Ziua Sporturilor în URSS: Un examen pentru diplomația românească?
După preluarea cu forța a puterii în Rusia, ca parte a noii politici a statului sovietic, liderii bolșevici au respins sportul occidental, „burghez”, condamnându-l ca fiind „inerent capitalist și exploatator”, izolându-se și din acest punct de vedere față de restul lumii pentru o perioadă semnificativă1.
Sovieticii au refuzat să se afilieze federațiilor internaționale sportive și au boicotat până după cel de-al Doilea Război Mondial competițiile oficiale organizate de către aceste structuri, inclusiv Jocurile Olimpice. În schimb, începând din anii '20 ai secolului trecut, URSS a decis să își creeze propriul drum în acest domeniu, un model construit pe principiul sportului de masă, în care rolul central revenea muncitorilor. După cum nota James Riordan, reputat cercetător al istoriei fenomenului sportiv sovietic, era pentru prima dată când o țară de prim rang declara sportul „o instituție politică”2.
Conducerea URSS a folosit inclusiv manifestările sportive pentru promovarea spiritului revoluționar, idealizând și din acest punct de vedere societatea socialistă și oferind-o drept contraexemplu față de Occident, sportul ocupând „un loc privilegiat în sistemul propagandei comuniste”, potrivit istoricului Lucian Boia3.
În septembrie 1920 are loc scindarea mișcării sportive muncitorești, divergențele ideologice dintre social-democrație și bolșevism ducând treptat la apariția a două organizații internaționale distincte. Social-democrații organizau la Congresul de la Lucerna (Elveția) o internațională sportivă muncitorească4, iar un an mai târziu, URSS a creat, în replică, o structură similară, cu caracter revoluționar: Internaționala Roșie a Sportului. Această organizație înființată la Moscova era subordonată integral Internaționalei a III-a (Cominternului), drept urmare fiind cunoscută în epocă și sub titulatura de Sportintern5.
Spartakiadele, alternativă proletară la Jocurile Olimpice „burgheze”
Prin intermediul acestei structuri, URSS a încercat să „exporte” în mod subversiv sistemul său sportiv în restul Europei, sub pretextul reunirii maselor de muncitori, în scopul dezvoltării conștiinței de clasă în rândul sportivilor amatori, fără însă a avea prea mare succes6. Organizarea unor competiții internaționale proprii începând din august 1928, denumite Spartakiade, era parte a acestui proces, ca o alternativă proletară la Jocurile Olimpice „burgheze” desfășurate în vara aceluiași an la Amsterdam7. Chiar cu prilejul ediției inaugurale a Spartakiadei, închinată primului plan cincinal al Uniunii Sovietice, au luat parte și delegați sportivi străini8.
Afișul celei de-a doua Spartakiade internaționale, desfășurată la Berlin în iulie 1931. Afișul are o conotație politică și propagandistică intensă: Internaționala Roșie a Sportului (RSI) apără Uniunea Sovietică
Treptat, deceniul următor aduce o destindere, de manieră fluctuantă, a politicii sportive sovietice privind legăturile internaționale, prioritate având contactele formațiilor reprezentând URSS cu echipe din străinătate afiliate federațiilor sportive muncitorești. În schimb, întâlnirile în compania formațiilor sportive „burgheze” se întețesc începând din anul 1934, diminuându-se subit numărul acestora după doar trei ani9.
În 1939, pentru a demonstra într-un mod cât mai vizibil importanța socială și de stat a culturii fizice în URSS, Consiliul Comisarilor Poporului, guvernul bolșevic, a instituit celebrarea anuală a Zilei Unionale a Sporturilor prin manifestări grandioase organizate în Moscova și pe tot cuprinsul Imperiului Sovietic10.
Sărbătoarea sporturilor reunea în Piața Roșie cei mai buni atleți din toate colțurile Uniunii Sovietice. În fața locuitorilor Moscovei, a conducătorilor partidului și ai structurilor de stat, în frunte cu Iosif Stalin, liderul de necontestat al țării și al comunismului mondial, sportivii de frunte ai URSS își demonstrau măiestria și spiritul de organizare în practicarea diverselor jocuri și probe. Atent regizată și însoțită de gesturi şi de recuzită cu mesaj politic, toată desfășurarea de forțe era pusă atât în slujba propagandei interne a regimului, dar, cum vom vedea și în rândurile următoare, cât și pentru promovarea sistemului comunist peste hotare, în cancelariile europene, prin intermediul reprezentanților diplomatici trimiși pe lângă Kremlin.
Diplomația românească și Ziua Sporturilor din URSS
Diplomația românească nu a rămas indiferentă marilor manifestări sportive organizate în Uniunea Sovietică, celebrarea Zilei Sporturilor în iulie 1939 fiind subiectul unei ample informări confidențiale transmise de Legația României la Moscova ministrului Afacerilor Străine de la acea dată, Grigore Gafencu11. Nicolae Dianu, ministrul României în capitala Sovietelor, își informa superiorul că Ziua Sporturilor, serbată în fiecare an în URSS, a fost declarată în anul 1939 sărbătoare oficială – Ziua Sportivului –, fiind celebrată cu o „amploare deosebită”.
