Viaţa de dincolo – o mitologie a morţii
In Egipt moartea nu este sfârşitul, ci doar o simplã trecere cãtre un alt tãrâm. De aici şi necesitatea de a-i asigura defunctului toate cele de trebuinţã pentru cãlãtorie. În Grecia şi Roma, dimpotrivã, moartea conduce direct spre lumea umbrelor, nu neapãrat un sejur de coşmar, dar în orice caz sfârşitul lugubru al vieţii.
Osiris, stãpânul lumii de dincolo
Lui Osiris i se adreseazã rugãciuni şi implorãri pentru a obţine binecuvântarea sa şi pnetru a intra în paradisul egiptean. Incepând cu secolul al XIV-lea BC este zeul cel mai venerat. Egiptenii au avut o conştiinţã a morţii foarte acutizatã şi ca urmare o preocupare permanentã legatã de viaţa de apoi. Asta nu înseamnã cã moartea nu le provoacã teamã, dimpotrivã, ei considerã ca este o surã de durere şi necaz sã-l arunci pe om pe o movilã din deşert. Chiar dacã egiptenii considerã cã doar zeii au putere asupra vieţii şi morţii, nu existã nicio divinitate specialã care sã simbolizeze moartea. I se adreseazã in general ca unei persoane injuste. Dar dincolo de teamã ei mai au şi certitudinea vieţii de apoi.
Este normal sã-ţi petreci întreaga viaţã de pe pãmânt pregãtind-o pe cea de dincolo. Credintele variazã de la oraş la oraş şi se schimbã în timp, dar ideea dominantã este cã defunctul gãseşte viaţã în lumea de dincolo. Ofrandele funerare, majoritatea alimentare, sunt parte din mormânt şi mãrturisesc necesitatea unei supravieţuiri fizice:pe lumea cealaltã nu poţi trãi fãrã hranã.
Faraonul, înhumat în piramidã, rãmâne responsabil de soarta supuşilor şi aceştia îşi doresc o asemenea tutelã pentru cã faraonul este singurul care beneficiazã de o devenire solarã. Particularii sperã sã participe şi ei la aceastã devenire prin aşezarea mormintelor pe lângã piramidã. La finele Regatului Vechi se democratizeazã credintele funerare, elitele sociale preluând prerogative care înlãturã monopolul regal al supravieţuirii. Aceastã revizuire a conceptelor conduce la o religie centratã pe personalitatea lui Osiris. Cheia vieţii de apoi nu mai este proximitatea mormântului faraonic, ci împãrtãşirea destinului lui Osiris. Osiris, cel mai vârstnic dintre copii lui Geb şi Nut, moşteneşte regatul terestru.
Fratele sãu Seth, din gelozie, îl ucide şi ciopârţeşte în bucãţi pe care le împrãştie prin tot Egiptul. Ajutatã de sora sa Nephtys, Isis, sora şi soţia sa, le recupereazã creând prima mumie. Thot îi redã viaţa şi Osiris devine stãpânul lumii de dincolo, singurul care poartã speranta unei vieţi eterne. Ca şi Osiris, defunctul trebuie sã fie supus ritului mumificãrii, prima etapã în identificarea sa cu zeul.
Omul pentru egipteni este compus din mai multe elemente materiale şi spirituale. Elementele spirituale cuprind sekhem şi Sakh, energia si corpul spirituale, dublul fiinţei umane;akh, putere invizibilã ce îşi împrumutã eficienţa omului;ka, manifestarea energiilor vitale creatoare şi conservatoare care supravieţuiesc morţii fizice şi ba, un fel de suflet reprezentat de o pasãre cu cap de om. Ultimii trei termeni se explicã prin transformãrile care se produc în momentul morţii şi care dicteazã noile imperative ale defunctului:vointa de a deveni un spirit prin akh;obligaţia de a se hrãni prin ka:necesitatea de a trece dintr-o lume într-alta prin ba. Cât despre elementele materiale, acestea se grupeazã în corp, khet;umbra, shout;inima, ib şi numele unic, ren. Numele este perceput ca o a doua creaţie a individului, de aceea se scrie pe pereţii mormântului.
