Willy Brandt şi spionul din cancelarie
La 7 mai 1974, cancelarul vest-german Willy Brandt, omul care a reuşit să contribuie în mod semnificativ la reconcilierea dintre Est şi Vest şi astfel la evitarea unui nou război mondial, a demisionat din funcţie, în urma unui jenant scandal de spionaj. Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Günter Guillaume, a fost demascat de autorităţile vest-germane ca spion al Germaniei de Est. Din poziţia sa, Günter Guillaume avusese acces la documente secrete ale NATO, pe care le pusese la dispoziţia STASI, sinistrul serviciu de spionaj şi poliţie politică est-german.
La acel moment, mulţi oameni politici atât din Est, cât şi din Vest se întrebau dacă nu cumva destinderea dintre RFG şi ţările socialiste din răsărit s-a încheiat, iar războiul rece va intra într-o nouă fază de tensiuni periculoase. Pe cont propriu, consultând prea puţin aliaţii săi occidentali, cancelarul social-democrat Willy Brant inaugurase un nou curs în politica externă a RFG, cunoscut ca „Ostpolitik”, prin care RFG a recunoscut graniţele Poloniei, ale Uniunii Sovietice şi inclusiv existenţa separată a statului est-german, ceea ce contribuise în mod semnificativ la succesul destinderii internaţionale.
Eterna problemă germană
Germania de Vest refuzase până atunci să recunoască graniţele postbelice ale Uniunii Sovietice şi ale Poloniei deoarece includeau numeroase teritorii foste germane, din Prusia orientală, şi refuzase totodată să recunoască şi Germania de Est, considerată în mod oficial doar ca o zonă de ocupaţie sovietică, nu un stat de sine stătător. Predecesorii lui Willy Brandt la conducere, mai ales creştin-democratul Konrad Adenauer, au sperat că reunificarea Germaniei se va realiza cu sprijinul occidentului şi mai ales al americanilor, motiv pentru care Bonn-ul a urmat în primele decenii postbelice o politică de alianţă şi integrare în structurile occidentale, NATO şi Comunitatea Economică Europeană. Pe la jumătatea anilor ’60 însă era limpede deja că această politică nu ducea nicăieri. Reunificarea părea mai departe ca oricând, iar Zidul Berlinului separa în mod inuman familii întregi, prinse de părţi diferite ale Cortinei de Fier.
Willy Brandt şi politica pe cont propriu
Liderul Partidului Social-Democrat, Willy Brandt, a văzut însă lucrurile în alt fel, socotind că era timpul ca germanii să-şi asume pe cont propriu responsabilitatea destinului lor, fără a mai aştepta ca destinderea sovieto-americană să le ofere pe tavă reunificarea.
Willy Brandt, pe numele său adevărat Herbert Ernst Carl Frahm, a avut opţiuni de stânga din tinereţe, alăturându-se social-democraţilor şi suferind mai târziu persecuţiile naziste pentru opţiunile sale politice. De altfel, Willy Brandt era un nume pe care şi l-a ales pentru a nu fi depistat de autorităţile naziste. El a fugit în Norvegia în perioada interbelică, unde a petrecut şi războiul, întorcându-se în ţară abia în 1946. Renumele şi l-a dobândit în postura sa de primar al Berlinului de Vest, funcţie ocupată între 1957-1966, renume care l-a ajutat să obţină şi conducerea Partidului Social-Democrat. Se ştia încă de atunci că Willy Brandt avea o relaţie bună cu preşedintele american J.F. Kennedy, care îl simpatiza în mod deosebit. Kennedy vizitase Berlinul de Vest în timpul mandatului de primar al lui Brandt, în 1961.
Ca lider al social-democraţilor, Willy Brandt a apreciat că era momentul pentru o schimbare în politica externă a RFG. Dacă reunificarea nu era posibilă – gândea el şi colaboratorul său Egon Bahr – atunci trebuiau cel puţin păstrate şi cultivate relaţiile dintre cele două state germane, astfel încât Zidul Berlinului să nu ducă la o pierdere a identităţii comune. De asemenea, printr-o apropiere de RDG, cel puţin familiile despărţite ar fi putut fi ajutate. Acest nou curs a fost numit „Ostpolitik”. În loc să-şi pună speranţele în ajutorul aliaţilor occidentali, Willy Brandt a preferat să facă atât cât putea, dar prin puterile proprii.