În data de 18 iulie 1939, menționa Dianu în același raport, citând informații din ziarul Pravda, a avut loc la Moscova, în Piața Roșie, o mare festivitate la care au participat 40.000 de sportivi, la serbare asistând membrii Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în frunte cu Stalin, precum și alte personalități de seamă ale regimului bolșevic12.
În tribunele diplomatice, nota Dianu, au fost invitați miniștrii, consilierii, prim-secretarii, precum și atașații militari și comerciali ai misiunilor diplomatice străine din capitala Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, ministrul român la Moscova a ținut să precizeze că un număr restrâns de cetățeni sovietici de rând au luat parte la serbare, remarcând totodată și serviciul de pază extraordinar al conducătorilor bolșevici13.
Serbarea a debutat cu discursurile susținute de către Nikolai Shvernik, conducătorul Uniunii Sindicatelor, Nikolai Mikhailov, șeful Komsomolului, și Vasili Snegov, președintele Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport, cei trei oficiali sovietici punând accentul pe importanța deosebită acordată de URSS sportului și „pentru motive de pregătire de războiu”:
„Noi construim comunismul în țara noastră înconjurată de dușmani în condițiunile războiului imperialist și a provocațiunilor contra URSS ce nu mai încetează. Sportivii noștri trebue nu numai să lucreze în mod stahanovist, ci și să fie gata de luptă pentru ca să bată pe dușmanii socialismului ca la lacul Hasan”14, menționase în discurs, între altele, Nikolai Shvernik, citat in extenso de către ministrul Dianu în raportul transmis autorităților de la București.
Moscova, 1940. „Ziua sportivului” este sărbătorită printr-o paradă sportivă în Piața Roșie din Kremlin
Reprezentantul României la Moscova remarca că întreaga serbare a fost concepută în spirit războinic, iar majoritatea demonstrațiilor din program aveau ca temă centrală lupta contra inamicului, aspect semnalat și de cotidianul Pravda, în articolul de fond din ziua imediat următoare evenimentului, care sublinia „grija patrioților sovietici pentru întărirea apărărei Uniunii Sovietice”15.
După alocuțiunile celor trei demnitari a urmat defilarea membrilor diferitelor societăți sportive și a reprezentanților sportivi din numeroasele republici sovietice. Defilarea, la care Dianu observase prezența unui număr mare de copii, s-a făcut în coloane, diferite grupe alegorice purtând pancarte cu lozinci pe teme comuniste, antifasciste, războinice și de preamărire a lui Stalin. De asemenea, demonstranții purtau diferite caricaturi la adresa fascismului și „mai ales a japonezilor”, transmitea delegatul diplomației românești la Moscova16.
Nicolae Dianu despre bolșevici: Mari maeștri în arta înscenării
După acest moment, programul serbării a continuat cu reprezentațiile sportive compuse din jocuri alegorice și exerciții fizice. La acestea au participat școlari din Moscova, sportivi ai sindicatelor, de la Institutul de Cultură Fizică din Leningrad, precum și delegați ai republicilor sovietice, aceștia din urmă executând demonstrații sportive pe teme variate, dintre care Dianu amintește următoarele: Kîrghîzstan, cu tema Fericitul popor kîrghîz, Kazahstan – Stalin este steagul victoriei noastre, Tadjikistan – Înflorirea Tadjikistanului, Uzbekistan, cu tema Uzbekistanul renăscut, Armenia – Eroismul poporului armenesc, Georgia – La locul natal al tov. Stalin, Azerbaidjan, cu tema Azerbaidjanul petrolifer, Belarus – Gata de mobilizare, întotdeauna, respectiv Ucraina, cu tema Distrugerea polonezilor în 1648, înfrângerea germanilor în 1918 și Ucraina fericită din zilele noastre17.
„Toate aceste reprezentații semănau foarte bine, cu montare și regisare, cu spectacolele de teatru, scena fiind aici Piața Roșie. Dealtfel, în programul distribuit publicului erau indicate numele regisorilor, pictorilor decoratori, compozitorilor care au montat fiecare spectacol în parte”18, preciza Dianu, în raportul adresat ministrului Afacerilor Străine de la București.
În cadrul serbării s-a desfășurat și un meci de fotbal, urmat de o reprezentație a sportivilor din Armata Roșie cu tema Totdeauna, gata pentru apărarea patriei, moment care înfățișa lupta pentru cucerirea unei înălțimi. „Natural, armata sovietică iese învingătoare”19, comenta ministrul român în URSS.
