionomie și o atitudine „á la El Greco”
Întors de la Paris în anul 1902, unde, pe lângă studii, frecventase cafenelele literare și cercurile studenților români din capitala Franței, Dimitrie Anghel avea 30 de ani când s-a alăturat fără șovăială boemei literare bucureștene. Risipise în străinătate toată moștenirea părintească, așa cum își amintește Mihail Sadoveanu, dar afișa, ca și Duiliu Zamfirescu, o eleganță vestimentară care îi conferea o identitate aparte în mijlocul elitei cam dezordonate a condeiului care popula mesele celor mai căutate cafenele și restaurante bucureștene: „Profilu-i fin, cu barbișon brun, buzele-i subțiri și cam răutăcioase, ochii uneori cu scânteieri metalice, întreaga-i înfățișare de om mărunt, nervos, îmbrăcat după ultimul jurnal, contrastau cu timiditatea și neglijența lui Șt. O. Iosif și cu toată șleahta de boemi care se adunau la șfarțuri în cafenelele bucureștene: la «Imperial» ori «Bulevard».”
Prin intermediul amintirilor lui Sadoveanu am făcut cunoștință așadar cu poetul Șt. O. Iosif, cel care îi va deveni prieten, colaborator și în cele din urmă... victimă. Fiindcă, de cele mai multe ori, în complicata și enigmatica alchimie a celor mai alese naturi umane deslușim un germen al răului și o predispoziție inexplicabilă de a-i răni tocmai pe aceia la care țin sau pe care-i iubesc în mod deosebit.
Apropierea lui Anghel de Iosif ar fi putut părea imposibilă date fiind diferențele temperamentale ale celor doi, dar tocmai această stranie legătură verifică o dată mai mult valabilitatea axiomei care ne atenționează asupra faptului că extremele se atrag. Și se distrug reciproc uneori, aș adăuga eu... așa cum vom vedea imediat. În vâltoarea concurenței cafenelelor capitalei, antrenate în atragerea unor clienți cât mai iluștri, „toți boemii bucureșteni căzuseră de acord că numai la cafeneaua lui Papa Kübler (situată tot pe Calea Victoriei, n.n.) se putea consuma convenabil, discuta serios, cugeta profund și realiza opere de artă nemuritoare.”
Cel puțin asta era părerea poetului Ion Minulescu, care descrie în felul următor prima lui întâlnire cu Dimitrie Anghel. Înainte de a-i da cuvântul să precizăm că, în acel moment, Anghel debutase deja cu volumul de poezii „În grădină” (1905) și tradusese, un an mai târziu, în colaborare cu Șt. O Iosif din lirica lui H. Ibsen.
„În această babilonie de oameni cu idealuri comune (se referă la susmenționata cafenea Kübler, n.n.), dar cu credințe felurite, Dimitrie Anghel se evidenția ca un exemplar unic. Mitif, după cum îl numeau prietenii lui intimi, consuma de obicei la masa semănătoriștilor, unde pontifica Ștefan O. Iosif , dar discuțiile literare nu le provoca decât la masa simboliștilor. Deși admirator sincer al versurilor lui, eu încă nu-l cunoșteam personal, ba ceva mai mult, mă temeam chiar să-i fac cunoștință, fiindcă Anghel era mai totdeauna instalat la masa semănătoriștilor, pe care eu personal o ocoleam cu dezgustul instinctiv al papagalului pentru pătrunjel. Iată însă, că într-o bună zi, Anghel, în urma unei discuții violente cu tovarășii lui de consumație, părăsește masa semănătoriștilor și se așază nepoftit la masa simboliștilor, impunându-și prezența în mijlocul nostru, cu autoritatea spontană a unui aristocrat care și-ar fi regăsit niște rubedenii de care se înstrăinase fără voie. Gestul lui hotărât mă cucerise sufletește. Figura lui Anghel, în clipa aceea, avea ceva din grandoarea plastică a «omului cu spadă» faimosul portret al lui Greco. Ne-am vorbit fără să ne mai prezentăm.”