Pariul reconcilierii și riscurile acestuia
Willy Brandt a plecat de la premisa că izolarea regimului din RDG faţă de RFG, ca şi izolarea ţărilor din răsărit în general erau determinate de insecuritate, de teama că occidentul le vrea răul. El mai spera că înlăturând această teamă şi oferind asigurări, câştigând încrederea regimurilor comuniste, guvernul de la Bonn ar fi putut câştiga o influenţă care i-ar fi permis să intervină în favoarea dialogului, a comunicării, a schimburilor culturale. Acestea ar fi asigurat păstrarea identităţii culturale şi naţionale a germanilor.
Pariul lui Willy Brandt era riscant în primul rând pentru că forţa încrederea aliaţilor occidentali. Apropierea de ţările răsăritului a fost implementată începând cu mandatul său de ministru de Externe (1966-1969) într-un guvern de coaliţie şi apoi în timpul mandatului de cancelar (1969-1974). Principalele momente au fost recunoaşterea graniţelor răsăritene ale Uniunii Sovietice şi ale Poloniei, în 1970, ceea ce însemna renunţarea definitivă şi formală la fostele teritorii germane anexate de aceste state, dar şi recunoaşterea statului est-german, în 1972.
Aceste măsuri au fost întâmpinate cu multă reţinere de Statele Unite, care vedeau un aliat european, subordonat teoretic, intervenind în mod direct în echilibrul relaţiilor Est-Vest, de care până atunci se ocupaseră doar Washington-ul şi Moscova. De asemenea, pe plan intern, politica lui Willy Brandt a fost puternic criticată în opoziţie şi în presă. Cancelarul era acuzat de faptul că ceda comuniştilor tot ce se putea ceda, în schimbul unor beneficii relative, practic inexistente.
Cum vedea răsăritul politica lui Brandt?
Primul care a reacţionat favorabil la demersurile lui Willy Brandt a fost, după cum se ştie, Nicolae Ceauşescu. Gestul României de a stabili relaţii diplomatice cu RFG a fost interpretat de către sovietici şi est-germani drept o sfidare pentru care România a fost vehement criticată în presa lor. Atitudinea s-a schimbat după 1969, când W. Brandt a devenit cancelar şi Uniunea Sovietică a intrat ea însăşi în negocieri cu vest-germanii pe tema recunoaşterii graniţelor şi a renunţării la folosirea forţei în relaţiile bilaterale. Însă succesul negocierilor sovieto-vest-germane a stârnit multe emoţii în Berlinul de Est. Regimul lui Walter Ulbricht, ca şi al succesorului său Erich Honecker, vedea în aceste demersuri o mare ameninţare:se putea ca sovieticii să cadă de acord cu vest-germanii pe la spatele lor, sacrificând RDG în favoarea destinderii generale. Tocmai de aceea, atât factorii politici, cât şi STASI au făcut tot ce le-a stat în putere să saboteze reconcilierea.
Cine era Günter Guillaume?
Deconspirarea consilierului lui Brandt, Günter Guillaume, ca spion al STASI a făcut multă vâlvă în epocă, dar a fost apreciată în general drept un teribil eşec al organelor competente din RFG. Personajul se aflase în atenţia organelor specializate şi credibilitatea lui fusese pusă sub semnul întrebării chiar înaintea numirii în funcţia de consilier al lui Brandt. Cu toate acestea, verificările au fost formale iar vigilenţa, minimă.
Günter Guillaume a fost antrenat de STASI ca spion şi trimis în Germania de Vest în 1956, împreună cu soţia sa Christel, cu ordinul de a penetra sistemul politic vest-german. Cei doi s-au stabilit la Frankfurt, fără a se înregistra într-un lagăr de refugiaţi cum prevedeau procedurile, profitând de faptul că mama lui Christel Guillaume era olandeză şi a solicitat ea statutul de refugiaţi pentru fiică şi ginere. Încă de la plecarea lor, autorităţile vest-germane primiseră sesizări din Berlinul de Vest cu privire la persoana lui, dar suspiciunile n-au putut fi confirmate. Günter Guillaume a lucrat ca funcţionar la mai multe firme, intrând ulterior în Partidul Social-Democrat, unde a fost remarcat pentru hărnicia şi seriozitatea sa. În tot acest timp, el a primit ordine şi instrucţiuni de la STASI prin intermediul undelor radio. Mai multe mesaje au fost interceptate de serviciile secrete vest-germane, dar identitatea lui G. Guillaume n-a putut fi stabilită. Interesant era şi faptul că unele din aceste mesaje conţineau urări de „la mulţi ani” pentru Guillaume, cu ocazia zilei sale de naştere.
