⬆

Masacrul de la Acra: Prizonierii musulmani, uciși de Richard Inimă-de-Leu

Autor: David Linus Neagu

Vestea înfrângerii de la Hattin a provocat decesul Papei Urban al III-lea în data de 20 octombrie 1187. A doua zi a fost ales un nou papă, Grigore al VIII-lea, care a emis bula papală Audita tremendi pe 29 octombrie. Pontiful roman deplângea soarta Țării Sfinte, asupra căreia s-a abătut mânia lui Dumnezeu din cauza păcatelor comise de creștini. Grigore îi îndemna pe cei care aud cuvintele sale să pornească în această expediție cu scopul de a efectua o penitență pentru păcatele lor. Să nu le fie teamă de moarte, știind că participarea lor la cruciadă avea să le aducă iertarea păcatelor și viața eternă în Rai.

Apelul Papei Grigore al VIII-lea nu a rămas fără răspuns. Cei mai importanți monarhi ai Europei aveau să plece în Orient. Richard, conte de Poitou și fiu al lui Henry al II-lea, regele Angliei, deja luase semnul crucii. El a fost urmat de tatăl său și de Filip al II-lea, regele Franței. Cei doi monarhi, care se aflau în conflict, au fost convinși de arhiepiscopul de Tyr, Josias, și au acceptat să pornească spre Țara Sfântă. [...]

„Rufele murdare” se spală înaintea cruciadei

În data de 4 iulie 1190, Richard I Inimă-de-Leu și Filip al II-lea August au pornit din Vézelay către Messina, portul de unde aveau să se îmbarce către Țara Sfântă. Cei doi regi au mers împreună până la Lyon, după care au luat-o pe drumuri separate. Richard s-a îndreptat spre Marsilia, unde îl aștepta flota engleză ce părăsise Anglia cu câteva luni mai devreme. Filip a ajuns în Nisa, de unde a urmat drumul de coastă până la Genova. Ambii monarhi au sosit la Messina în luna septembrie. Având în vedere că nu era recomandată traversarea Mediteranei în timpul iernii, cei doi au hotărât să aștepte venirea primăverii.

Șederea lui Richard în teritoriile siciliene nu a fost una pașnică. În 1189 decedase Guillaume al II-lea, rege al Siciliei și cumnat al regelui englez prin căsătoria cu sora sa, Joanna. Pe tron a ajuns un văr al monarhului defunct, Tancred de Lecce, care a întemnițat-o pe Joanna, rămasă văduvă. Prin urmare, Richard nu era bucuros să afle despre modul în care era tratată sora sa, astfel că a intrat în conflict cu Tancred. Filip al II-lea a dorit să domolească situația, însă în zadar: temperamentul lui Richard și-a spus cuvântul. Într-un acces de furie la adresa locuitorilor care îi adresaseră insulte, regele englez a cucerit Messina.

Însă Tancred nu era în poziția de a-i oferi un răspuns pe măsură, având în vedere că se temea de o invazie din partea lui Henric de Hohenstauffen, fiul lui Frederick I Barbarossa, care putea revendica Sicilia în numele soției sale, Constance, fiică a regelui sicilian Roger al II-lea. Richard nu îi avea la inimă pe Hohenstauffeni, astfel că Tancred i-a propus o ofertă de pace, pe care regele englez a acceptat-o. Toate aceste negocieri l-au exclus pe Filip al II-lea, care îl privea cu neîncredere pe Richard. Neînțelegerile dintre cei doi aveau să se adâncească când monarhul angevin a refuzat să se căsătorească cu Alice, sora regelui francez, exprimându-și dorința de a o lua de soție pe Berengaria de Navarra. Însă pe moment, problemele au fost puse deoparte, iar cei doi au planificat următoarele etape ale cruciadei.