Evocând tabloul faimosului pictor toledan (prin adopție) din secolul al XVI-lea, Domenico Theotokopuli, intitulat „Cavalerul cu mâna pe piept”, Ion Minulescu nu-și putea imagina ce rol nefast avea să joace, involuntar, în ultimul act al dramei lui Anghel. Până atunci, comparația cu un autentic caballero hispanic, încurajată de barbișonul poetului și de stilul de a-și purta pălăria într-o manieră rostandiană ori ca pe un sombréro, această comparație, spunem reluând ideea, nu era gratuită.
Eugen Lovinescu o confirmă, adăugând că „Anghel aducea cu dânsul o notă de distincție, de rafinament, de cavalerism, dealtfel repede deviat în violență și agresivitate; avea un punct de onoare pe care ținea să și-l apere prin redacții, la nevoie chiar cu revolverul aruncat pe masă; amenințările lui, subliniate cu aceleași argumente decisive, izgonise astfel, pe multă vreme, din cafenea pe unii scriitori, teroriști și ei la rândul lor cu alții, căci teroarea se combate numai prin teroare; «punctul de onoare» în ultimii ani ai vieții lui era o femeie, devenită apoi soția lui, pe care voia să o impună prin orice metodă și în literatură și în stima unor confrați fără respectul sentimentelor și slăbiciunilor lor intime...”
Această femeie avea să compromită în mod fatal prietenia lui Anghel cu Șt. O Iosif, adevărați Dioscuri ai literaturii române, cum au și fost numiți de prietenii apropiați. Dar, până la a o cunoaște, să vedem cum s-a materializat colaborarea literară a celor doi Castor și Polux români de la începutul secolului XX.
Comedia „Cometa” – preludiul unei tragedii
Cunoștința lui Anghel cu Șt. O. Iosif a fost urmată imediat de atragerea tânărului poet în colectivul de redacție al revistei „Sămănătorul” (al cărei proprietar era Iosif), la insistențele ardelenilor Ilarie Chendi și Zaharia Bârsan alți doi corifei ai gazetăriei bucureștene de la început de veac. Anghel își făurise un prestigiu prin poeziile proprii și prin traducerile din Paul Verlaine, iar organul semănătoriștilor, orientat spre apărarea valorilor culturale și tradiționale românești găsea deja în Anghel un publicist cu experiență și stagii solide la Contemporanul ieșean, unde colaborase din 1890 până în 1893, anul în care pleacă la Paris.
Însă contribuția lui Anghel la editarea Sămănătorului a fost de scurtă durată. Neînțelegeri de natură estetică și profesională cu Nicolae Iorga vor atrage după sine plecarea temporară a lui Anghel din echipa redacțională a revistei, plecare pe care și-o justifică el însuși: „Personalitatea d-lui Iorga se acuza prea covârșitoare și el a uitat... că poate era ceva și în sufletele noastre, că aveam și noi unele gânduri estetice ce poate nu se asemănau cu ale lui și că frumosul, pentru unii din noi, era poate altfel decât acela pe care îl vedea el.”
Cu toate acestea, Dimitrie Anghel continua să-l admire și să-l respecte pe viitorul mare istoric, fiind alături de el într-o împrejurare care, ilustrând un violent episod bucureștean, a făcut din cei doi martorii unui spectacol la granița dintre dramatic și ridicol. Este vorba despre boicotarea unei reprezentații cu piese franțuzești, în limba franceză, programat în scopuri caritabile, la Teatrul Național, din inițiativa Societății de binefacere „Obolul”, condusă de soția liderului liberal M. Pherekyde.