Infiltrarea în anturajul lui Brandt
Intrând în partid, Günter Guillaume a lucrat un timp la un periodic social-democrat, devenind ulterior membru al Consiliului orăşenesc Frankfurt. STASI era atât de mulţumită de munca celor doi soţi, încât a infiltrat doi curieri speciali în RFG doar pentru a ţine legătura cu soţii Guillaume. În timpul alegerilor din 1969, la care social-democraţii au ieşit câştigători, G. Guillaume a lucrat ca şef de campanie pentru Georg Leber, un proeminent lider sindical şi membru de partid. După alegeri, Leber a devenit ministrul poştelor şi telecomunicaţiilor şi a ţinut să-l recomande pe Guillaume lui Horst Ehmke, şeful cancelariei lui Brandt. Acceptat de acesta, a devenit responsabil pentru relaţiile cu sindicatele.
Atunci au apărut şi primele probleme. Conform normelor interne, orice persoană care ocupa asemenea funcţii având acces la informaţii secrete trebuia să treacă printr-un control ce viza trecutul său. Cu acea ocazie, serviciile secrete vest-germane au identificat avertismentul primit din Berlinul de Vest în anii ’50, însă, în absenţa altor informaţii, i-au recomandat lui Horts Ehmke să-l confrunte pe Guillaume în privinţa trecutului său. Cum însă şeful cancelariei lui Willy Brandt nu avea experienţă în domeniu iar Guillaume era un spion versat, confruntarea s-a încheiat în favoarea spionului, care a reuşit să fie foarte convingător.
Deconspirarea:prima fază
Trecând cu bine de verificările de securitate, Günter Guillaume a fost angajat pe postul de consilier al cancelarului, mutându-se cu întreaga familie la Bonn. După alegerile din 1972, el a mai urcat o treaptă în carieră, devenind unul dintre asistenţii personali ai lui Brandt. Aceasta avea să fie însă ultima sa promovare în administraţia vest-germană:în curând, avea să intre în atenţia serviciilor de contraspionaj de la Bonn.
În martie 1973, studiind cazul unui spion din Frankfurt, un agent al contraspionajului vest-german se loveşte de numele său din întâmplare. Verificările au evidenţiat că numele lui Günter Guillaume era legat circumstanţial şi de alţi spioni est-germani din RFG (fie se frecventau, fie numele apărea în diverse însemnări). Ofiţerul a fost intrigat. Continuând investigaţiile, el a observat că mesajele de „la mulţi ani” emise de STASI cu ani în urmă corespundeau de fapt cu data naşterii lui Günter Guillaume şi cu cea a soţiei sale Christel. În luna mai 1973, ofiţerul a înaintat un raport superiorilor săi pe această temă. Totul s-a desfăşurat rapid în prima fază:având în vedere înalta funcţie a suspectului, ministrul de Interne a fost imediat sesizat, iar acesta l-a alertat pe cancelar.
Willy Brandt a fost sfătuit cu acea ocazie să se comporte normal în preajma lui Günter Guillaume pentru a permite organelor de specialitate să-l monitorizeze şi eventual să-l surprindă în flagrant. Timp de un an de zile însă, monitorizarea nu a dat rezultate concrete, dar a confirmat suspiciunile. Fără a fi surprins în flagrant, urmărirea lui a demonstrat că acesta avea aptitudini pe spion:deseori intra în clădiri pe o uşă şi ieşea pe alta, pentru a îngreuna urmărirea. Acest tipar de acţiune se repeta în locuri publice:hoteluri, restaurante.
Deconspirarea:a doua fază
În vara anului 1973, cancelarul Willy Brandt şi soţia sa Rut, de origine norvegiană, au plecat în vacanţă în Norvegia. Respectând un obicei statornicit deja, familia Brandt i-a invitat pe soţii Guillaume să-i însoţească. Contraspionajul vest-german era cu ochii pe ei. Cu toate acestea, Günter Guillaume a reuşit să înşele din nou vigilenţa acestora, după cum s-a demonstrat ulterior.