După îndepărtarea lui Maxim Litvinov din postul de comisar al poporului pentru probleme externe au circulat tot felul de zvonuri privitoare la soarta sa
Nicolae Dianu considera că, în general, evenimentul a fost o reușită, cu numere variate și decoruri frumoase, caracterizând bolșevicii ca fiind „mari maeștri în arta înscenărei”, care, prin organizarea unor asemenea spectacole, căutau să-și mențină prestigiul. Totuși, ca o concluzie, diplomatul român de la Moscova atrăgea atenția lui Gafencu că aceste manifestări, puse în scenă de echipe de profesioniști, nu pot fi considerate relevante pentru aflarea cu certitudine a nivelului practicării sporturilor în Uniunea Sovietică:
„Pentru aceia însă ce s'ar lăsa impresionați de punerea în scenă și montarea grandioasă a acestei serbări, țin să atrag atenția că întrucât e vorba numai de echipe de profesioniști ce se exercitează anume în vederea unei reprezentații ca la teatru, nu se poate judeca prin ea stadiul la care s-a ajuns în educația sportivă a tineretului din întreaga Uniune Sovietică”20.
Maxim Litvinov, „total izolat de restul actorilor importanți ai politicii bolșevice”
În chiar finalul raportului, Dianu făcea și o mențiune referitoare la prezența lui Maxim Litvinov la această sărbătoare, despre a cărui persoană circulau „din nou zvonuri de tot felul”21. În data de 3 mai 1939, Stalin îl numea pe Veaceslav Molotov comisar al poporului pentru probleme externe, înlocuindu-l pe Litvinov22, cel care servise URSS din această importantă funcție timp de nouă ani. Diplomații prezenți în tribună la ceremonia Zilei Sporturilor au remarcat că Litvinov a asistat la toate manifestările din programul sărbătorii, dar, după cum arată Dianu, fostul șef al diplomației sovietice era total izolat de restul actorilor importanți ai politicii bolșevice, „într-un colț separat (...) de unde putea fi văzut foarte bine din loja diplomatică”, mai menționa, la sfârșitul notei informative, ministrul român la Moscova23.
Acest articol a fost publicat în numărul 233 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Foto: Getty Images / Wikimedia Commons
Note:
1 Barbara Keys, „Soviet Sport and Transnational Mass Culture in the 1930s”, în Journal of Contemporary History, vol. 38, nr. 3, Sport and Politics, iulie 2003, p. 414.
2 James Riordan, „The sports policy of the Soviet Union, 1917-1941”, în Pierre Arnaud, James Riordan (coord.), Sport and International Politics. The impact of fascism and communism on sport, Londra, Routledge, 1998, pp. 67-68.
3 Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, Ediția a 3-a, București, Humanitas, 2011, p. 169-170.
4 David A. Steinberg, „The Workers’ Sport Internationals, 1920-1928”, în Journal of Contemporary History, vol. 13, nr. 2, aprilie 1978, p. 234.
5 Robert Edelman, Serious Fun. A History of Spectator Sports in the USSR, New York, Oxford University Press, 1993, p. 37. Pentru detalii privind organizarea și activitatea Internaționalei Roșii a Sportului, vezi studiul lui André Gounot, „Sport or Political Organization? Structures and Characteristics of the Red Sport International, 1921-1937”, publicat în Journal of Sport History, vol. 28, nr. 1, 2001, pp. 23-39.
6 Barbara Keys, art. cit., p. 418.
7 Robert Edelman, op. cit., p. 38.
8 Constantin Kirițescu, Palestrica. O istorie universală a culturii fizice. Origini, evoluție, concepții, metode, probleme, împliniri, București, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1964, p. 442.
9 Sylvain Dufraisse, „Le champion, incarnation de l’homme nouveau soviétique: une genèse (1934-1953)”, în Georges Bensoussan, Paul Dietschy, Caroline François, Hubert Strouk (coord.), Sport, corps et sociétés de masse. Le projet d'un homme nouveau, Paris, Armand Colin, 2012, p. 231.
10 I. A. Creacico, Cultura fizică. Bazele culturii fizice sovietice, București, Editura Cultură Fizică și Sport, 1950, ap. 15.
11 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României (în continuare, AMAE), Fond 71/1920-1944, URSS, Probleme culturale, religioase, minorități, diverse, vol. 36, 1926-1943, Raportul nr. 1.854 din 19 iulie 1939, Nicolae Dianu către Grigore Gafencu, ff. 180-182.
12 Ibidem, f. 180.
13 Ibidem.
14 Ibidem, f. 181.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Ibidem.
18 Ibidem, ff. 181-182.
19 Ibidem, f. 182.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Antoaneta Olteanu, Sovietland. Utopia eșuată, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2019, p. 369.
23 AMAE, Fond 71/1920-1944, URSS, Probleme culturale, religioase, minorități, diverse, vol. 36, 1926-1943, Raportul nr. 1.854 din 19 iulie 1939, Nicolae Dianu către Grigore Gafencu, f. 182.
