Zece regi medievali care au murit la vânătoare
Pentru regii Evului Mediu, vânătoarea nu era doar un simplu divertisment, ci o demonstrație periculoasă de putere, abilitate și prestigiu. Pentru unii însă, goana după vânat nu s-a încheiat cu triumf, ci cu moarte.
Astăzi, ne imaginăm vânătoarea ca pe o activitate relativ simplă, facilitată de arme de foc – o chestiune de răbdare până când prada apare la orizont. În Evul Mediu însă, vânătoarea – și mai ales venery (vânătoarea nobilă) – era un exercițiu mult mai complex. Practicată doar de aristocrație, presupunea costuri uriașe în resurse și oameni: cai, câini de vânătoare, șoimi, precum și întreaga suită de pădurari, vânători și servitori.
Deși nu era un exercițiu militar în sine, vânătoarea cultiva deprinderi esențiale pentru clasa cavalerească: mânuirea armelor, rezistența, stăpânirea calului, coordonarea în grup. Câinii urmăreau prada uneori ore întregi, până la momentul curée – uciderea ceremonioasă a animalului epuizat și încercuit.
Însă goana prin pădure era plină de primejdii: terenul capricios, animalele redutabile, caii nărăvași și armele încordate puteau transforma oricând o partidă de vânătoare într-o tragedie. Iar istoria arată limpede: nici măcar regii nu erau feriți de pericole.
Dagobert al II-lea al Austrasiei — c. 679
Moartea lui Dagobert, oficial consemnată ca accident de vânătoare, a fost privită de cronicari ca o posibilă asasinare mascată. Se petrecea într-o epocă marcată de instabilitate politică în regatele francilor.
Aistulf, regele longobarzilor — 756
Aistulf a murit într-un accident de vânătoare lângă Pavia. Sursele epocii sugerează însă că moartea lui nu ar fi fost chiar întâmplătoare, ci rezultatul intrigilor politice din Italia medievală timpurie.
Vasile I, împărat bizantin — 29 august 886
Întemeietorul dinastiei macedonene a avut un sfârșit straniu: cureaua sa s-a prins în coarnele unui cerb, iar împăratul a fost târât pe distanțe lungi până și-a găsit sfârșitul.
Richard al Normandiei — c. 1070
Fratele mai mare al lui William Rufus (viitor rege al Angliei) a fost străpuns de un cerb în timpul unei vânători în Pădurea Nouă (New Forest), loc care va deveni celebru prin alte tragedii regale.
William al II-lea al Angliei (William Rufus) — 2 august 1100
Regele a murit străpuns de o săgeată în piept, trasă de Sir Walter Tirel, în timpul unei vânători în Pădurea Nouă. Deși moartea a fost socotită accident, zvonurile privind o posibilă crimă politică nu s-au stins niciodată.
Ludovic al V-lea al Franței — 21 mai 987
Ultimul rege carolingian al Franței Occidentale a căzut de pe cal în timpul unei vânători. Rănile i-au fost fatale, iar dispariția sa a marcat sfârșitul dinastiei și începutul erei capețienilor.
Filip al Franței (fiul lui Ludovic al VI-lea) — 1131
Coregent alături de tatăl său, tânărul Filip a murit la doar 15 ani după ce calul său s-a împiedicat de un porc rătăcit pe străzile Parisului, imediat după o vânătoare. Tragedia a deschis drumul fratelui său mai mic, Ludovic al VII-lea, către tron.
Fulc, regele Ierusalimului — 1143
Cruciat experimentat, Fulc a căzut de pe cal în timpul unei vânători de iepuri. Pomelul șeii i-a lovit capul, iar regele a rămas în comă câteva zile, până la moarte.
Valdemar cel Tânăr, rege asociat al Danemarcei — 28 noiembrie 1231
Moștenitorul tronului danez a fost ucis instantaneu de o săgeată rătăcită în timpul unei vânători. Moartea lui a adus incertitudine în succesiunea regatului.
Ioan I al Aragonului (Ioan Vânătorul) — 19 mai 1396
Pasionat de vânătoare până în ultima clipă, Ioan a murit aruncat din șa în timpul unei partide de mistreți. Supranumele său, „Vânătorul”, a devenit astfel amar de ironic.
Prestigiul mortal al vânătorii
Pentru monarhii medievali, vânătoarea era simultan spectacol de putere și probă de vitejie. Dar tocmai aceste trăsături – viteza, pericolul, apropierea de fiare sălbatice – o transformau într-o activitate letală. În adâncul pădurilor sau pe câmpurile deschise, coroana nu oferea nicio protecție în fața unei săgeți rătăcite, a unui cal neascultător sau a unui animal care ataca pe neașteptate.