Ca asistent al cancelarului, el a introdus toate documentele secrete venite prin telex în timpul şederii în Norvegia, într-o valiză. Numai că avea două valize identice, din care una plină cu suveniruri. La întoarcere, el a încredinţat-o pe cea de-a doua şefului securităţii cancelarului, pentru mai multă siguranţă, sub pretextul că ea conţine documentele secrete. Ofiţerul nu a deschis-o, nefiind autorizat. Soţii Guillaume s-au întors cu maşina, prin Suedia, unde s-au cazat pentru o noapte la un hotel. Acolo, pe teren neutru, un agent STASI a intrat în camera lor de hotel, unde a fotocopiat toate documentele. Aceste informaţii însă, aveau să fie aflate mult mai târziu.
După un an de monitorizare, organele nu deţineau încă proba indiscutabilă a vinovăţiei lui Günter Guillaume, deşi erau din ce în ce mai convinşi de aceasta. Presat de ministrul de Interne, nemulţumit de întârzierea anchetei, procurorul general a reuşit să obţină totuşi un mandat de arestare pentru soţii Guillaume, deşi probatoriul său era mai mult decât şubred. În dimineaţa zilei de 24 aprilie 1974, ofiţerii au sosit la uşa lui pentru a-l aresta. Günter Guillaume era încă în baie, unde se bărbierea. Văzându-i, el a strigat:„Sunt un ofiţer al Armatei Populare a RDG! Vă somez să-mi respectaţi onoarea de ofiţer!” Practic, aceasta a fost adevărata sa deconspirare. Probele împotriva lui erau insuficiente pentru a obţine condamnarea.
Urmările politice ale scandalului
Deşi colaborase cu organele de contraspionaj, Willy Brandt a fost supus unui adevărat tir din partea presei pentru a fi ţinut un spion est-german în anturajul său. Acuzaţiile împotriva lui s-au adăugat la criticile deja existente cu privire la „Ostpolitik”. Stresul cotidian, presupusele probleme cu alcoolul şi aventuri extraconjugale despre care scrisese presa au contribuit la decizia cancelarului Willy Brandt de a demisiona. Ironia sorţii a fost că demisia i-a fost provocată de un spion comunist tocmai acelui politician vest-german care făcuse cel mai mult pentru apropierea de ţările comuniste.
Prima întrebare care a frământat mai ales partidele comuniste din răsărit a fost în ce măsură politica vest-germană de apropiere de răsărit va mai fi urmărită de Bonn după demisia lui Bradt. RDG a negat cu încăpăţânare orice asociere cu spionul, aşa cum toată lumea se aştepta. Mult mai interesant de analizat în această afacere este atitudinea Uniunii Sovietice. Este foarte probabil că informaţiile obţinute de STASI să fi fost împărtăşite cu Moscova, însă cercetările recente indică faptul că sovieticii nu au fost conştienţi de nivelul la care se produsese infiltrarea est-germană.
După cum arată istoricul rus Vladislav Zubok, liderul sovietic Leonid Brejnev era foarte interesat de reconcilierea cu RFG şi nu era dispus să o compromită sub nicio formă. Recunoaşterea graniţelor de vest ale URSS de către RFG, precum şi posibilitatea unei cooperări economice fructuoase cu germanii erau mult prea atrăgătoare pentru Moscova. Pe de altă parte însă, cercetarea arhivelor STASI arată cât de mare era totuşi neîncrederea est-germanilor în sovietici, mai ales în intenţiile lor cu privire la RFG. De aceea, până la acest moment nu este exclusă nici varianta în care STASI l-a plasat şi expus pe Günter Guillaume în mod intenţionat în preajma lui Willy Brandt, pentru a-l compromite pe cancelar şi mai ales politica acestuia. În acest fel, apropierea sovieto-vest-germană – despre care est-germanii credeau că se făcea pe seama lor – ar fi fost la rândul ei compromisă. Vladislav Zubok mai consemna de asemenea cât de mult îl dispreţuia Brejnev pe liderul est-german Erich Honecker.
Ce credea Nicolae Ceauşescu?
Ceauşescu susţinuse „Ostpolitik” prin toate mijloacele pe care le avea la îndemână, oricât de limitate vor fi fost. El şi-a atras antipatia est-germanilor, polonezilor şi a sovieticilor când a stabilit relaţii diplomatice cu RFG, dar aceasta nu l-a împiedicat să se pronunţe în favoarea politicii lui Willy Brandt, la toate întâlnirile la care a participat. În ciuda iritării pe care o provoca, Ceauşescu nu a ezitat să ceară şi celorlalte ţări socialiste să stabilească relaţii diplomatice cu RFG, ca formă de încurajare şi de susţinere a politicii lui Willy Brandt în faţa opoziţiei interne cu care acesta se confrunta.