Cuceriri pentru mai târziu

La 30 martie 1191, Filip s-a îmbarcat pe una dintre corăbiile sale și s-a îndreptat spre Tyr, unde a ajuns în aprilie. Richard a părăsit Sicilia la 10 aprilie, și, din cauza furtunilor puternice, a fost nevoit să ancoreze în Cipru. Această insulă era guvernată de un uzurpator bizantin, Isaac Ducas Comnenos. Când o navă engleză pe care se aflau viitoarea soție a lui Richard și sora sa a dorit să ancoreze în Limassol, Isaac nu a permis acest lucru. Când Richard a aflat, a decis să îi dea o lecție împăratului din Cipru. După ce și-a debarcat trupele, a cucerit portul Limassol, de unde s-a îndreptat către celelalte orașe importante: Famagusta și Nicosia. Isaac a sperat că i se va putea opune lui Richard, însă rândurile englezilor au fost îngroșate de sosirea pe insulă a lui Guy de Lusignan (regele Ierusalimului - n.r.) și a celorlalți nobili latini care i se opuneau stăpânului din Tyr, Conrad de Montferrat. În cele din urmă, uzurpatorul grec a fost nevoit să se predea, iar Cipru le-a fost oferită templierilor.

Acțiunea lui Richard a avut consecințe pozitive, dar și negative. Integrarea insulei în sfera statelor frânce a contribuit la supraviețuirea acestora pentru încă 100 de ani și a creat un refugiu pentru creștinii care în deceniile următoare au fugit din fața expansiunii mamelucilor. Însă a tras un semnal de alarmă pentru lumea bizantină: în numele cruciadei, latinii puteau cuceri teritoriile împăraților din Constantinopol.

Frate până treci puntea: cruciații cuceresc Acra

Flota engleză a ajuns la Acra în data de 8 iunie 1191. Filip deja începuse să aranjeze mașinile de asediu astfel încât să obțină eficiența maximă. De cum a debarcat, Richard a început să planifice viitoare operațiuni și să găsească cea mai bună modalitate prin care putea să ia cu asalt Acra. Totodată, a inițiat și discuții secrete cu Saladin. Cu toate că mai mereu a fost catalogat drept un comandant înfierbântat, greu de controlat și dornic de luptă, regele Angliei știa că pentru a obține victoria trebuia să combine și să alterneze operațiunile militare cu negocierile diplomatice. Astfel că a început să trimită soli în tabăra sultanului ayyubid care cereau produse de lux pentru rege, dar în același timp acționau ca spioni și îl informau pe Richard despre starea armatei musulmane și capacitatea de luptă a acesteia. Și Filip al II-lea deschisese un canal de negociere secret cu garnizoana din oraș.

Aparent, cele două armate își împărțiseră responsabilitatea. În stadiile inițiale ale asediului, când Richard a suferit de pe urma unei boli numită arnoldia sau leonardia, care ducea la căderea părului, a unghiilor și slăbirea membrelor, Filip a încercat să lanseze câteva atacuri împotriva Acrei. Și regele Franței fusese atins de această boală, însă se pare că prezenta simptome ușoare, astfel că se putea implica mult mai mult în activitățile militare. În timp ce francezii încercau să ia cu asalt orașul, englezii apărau tabăra împotriva incursiunilor musulmane. Chiar dacă cei doi regi cooperau, în realitate, preferințele politice i-au îndepărtat și mai mult.

Trupele creştine conduse de Guy de Lusignan asediază Acra – miniatură din manuscrisul Speculum Maius, 1244, de Vincent de Beauvais

După înfrângerea de la Hattin și cucerirea Ierusalimului de către Saladin, legitimitatea lui Guy a fost pusă la îndoială de mai mulți baroni. Moartea Sybillei și a celor două fete ale cuplului regal în tabăra latină de la Acra a slăbit și mai mult poziția sa. În jurul lui Conrad de Montferrat s-au raliat mulți baroni, acesta fiind considerat un apărător al creștinătății latine în Orient pentru că apărase Tyrul în fața lui Saladin. Din poziția de conte de Poitou și senior al familiei de Lusignan, Richard a trecut de partea lui Guy, pe când Filip l-a susținut pe Conrad. Un alt măr al discordiei a fost reprezentat de moartea lui Filip de Flandra: ambii regi doreau să intre în posesiunea comitatului. Cu toate acestea, Richard și Filip au continuat să colaboreze pe parcursul asediului, iar rezultate nu au întârziat să apară.