Un discurs înflăcărat al lui Iorga împotriva spectacolului, ținut în sala Eintracht din strada Sf. Ionică în ziua de 13 martie 1906, în fața unei studențimi turbulente, a fost suficient pentru a aprinde spiritele. Marele istoric, criticând mania franțuzismului, invoca pericolul distrugerii unității de limbă (socotită ca fiind „temeiul vieții oricărui popor”). O dată scânteia aprinsă, studenții pornesc spre Teatrul Național, hotărâți să împiedice reprezentația, cântând „Deșteaptă-te române!” și scandând: „Jos ciocoii! Jos înstăriții!”
Între spectatorii prezenți la discursul lui Iorga se afla și poetul Anghel care descrie astfel atmosfera din sala Eintracht: „Un cap de mag, înfășurat în barbă, apăru și un glas în care vibrau toate emoțiile, o precipitare de cuvinte, o goană de propoziții, o fantezie de fraze se dezlănțui în aer. O putere elementară de uragan trecea, în glasul acela, omul transfigurat ca un anahoret, ca un rătăcit din altă lume, vorbea făcând procesul boierilor de astăzi.”
Anghel, care avea pe atunci 34 de ani, trebuie să fi urmat mulțimea înfierbântată spre Teatrul Național, în holul căruia o altercație între directorul acestuia Al. Davila și studentul Săvescu a determinat intervenția jandarmilor călări care au șarjat cu săbiile dinspre strada Câmpineanu. Berăriile „Cooperativa”, „Gambrinus”, frizeria „High-Life”, băcănia „Subănescu” și hotel „Continental” sunt devastate, în timp ce jandarmii sunt puși pe fugă iar comandantul acestora locotenentul Ioan Moescu este rănit.
În ciuda baricadelor ridicate cu vagoane de tramvai scoase de pe linie și cu bolovani, intervenția personală a prefectului poliției Moruzzi, cu noi forțe militare și polițienești, restabilește ordinea, nu fără a se înregistra 26 de răniți din rândul manifestanților și 111 din rândul polițiștilor. Posibil participant la această „tristă luptă pentru libertatea limbii poporului” după caracterizarea sardonică a lui Sadoveanu într-un articol din „Epoca”, Dimitrie Anghel a scăpat nevătămat.
Nu... lui Anghel nu-i era dat să moară într-o încăierare stupidă pe străzile Bucureștiului cu jandarmii prefectului Poliției Capitalei... ci pradă unei sfâșietoare pasiuni pentru o femeie la care legile nescrise ale prieteniei și ale unei etici convenționale îi interziceau să râvnească. Și totuși el a râvnit la ea... și a sfârșit prin a o avea. Femeia se numea Natalia Negru (foto) și era soția lui Șt. O. Iosif.
Anghel colaborase cu Iosif la două creații teatrale, poemul dramatic „Legenda funigeilor”, cu un subiect împrumutat din Evul Mediu german și vădit influențat de dramaturgul belgian Maurice Maeterlinck și la comedia de salon, în versuri, „Cometa”, care poartă amprenta stilului lui Edmond Rostand, autorul lui „Cyrano de Bergerac”, dramă cu care piesa celor doi poeți prezintă numeroase afinități.
În „Cometa” exegeții operei lui Anghel au văzut un manifest act de cruzime literară prin zugrăvirea unui episod amoros care reflecta cu fidelitate, ca într-o oglindă, triunghiul Anghel-Natalia-Iosif. Act pe care bietul Iosif nu l-a observat... sau s-a prefăcut a nu-l observa. În comedia cu pricina, poetul Tity Roznov, fiu de moșier bogat, dar mai bogat „în fantezie” (după caracterizarea lui Ion Roman) trece asemenea unei comete prin inimile femeilor, înregistrând succes după succes, până ce romantica Roró îl prinde definitiv în lanțurile seducției, oprindu-i zborul... cu prețul refuzului crud prin care îl lovește pe fidelul ei adorator, poetul Colum, mai statornic decât Tity.