La scurt timp după demisia lui Willy Brandt, N. Ceauşescu a stat de vorbă cu liderul bulgar Todor Jivkov pe această temă. Discuţia celor doi ilustrează faptul că Ceauşescu considera că incidentul făcuse un deserviciu atât lui Brandt, cât şi ţărilor socialiste, deşi nu-i nominaliza pe est-germani. Jivkov, pe de altă parte, lua lucrurile în glumă:
„Tov. Nicolae Ceauşescu:Sigur că nu este numai acest spion, dar acest spion, să spun aşa, a contribuit de a se crea o situaţie foarte deosebită pentru Brandt. El a avut o serie de greutăţi şi pe plan intern, mai ales legat de criza economică. Raporturile lui cu ţările socialiste au fost în continuu criticate şi acest caz, cu acest spion, a contribuit de a întări poziţia acelor cercuri care îl criticau şi în trecut şi, sigur că aceasta i-a creat o situaţie grea şi în partid şi în afară. Adică, a contribuit la agravarea situaţiei care era. Cel puţin după datele de până acum.
Tov. Todor Jivkov:Eu am pus această întrebare pentru că dacă ar fi vorba de spioni şi eu aş putea să prezint câţiva spioni din RFG, dar nu din anturajul meu, cel puţin până acum nu s-a dovedit acest lucru, dar cel puţin doi oameni i-aş pune sub observaţie (ilaritate).
Tov. Nicolae Ceauşescu:Însă au fost oameni în imediata apropiere a lui Brandt, în conducere. Sigur că aşa au mai fost descoperiţi şi toată lumea cunoaşte acest lucru însă aceasta a creat o anumită situaţie grea. Tocmai faţă de cei care criticau şi aşa anumite aspecte ale activităţii sale şi le-a dat un argument în plus. Dar, sigur, este încă greu de spus cum vor evolua lucrurile în RFG. Poate va urma o anumită perioadă de stagnare a relaţiilor cu ţările socialiste”.
Epilog, după căderea Zidului Berlinului
Günter Guillaume a fost condamnat la 13 ani de închisoare pentru spionaj, dar a fost eliberat în 1981 în RDG, în schimbul unor agenţi ai spionajului occidental reţinuţi în blocul comunist. Întors acasă, el a fost celebrat ca un erou de către regimul comunist, a fost decorat şi a publicat chiar şi o carte autobiografică. A trăit să vadă Zidul Berlinului căzând şi ţara sa absorbită în RFG. Günter Guillaume a murit de cancer în 1995. Fostul său şef de la STASI, faimosul Markus Wolf, a declarat după 1989 că instituţia sa nu avusese în vedere niciodată înlăturarea lui Willy Brandt din funcţia de cancelar şi că el personal regreta că aceasta se întâmplase totuşi. El i-a trimis şi o scrisoare lui Brandt, în care se scuza pentru faptul că STASI contribuise la demisia lui prematură. Apropiaţii susţin că, citind scrisoarea cu scuzele, Willy Brandt ar fi exclamat:„Ei bine, ce folos mai au acum?”
Dramaturgul englez Michael Frayn a scris în 2003 o piesă de teatru inspirată din aceste evenimente şi intitulată „Democraţie” (Democracy). Personajele principale ale piesei sunt Willy Brandt şi Günter Guillaume. Premiera a avut loc pe Broadway în noiembrie 2004 şi a atras aprecieri laudative ale criticilor. Ulterior a fost reprezentată şi la Londra, precum şi în alte capitale. Autorul l-a descris pe G. Guillaume drept un admirator al lui Brandt, fără ideologie şi tulburat în privinţa datoriei sale.
Surse:
John O. Koehler, Stasi:The Untold Story of the East German Secret Police, Basic Books, 2008
Vladislav Zubok, A Failed Empire. The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev, The University of North Carolina Press, Chapel Hill, 2007
Craig R. Whitney, „Gunter Guillaume, 68, Is Dead;Spy Caused Willy Brandt's Fall”, în New York Times, 12 aprilie 1995
Jason Hiller, „Shaken, not Stirred: Markus Wolf's Involvement in the Guillaume Affair and the Evoluton of Foreign Espionage in the Former DDR”, în Chapman University Historical Review, vol. 3, nr. 1/2012
Robert Sanford Brustein, Millennial Stages:Essays and Reviews, 2001-2005, Yale University Press, 2006
John Christian Schmeidel, Stasi:Shield and Sword of the Party, Routledge, 2007
ANR, fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 77/1974