În momentul morţii, care nu este decât o trecere, elementele se disperseazã dar îşi pãstreazã integritatea. Dacã se reuşeşte reasamblarea lor, care presupune şi conservarea corporalã, viaţa alãturi de Osiris devine posibila. Odatã reconstituit corpul, defunctul trebuie sã reuşeascã sã integreze sfera zeilor, devenind Osiris însuşi.
In practicã, mortul ne-regal nu devine propriu-zis un zeu. Accesul în cercul divin este condiţionat de o viaţã exemplarã, care respectã şi practica principiul maat, noţiune care întruchipeazã ordinea şi adevãrul. Deci realizãrile individuale asigurã eternitatea sa. Acestea se vor vedea la aşa-numita judecatã a morţilor sau psychostasia, la care acţiunile mortului sunt atent analizate de Anubis, divinitate psihopompã, Thot, patronul activitãţii intelectuale şi Osiris, care dã verdictul definitiv. Scena se desfãşoarã în fata marelui zeu şi a celor 24 de asistenţi. În centrul încãperii se aflã o balanţã pe ale cãrei talere se aşeazã inima şi pana, simbolul lui maat. Dacã sufletul îi este mai greu, defunctul ajunge la monstrul infernal şi este condamnat sã hoinãreasca în Noun, haosul originar.
În caz contrar acesta îşi poate face loc în suita lui Osiris. Cântãrirea sufletului este însoţitã de o altã operaţiune, confesiunea negativã, la care defunctul îşi proclamã inocenţa declarând toate nelegiuirile pe care nu le-a comis. La sfârşitul cãlãtoriei, el primeşte o bucatã de pãmânt pe care îl lucreazã pentru a asigura gloria zeului. Indispensabil pentru asigurarea vieţii de apoi este şi pelerinajul la Abydos, oraşul sfânt al lui Osiris, acolo unde Nephtys şi Isis au gãsit capul zeului şi depunerea unei stele comemorative. La finele sezonului inundaţiilor o sãrbãtoare reitereazã misterele lui Osiris, centrate pe idea de regenerare şi ciclicitate a existenţei.
Funestul Thanatos
Geniul grec al morţii are o inimã de foc şi un suflet de broz. Urât şi de oameni şi de zei, formeazã împreunã cu Eros un tandem bizar. Invocate de multe ori în Iliada şi Odiseea, zeiţele destinlui, moriele, sunt trei surori:Atropos, Clotho şi Lachessi, fiice ale lui Zeus cu Themis. Dupã tãierea firului vieţii Thanatos ia mortul în posesiune. Fiu al nopţii şi frate cu Hypnos, Thanatos este urât de zei pentru cã, aceştia fiind nemuritori, nu au putere asupra morţii. Nici Zeus nu-şi poate salva fiul muritor, Sarpedon, din mâinile sale.
Thanatos nu are nici cult nici altare. Este un servitor al lui Hades, cel care sãlãşluieşte sub pãmânt şi vede tot, descris de Eschil drept justiţiarul redutabil. Grecii se sfiesc a-i pronunţa numele. Frate cu Zeus, soţ al Pesefonei-Core, Hades domneşte peste o lume a umbrelor din care nimeni nu se mai întoarce odatã trecut râul lui Charon. Frate cu Zeus, soţ al Pesefonei-Core, Hades domneşte peste o lume a umbrelor din care nimeni nu se mai întoarce odatã trecut râul lui Charon.
Alãturi de Thanatos, Kere, fiicã tot a nopţii, încarneazã oroarea şi repulsia, tot ceea ce nu poate fi îmblânzit prin ritual. Este reprezentatã pe scutul lui Ahile şi o gãsim în formã pluralã la Hesiod. Kerele apar la ele ca livide, sângerânde, înfiorãtoare, teribile. De ele se leagã o formulã ritualã pronunţatã la finele sãrbãtorii anuale a morţilor:Afarã Kere, sfârşite Anthesterii! Antesteriile erau sãrbãtorile morţii închinate lui Dionysos. Dincolo de morţile eroice cântate de poeţi, moartea cotidianã trebuie sã urmeze un ritual pentru a asigura trecerea în infern.