Iosif alias Colum și-a pus cu naivitate semnătura pe manuscris, alături de cea a lui Anghel. Când trădarea prietenului său a devenit evidentă... răul era deja făcut și... nici Anghel, nici Natalia nu au făcut nimic pentru a-l îndrepta. Au fugit împreună la Paris, în iarna anului 1911, lăsându-l pe Iosif (Steo, cum îi spuneau amândoi) bolnav și deznădăjduit. În absența lor, poate ca o pedeapsă divină, locuința lui Anghel de pe Calea Victoriei, unde cei doi amanți adulterini se întâlniseră de atâtea ori, ia foc... accident care, la întoarcerea celor doi în București, îi provoacă lui Anghel o criză care necesită internarea temporară a acestuia în sanatoriul de boli nervoase.
După externare și obținerea divorțului de Iosif, Natalia se căsătorește cu Anghel în noiembrie 1911. Doi ani mai târziu, în 1913, Iosif se stinge din viață, lăsând asupra celor doi complici la moartea lui o umbră și un stigmat care îi vor determina să se distrugă reciproc, ispășind cu vârf și îndesat păcatul de a-și fi făurit fericirea pe nefericirea altcuiva.
A cui a fost vina?
Epilogul sângeros al poveștii de dragoste dintre Anghel și Natalia suscită în continuare întrebări, din cauza mărturiilor contradictorii ale celor doi. Care a fost cauza rupturii dintre ei? Remușcarea pentru amarul pricinuit prietenului lor comun? Aventurile extraconjugale ale lui Dimitrie Anghel sau gelozia patologică a Nataliei? Eugen Lovinescu, în „Memoriile” sale povestește cum Anghel i se confesa adesea în legătură cu crizele de gelozie ale proaspetei lui soții: cum încercase să-l izoleze de cercul lui de prieteni sau cum, bănuind o pasiune ascunsă a acestuia pentru o damă blondă, l-a obligat să elimine din poeziile lui elementele „păr blond” și „ochi albaștri”.
Anghel, așa cum îi mărturisise lui Lovinescu, „a răbdat totul, din convingerea că se afla în fața unei forme excesive și deviate de dragoste.” Dar într-o seară, la întoarcerea de la cinematograf, poetul înainte de a intra în casă, încercase în ușă o cheie străină. După ce o ascunse în buzunar și descuie ușa folosind cheia potrivită, întrebarea iscoditoare a Nataliei nu s-a lăsat mult timp așteptată, bănuind că era vorba despre cheia de la camera unui hotel, unde Anghel se întâlnea cu presupusa femeie blondă.
După o dispută violentă din care n-au lipsit „perinile aruncate”, „vasele sfărâmate” sau „scaunele trântite”, pe fondul unor „țipete isterice”, Anghel și-a adus în sfârșit aminte care era proveniența cheii: ușa biroului său de referendar literar de la Casa Școalelor, post în care fusese numit recent dar pe care încă nu și-l luase în primire.
A doua zi, luând împreună o trăsură, cei doi soți au ajuns la biroul cu pricina, unde Anghel i-a dovedit Nataliei cu ajutorul cheii cât de mult se înșelase. Dar, spre stupoarea lui, în privirea Nataliei se putea citi în locul satisfacției și a liniștii sufletești așteptate... doar necazul... „necazul că n-a fost așa cum susținuse dânsa!”
Și Anghel s-a grăbit să tragă concluzia: „Gelozia sălbatică cu care mă persecutase atâta timp, nu venea din iubire, ci dintr-o răutate elementară, din nevoia de a chinui, de a tiraniza! Femeia cu părul blond fusese numai un pretext... M-am convins așadar, că nu e altă soluție decât divorțul.”
Lovinescu însuși l-a ajutat să întocmească cererea pe care urma să o înainteze tribunalului. Criticul și istoricul literar aflat în situația de confident sau confesor își amintește: „Nu l-am mai văzut apoi câteva zile... când într-o dimineață radioasă de primăvară, în pulberea de aur a soarelui, cu flori la piept, zării o pereche tânără, fericită, plutind ca într-o apoteoză, braț la braț, pe Calea Victoriei... Era Anghel cu nevastă-sa... Cum mă văzu, el întoarse grăbit capul într-o vitrină, iar femeia fatală mă fulgeră cu o privire de ură... Am înțeles încă o dată înțelepciunea poporului ce te îndeamnă să nu-ți vâri niciodată degetul între copac și scoarță.”