După săptămâni de bombardamente și atacuri asupra zidurilor Acrei, garnizoana a dat semne că era gata să cedeze. Geniștii latini au reușit să mineze o parte din zidul nordic al orașului, astfel că era doar o chestiune de timp până ce cruciații urmau să intre în Acra. Pentru a se salva de la o moarte sigură, comandanții garnizoanei au ales să se predea. În data de 12 iulie 1191, Acra a intrat din nou în posesiunea creștinilor. Saladin sperase până în ultimul moment că va putea să își coordoneze un atac alături de soldații din garnizoană, astfel că a fost mâhnit când a văzut cum latinii și-au recăpătat orașul.

Richard I, singurul lider al cruciadei, ia decizia masacrului

După cucerirea Acrei, Richard a fost înștiințat că Filip al II-lea își îndeplinise jurământul de cruciat și dorea să se întoarcă în Franța. Decizia regelui francez a fost criticată în epocă, însă era bine întemeiată: Filip a fost în primul rând rege, și după, cruciat. Principala sa responsabilitate era regatul francez. Astfel că, la 30 iulie, a plecat spre Tyr, după care s-a îndreptat către Europa.

Richard I a rămas singurul conducător al cruciadei, lucru care îi convenea de minune, mai ales că sub comanda sa rămăseseră și trupele franceze, având în vedere că puțini nobili i s-au alăturat lui Filip în drumul său spre casă. În continuare, regele englez trebuia să acționeze rapid. Era jumătatea verii, astfel că nu mai avea decât câteva săptămâni la dispoziție ca să cucerească Ierusalimul. Primul pas a fost reprezentat de îndeplinirea condițiilor din tratatul încheiat cu musulmanii când Acra a fost predată: prizonierii prinși de latini urmau să fie predați în schimbul a 200.000 de dinari de aur, eliberarea a 1.500 de prizonieri frânci de rang jos și 100-200 de rang înalt, plus înapoierea Sfintei Cruci, cea mai importantă relicvă a latinilor care fusese capturată de Saladin la Hattin.

Bătălia pentru Acra, 1191 - în prim-plan, Leopold al V-lea al Austriei; pictură de Friedrich L’Allemand

În săptămânile următoare, sultanul ayyubid a tergiversat soluționarea tratatului, considerând că îl putea manipula pe Richard. Inițial, i-a propus să îi ofere doar 100.000 de dinari, predarea Sfintei Cruci și eliberarea a aproximativ 1.500 de prizonieri latini, iar regele englez a acceptat. Însă Saladin nu avea de gând să onoreze niciun angajament pe care și-l luase, iar Richard a înțeles acest lucru.

În ziua de 20 august, Richard și oastea sa au ieșit și și-au așezat tabăra pe câmpia din fața Acrei, o mișcare ce părea că nu are sens. Iscoadele lui Saladin urmăreau cu interes manevrele cruciaților, încercând să înțeleagă care era obiectivul lor. Ulterior, cei 2.700 de prizonieri musulmani au fost aduși în afara orașului și așezați în fața taberei, unde au fost măcelăriți de cruciați. Richard îi transmitea un mesaj clar lui Saladin: sultanul nu a respectat condițiile tratatului, iar regele englez nu era dispus să facă concesii.

De-a lungul timpului, Richard a fost criticat dur pentru acțiunile sale, considerându-se că masacrarea prizonierilor reprezenta manifestarea comportamentului său brutal, însă se pare că au existat și rațiuni pragmatice: armata cruciată nu putea aloca destule resurse pentru a-i ține în viață pe captivi. Dacă i-ar fi lăsat la Acra, ar fi pus în pericol garnizoana orașului. Dacă îi lua cu el în drumul spre Ierusalim, risca o revoltă a prizonierilor care ar fi periclitat întreaga cruciadă. Astfel că a ales să îi ucidă pentru a-i da o lecție lui Saladin și pentru a nu pune în pericol securitatea armatei sale.