Dupã aşezarea obolului lui Charon care asigurã trecerea Acheronului, hermes, psihopomp, conduce morţii pe ultimul drum. Hermes este cel pe care îl trimite Zeus sã o aducã pe Persefona înapoi la mama sa, Demeter. Pentru Freud, Thanatos este perechea lui Eros, relaţia tensionatã dintre ei fiind rezultatul dintre contradicţia pulsaţiilor de viaţã şi moarte pe care le implicã.
Pluto, regele infernal
Regatul morţilor este mai rãu decât moartea însãşi, ne spune Seneca. Numele regelui sãu, Pluto, înseamnã bogãţie. Romanii i se adreseazã cu Dis Pater. La origine, echivalentul lui Hades este un zeu agrar al semintelor, botezat astfel pentru cã din pãmânt vin toate bogãţiile. Pluto este introdus la Roma în primul rãzboi ounic. În 249 BC i se dedicã un cult lui şi Proserpinei pe Câmpul lui Marte:mai întâi au parte de sacrificii umane, apoi de sacrificii de animale de culoare neagrã. În cinstea lor au loc Ludi Tarentini sau jocurile seculare.
În epoca clasicã lumea nebuloasã a vieţii de dincolo se inspirã din omoloaga greceasca. Infernul este negativul terestrului, nu existã cãldurã, culoare, zgomot, limite precise. Seneca o prezintã ca pe un loc în care totul stagneazã într-un abandon steril şi lugubru, iar totul respirã tristetea şi oroarea. Anticii cunoşteau mai multe intrãri în infern:capul Tenare din Laconia, lacul Alcyonian din Argolida, Cumea în Campania, Ephyre în Thesprotie. În aceste locuri se celebreazã sufletele morţilor. Doar sufletele care respectã ritualul pot pãtrunde în infernul scãldat de fluviile Styx, Cocyt, Periphlegeton, Acheron şi Lethe.
Criminalii sunt trimişi în Tartar, zona cea mai joasã a infernului, îngheţatã şi înconjuratã de ziduri ca o cetate. Acolo se îndurã cele mai mari suplicii din mitolgie:Tantal nu poate sã bea şi sã sã mãnânce, Ixion e legat pe o stradã în flãcãri, Sisif trebuie sã ridice bolovanul, Danaidele umplu un butoi spart, Tityos este devorat de doi vulturi. Sufletele pure se bucurã de Câmpiile Elizee, primãvara veşnicã şi lumina infinitã. Dar şi acestea sunt doar o umbrã a vieţii de pe pãmânt.
Palatul lui Pluto, aflat într-o padure deasã înconjurat de Acheron şi Styx, are un vestibul care conduce la sala tronului, unde Proserpina ţine o rodie, hrana morţilor, şi se agitã Eriniile sau Furiile, nãscute din sângele lui Uranus mutilat de Cronos. Alecto, Tisiphone şi Megere se nãpustesc asupra condamnaţilor biciuindu-i cu şerpi. Imagistica infernului este completatã de Parce, adicã Nona, Decuma şi Morta, ale cãror statui, Tria Fata, le gãsim pe for. Un mare numãr de scriitori şi artişti s-au folosit de viziunea coloratã asupra vieţii de dincolo moştenitã de la greci, dar credinţa în aceastã viziune este îndoielnicã.
Iuvenal o ridiculizeazã, scepticism confirmat şi de epitafuri funerare de genul celui de pe mormntul Cerellie Fortunata, care spune cã de fapt dincolo nu e nimic, cã toţi devenim praf şi cenuşã. Romanii însã au o mare teamã de morţi, deoarece cred cã sufletele defuncţilor supravieţuiesc. Ei le numesc Mani, care sunt deopotrivã slabi şi puternici, redutabili şi favorabili. Nu îşi doresc decât sã-şi regãseascã vatra şi de aceea trebuie îmblânziţi şi asiguraţi cã au un loc în sufletele celor vii.
Sursa:historia.fr