Tragedia era doar amânată. Dacă este să luăm în calcul mărturisirile târzii ale Nataliei, de la vârsta maturității, aceasta nu putea scăpa de remușcarea provocată de moartea fostului ei soț: „Căci pe Iosif l-am iubit mereu și-l mai iubesc și acum... N-am pe masa mea nici o fotografie a lui Anghel.”
Confesiunile fac parte dintr-un interviu luat de R. Dianu pentru revista Rampa în februarie 1929. Curios, Natalia îl acuză pe Anghel de aceeași bolnăvicioasă obsesie la care făcea referire el: gelozia. Dacă este să o credem, Anghel încerca să răspundă chinurilor provocate de acest „monstru cu ochii verzi” după expresia lui Shakespeare, povestindu-i Nataliei cele mai recente aventuri ale lui, provocând plecarea subită a acesteia de la București la locuința ei de la Buciumeni, județul Tecuci.
Cum a reacționat Anghel? Înainte de a o însoți, l-a vizitat pe Ion Minulescu. Dar să o lăsăm să vorbească pe Claudia Millian, soția lui Minulescu: „Ion Minulescu suferea de plecarea lui Anghel dintre noi. Și îl durea mai ales cum plecase Mitif, cum se folosise de prietenia lui Minu (Minulescu, n.n.) pentru a-și procura instrumentul morții. Anghel trecea printr-o criză sufletească bine disimulată de plecările lui dese în Moldova. Într-o noapte, într-una din aparițiile lui la București, Mitif îl caută grăbit pe Minu la cabinetul ministerului unde lucra. I-a cerut, în acea noapte, cu o seninătate perfect jucată, să-i împrumute revolverul, fiind nevoit să ajungă noaptea la țară.”
Urmarea? O ceartă violentă cu Natalia, în urma căreia, așa cum povestește în același interviu femeia, Anghel își descarcă revolverul asupra ei, rănind-o ușor. Apoi se împușcă la rândul lui, sfârșind, cu un plămân perforat, după o lungă suferință, la Iași, unde îl luase familia lui, măcinat de dorul de a-și revedea soția. Întocmai ca în drama lui Mihail Sorbul „Patima roșie”, cu acțiunea tot la București, în preajma Primului Război Mondial, o altă „patimă roșie” adusese moartea amantului, inversând rolurile (în piesă Tofana îl împușcă pe Rudy, apoi se sinucide)... și păstrând-o pe femeie în viață.
Mormântul lui Dimitrie Anghel la Cimitirul Eternitatea din Iași
Claudia Millian încheie astfel necrologul celor doi poeți prieteni, despărțiți de jocul perfid al iubirii, anticipând și iminența războiului: „Moartea celor doi poeți – Iosif și Anghel – a întins o flamură de doliu asupra nobilei și pasionatei noastre boeme. În aer mirosea a praf de pușcă, Europa se mișca seismic, sufletul românesc se frângea ca un metal uzat.”
Despre cum au înfruntat Minu și Claudia lui acest miros de praf de pușcă, într-un București amenințat cu ocupația militară germană, în numărul viitor.
Foto sus: Dimitrie Anghel și Ștefan Octavian Iosif
Bibliografie:
Ion Bulei, Atunci când veacul se năștea, Editura Eminescu, București 1990
Claudia Millian, Despre Ion Minulescu, Editura pentru Literatură, București 1968
Biblioteca Critică, D. Anghel, Studiu introductiv, antologie și ediție de M. I. Dragomirescu, Editura Eminescu, București 1982
Eugen Lovinescu, Memorii, Editura Cugetarea, București 1930
Eugeniu Sperantia, Amintiri din lumea literară, Editura pentru Literatură, București 1967
